Fragment dintr-o „Epistola fara final catre Dumitru Radu Popescu“

Un articol de JEANA MORARESCU

Îl decodasem, stimate Dumitru Radu Popescu – pe acel misterios si greu de prins într-o singura formula – „al 13-lea Apostol“ (al lui Iisus, se întelege) din romanul Domniei Tale „Paolo si Francesca“ – precum pe emisarul unei religii a fictiunii paralele realiei – dar care îsi închipuie ca poate intersecta realia si-i poate modifica albia. O poate intersecta precum în geometriile proiective – în care doua paralele se pot întâlni, totusi, într-un punct pe care si-l precizeaza ca vazut de la Infinit. Prin profesorul de sport a multe stiutor, Mircea Zero Kopros, paredrul acestui „al 13-lea Apostol“ din istoria contemporana noua – personajul se arata, în fapt, un hiper-cinic: satiric si auto-satiric. „Ma înduiosai de-a binelea, scosei câteva sughituri de placere (pe cuvânt!), fiindca, da! nimic nu ma putea seduce si bucura mai mult, decât falsul!“.
Hibridarea realiei cu falsul sau ar duce la o lume cu statut de… moroi! Nici vie, nici moarta, adica si una si alta în acelasi timp – cele doua stari fiind reversibile în cadrul unui „Timp fals“, sau într-un fals al „Nemuririi“. („Crezul“ personajului e secondat holistic în roman de „viata paralela“ realitatii cu care se intersecteaza, a celor doisprezece „Dumnezei“ din „Pavilionul verde“ al psihiatrului Cristoloveanu). Romanul Domniei Tale va pune nu doar tema individului devenit „moroi“ –, ci si a Istoriei devenite moroi – si, în perspectiva – a Lumii si a „Logosului“ ei întrupat – deveniti… moroi! Motivul „moroiului“ se coalizeaza în roman cu motivul „crimei si pedepsei“ – ambele servite de obsesia – hilara-moraliceste (pe care o si pune în practica) – a politicianului nationalist-demagog, Sâmboan – de a „construi“ Cimitirul Nou, al Eroilor si Tradatorilor neamului“. Ampla actiune (prevazuta si înfaptuita) consta în scoaterea mortilor din fostele lor gropi si re-judecarea lor politica, pentru o noua „reîncadrare“ istorica. Cei considerati la deshumare a fi ramas „moroi“ fusesera arsi în rascruci. Iata si momentul inaugurarii festive, al „sfintirii“: „La intrare, monumente ale eroilor neamului, fiecare la picioare cu statuia tradatorului sau. Cânta, în rochite albe si diademe cu strasuri, de «îngerasi», fostele pârnaiase de pe vasul «Alexandru Machedon», membre ale ansamblului «Orfeul Orb». Cu ochelari negri cu cele doua-trei sau niciuna, handicapate“. „Ar fi trebuit ca toti invitatii din Cimitir sa se cutremure precum plânsele colindatoare si rookendrolidze erau înspaimântate de imaginea lor de preacuvioase fecioare“. Ambientul socio-istorico-politic se activeaza ca – si în – fantast – atât factologic, cât si peisagistic – prin sarcasmul cu care e surprinsa si „ilustrata“ „miscarea de idei“ a timpului. Pare a fi, într-adevar, o hibridare a realului cu fictionarul ce duce, contrar intentiilor „înaltatoare“, la o depravare axiologica – devenita un talmes-balmes axiologic: confuziile create – din perspectivele suprapuse ale timpului, între calai si victime. Stergerea liniei demarcatoare dintre criminal si „victima“ (care, istoriceste, poate deveni la rândul ei criminal) – cum si glisarea revalorizarii pozitive a crimei (cum erau în conceptia preotului Argaseala, condamnarile la moarte ale Inchizitiei, care ar fi salvat Biserica) – instaureaza o dialectica devoratoare a relativitatii.
Întrebarea mea, stimate Autor (sau „supra-Autor“ – caci „autorul“ acestui roman textualist este, în roman, chiar personajul sau principal, ce îsi scrie evenimentele vietii „din mers“) – întrebarea mea este însa alta: de ce Domnia Ta ai simtit în mod destul de ciudat nevoia – ca unui roman deja foarte complex sa-i atasezi si o „Postfata“ de chiar Domnia Ta semnata – ca si cum o „Lume“ romanesca – fie ea si misteric conceputa – mai are înca nevoie de un cod suplimentar-explicativ. Ai dorit sa fii, pesemne, „postfatatorul“ unui personaj care Te-a „detronat“ pe Domnia Ta ca autor. Si poate ai dorit sa si plusezi putin glosarea  despre el, razbunându-te ca pe un alter-ego cu care te-ai certat. Postfata Domniei Tale e alcatuita dintr-un florilegiu de micro-eseuri. Legatura directa, cu faptele cartii? Aparent, nu. În realitate, da!: una de functie ideatica. Primele piese ale acestui florilegiu eseistic se deschid în tematica (atât de nevinovata!) – a… peisajului: prima, e despre luxurianta si diversitatea peisajelor… biblice; urmatoarea, la antipod – despre peisagistica austera si paupera din piesa lui S. Beckett, „Asteptându-l pe Godot“ – peisagistica ce poate sa echivaleze, doar cu un mic procent de deviere, conceptul de vid. Ideea sustinuta de Domnia Ta este ca peisajul exterior determina si structureaza personajul interior. Fireste. Personal, remarcasem – în legatura cu re-semnificarea simbologica, de „entelechii“, a personajelor umane – ce supra-etajaza „sutra“ romanului – importanta „metaforei topografice“ – deci peisagistice. (În paranteza fie zis, te-as întreba, stimate Dumitru Radu Popescu, – asa cum si Domnia Ta te întrebi, în alta zona a Postfetei, ce a facut Pristanda cu steagurile electorale lipsa la pavoazarea orasului – te-as întreba care ar putea fi peisajul interior al unui… moroi? Cel în care se refugiaza finalmente M.Z.K. nu e deloc terifiant! E doar autist: un peisaj surdo-mut). Întelegem ca eseistica „inocenta“ a peisagisticii nu e chiar atât de inocent invocata: ca „motivul“ – de data asta nu social, nu politic – ci ontologic – al Vazului/“Ochiului“ submerge, ca motiv central în acest plan fiintial, al ontologiei umane actuale, teza decrepitudinii generalizate a „Logosului“ existentei. E greu de conceput un „Vaz“ de moroi. Dar sculptura cinetica a sculptoritei Anuta Romcereal imagineaza prezenta mai multor tipuri de vietuitoare cu ochii scosi de o mâna nestiuta si pusi într-o caldaruta, din care vietuitoarele oarbe încearca sa-si dibuiasca ochii proprii si sa si-i puna la loc. Dar ele nu mai nimeresc ochii lor ci de cele mai multe ori, pe cei ai vietuitoarelor ale caror victime au fost. (Oaia va vedea, de ex., cu ochii lupului). Deci confuzia de statut se extinde si la scara naturii!
În microeseurile ce au ca referinta biografia tragica a poetului american Ezra Pound – a carui condamnare pentru „tradare de patrie“ e re-judecata prin scenarizarea si punerea-n scena propusa ca „teatru-document“ de un procuror, obsedat si el sa re-judece Istoria – Domnia Ta te întrebi – punând în dilematica discutie filosofia lui Mircea Zero – daca si el se întreaba de… „Poate fictiunea sa dea jos masca si sa vada ce ascunde masca, destinul, divinitatea sau un cur de maimuta?…“ Raspunsul intra si el în „limbul“ relativitatii cognitive, nesolutionând posibilitatea erorii. Dar preluându-l, în microeseul „Religia urâtului“ – frontal – pe M.Z.K., ce ar fi scris despre sine si o recenzie (de care aflam abia acum) – ne faci sa întrevedem în el nu doar un simplu narcisiac – ci o perversitate onanistica la nivelul spiritual, al autoconstientizarii! M.Z.K. a devenit Textul care se scrie pe sine! Personajul îsi vizeaza conditia libertatii/eliberarii absolute de – si din – Destin – si criticismul sau initial – tot absolut – va deveni în final autismul lui concentrationar. Adica „pretul“ eliberarii exclusive „întru Sine“. El devine „Vidul“ catabasic al fiintei, acoperit de numele (porecla) Zero. Relatia lui cu exteriorul lumii e finalmente întrerupta, el devine asadar… moroi. Spatiul sau de miscare nu se mai afla „în lume“, ci în „memoria lumii“. Asta explica si de ce personajul se considera nevatamabil, nebiruibil si netraumatizabil: vidul nu e atacabil! El se afla în peisajul de dincolo de peisaj, asa cum îsi imaginase cândva un desen.
Dar numele real al grecului prin origine, Mircea Zero, e Kopros. În traducere: Balega. Si M.Z.K. îsi pune, totusi – spui Domnia Ta, Dumitru Radu Popescu – problema ochilor vazatori. Nu atât cantitativ (de la ochiul ciclopic la suta de ochi a lui Argus) – cât ca „distanta optica“. Si consideri Domnia ta (în Postfata), dupa spusele lui – ca „ochii sai vad cu adevarat atunci când fac parte din ceea ce trebuie vazut!“ Dar asta l-ar face omnivazator – ca pe Dumnezeu – din interiorul lucrurilor! Adica el, însinguratul în propria lui incomunicabila fictiune, are vederea însamântata în toate? Numai ca Domnia Ta te mai întrebi si de ce le vede el pe toate „koproliferând“? Adica, precum niste fecaloide. Deci nu el e „balega“ – ci vederea lui scoate din toate, balega – pentru ca e una cu ele! Si fiind una cu ele, nu mai poate fi subiectiva! Lumea reificata în ochii mintii – nu e nici vie, nici moarta, ci e o lume-moroi? E o teza lipita doar de una din cele doua fete coincidente ale dialecticii! Daca ar fi în întregime dialectica, teza ar trebui sa tina seama de toate feed-back-urile dintre fictiune si realitate. Altfel ea devine o teza de extractie metafizica ce încearca sa defineasca prin „Zero“-ul identitar al celui de al 13-lea Apostol, lipsit de o mitologie proprie, un complex identitar al Omului? – care devine generalizat.

Un comentariu pentru “Fragment dintr-o „Epistola fara final catre Dumitru Radu Popescu“”

  1. august 12, 2013 la 6:34 pm

    Stimată JEANA MORARESCU, de ce îți consumi timpul cu aiurelile unui bolșevic (nedializat),fost membru al CC al PCR? Insul, autor redutabil de galimatiasuri indigeste, este un moșneag bolnav de Alzheimer în grad înalt, ca atare nu poți aștepta de la el coerență și responsabilitate a ideilor.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper