Fotogramele pierderii

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Ioana Greceanu, Fragment dintr-un viu, Editura Tracus Arte, 2012

 

În 1999, cu volumul „Poeme în pierdere“, Ioana Greceanu dadea la iveala începuturile unui proiect literar ale carui autenticitate, originalitate dar si risc sporit de pericol au ramas neatinse, pâna azi, de maniera, mode si experimente în trend. Pas cu pas, de la marcarea perimetrului la cucerirea lui, fara alamuri galagioase ori exuberante fâlfâiri de flamuri, în aproape un deceniu si jumatate de la debutul continuat cu volumele „Singuratatea poarta o pelerina rosie“ (2003), „Cu o sabie imprevizibila începe ziua“ (2007), „Recviem pentru omul din cub“ (2011) si „Fragment dintr-un viu“ (2012), poeta si-a urmat neabatuta drumul.
Ce a rezultat din aceasta cursa cu obstacole autoimpuse, cu probe din ce în ce mai greu de trecut, e un surprinzator jurnal „pe sarite“ al introspectiei „viului“ din poezie în viata clinica. De asezat, în întreg, sub motto-ul pe care autoarea îl alege pentru cea mai noua secventa publicata: „Cât de istovitoare este vederea care face distinctia dualista între aceasta viata si urmatoarea, când mintea iluminarii este independenta de nastere sau moarte! Cât de amagiti am fost în atasamentul fata de dualitatea colturilor si unghiurilor! Marturisim acest pacat în supremul punct germene care-i atotcuprinzator în simetria sa!“ („Cartea tibetana a mortilor“).
„Is my Verse alive?“
Volumul „Fragment dintr-un viu“ cuprinde patruzeci de poeme îmbinate într-o constructie riguroasa, ascendenta, care marcheaza „calatoria“ asta rosie în câte unul din noi/patruzeci de zile despre care cartea nu va spune aproape nimic/omul care scrie va avea paliditatea celui neatins de lumina/ a celui care s-a iubit îndelung pe sine/în întuneric“ („Poem intermitent“, prima coperta) pâna la finalul corolar: „scriu ca la bara/ un avocat/ care pledeaza nevinovat/ pentru un ucigas/ si câstiga“ („Poem de continuat“, a doua coperta).
Patruzeci de fotograme în alb, negru si rosu (continut – sânge sau la vedere, în iedera rosie care îmbraca un zid scorojit) sunt fundalul, suportul de imagine acut expresionist, fara nuante, în lumina cruda a confesiunilor întretaiate pe o tema cu variatiuni – ca sa parafrazez (veritabile însemnari clinice) – despre viata, moarte si transfigurare. Sub amprenta apasata a pierderii – de adjuvante, de efecte si afecte, de „poetice“ locuri comune, de ostentativa imagerie, de usuratatea sentimentelor: „durerea este/ singurul sentiment/ tot ce nu doare/ e dus cu luntrea peste o apa“ („Dragostea nu este un sentiment“).
Cele/cei care monologheaza cu fata la perete sunt „…descendentii cuiva care a fost scos afara pe brate/ în timpul concertului“ („Soto-voce“). Ele/ei care vorbesc/scriu schimba repede rolurile – masculin, feminin, androgin când trec prin treptele de initiere în ritualul viului ca magma integratoare, care contine deopotriva pe cel ce scrie, textul si toate posibilele lui interpretari. În forma perfecta, indestructibila a cubului „de o singura persoana ghemuita“ („Cât la suta o fi poezie?“).
Un cortegiu de dramatis personae vag eliotiene apar pe fotogramele pierderii. Ele asista sau sunt actanti în vivisectia sau necropsia „fragmentului dintr-un viu“, simultan moarte si viata clinica. Cel/cea care scrie textul acestei experiente limita îsi clameaza cu obstinatie unicitatea: „nu fac parte din nicio lista din niciun repertoriu/din niciun azil de pe niciun continent al milei/ e prea târziu pentru o fotografie de grup“. Viul e pastrat ca o flacara vesnica în cap. El naste poezie care la rându-i îl raneste – „Eu ma ranesc la cap/ cu propria mea poezie“ („Singurul lucru întunecat“). Eul narator frisoneaza apropiind oglinda, lentila de acest viu dorindu-si o comuniune totala cu poezie continuta în el: „as vrea sa-mi tai venele în direct în poezie/ as vrea sa mi se scurga tot sângele în poezie/ însa poti sa platesti cu sânge o crima imaginara?“ („Singurul lucru întunecat“). Raspunsul la întrebarea din versul dickinsonian „Is my Verse alive“ – un alt fel de ghicitoare oedipiana – bântuie cortegiul de dramatis personae când pe hârtie, în viul care (înca) e textul, viata clinica si moartea clinica fac schimb neîncetat de roluri: „ma întreb inconstientul se poate dezlipi de constient ca sa treaca/ singur în poezie? Este varsatura mea este versul meu suficient de tulbure? «Is my Verse alive?» pentru ca eu am vrut/ sa cobor/ înspre sud unde este foarte cald si multa apa tulbure iesita/ prin piele direct din celule si am mers înspre nord unde apa îngheata în flori albe perfecte….“ („Poem de continuat“)
Cel ce „scrie din cap“ fara alte stimulente e nevoit sa-si piarda identitatea, sa se ascunda în spatele textului pentru ca obsesia viului din scrisul sau l-a facut sa fie „un om care nu stie ce sa faca cu el însusi“, menit sa astepte o trezire dramatica din conditia de outsider – „astept un eveniment, o catastrofa, un zgomot asurzitor, o ploaie/ torentiala direct pe crestet/ pentru a ma simti din nou vie/ astept sa ma calce un înger pe picior“…. („Deprecieri“).
Colturi si unghiuri
„Fragment dintr-un viu“ poate fi citit si ca un unic poem secvential, ca o epopee cu goluri, ca un manuscris gasit – conventie fictionala careia autoarea îi confera noi conotatii – un text despre viul ca poezie si modul de întrebuintare al acestuia: atelier deschis, cenotaf, jurnal clinic dând seama despre vietile si mortile simultane ale scrisului, ale mediumului inspirat de „mintea iluminarii“ care face, în cele din urma, ca scrisul sa devina independent fata de „dualitatea colturilor si unghiurilor“. „Va rog sa ma credeti ca scriu cu totul altcineva“ clameaza una dintre vocile din cortegiul de dramatis personae: „Am uitat de unde am început/ nu-mi amintesc decât sfârsitul/ si dupa sfârsit, cum ai închide o carte cu autor necunoscut/ pentru ca de fapt numele autorului nu este/ numele lui/ este numele lui de mort“ („Pe scara asta nu mai urca si nu mai coboara nimeni“)
„Fragment dintr-un viu“ este proba unei poezii autoreferentiale trecute cu brio. Un instinct poetic remarcabil, care are si suportul unei culturi poetice bine asimilate, cu repere precum John Keats, Emily Dickinson, Fernando Pessoa, John Ashbery, Paul Claudel, Sylvia Plath, citati sau amintiti, fara ostentatie, chiar de autoare, ca „instrumente „ de lucru, particularizeaza acest volum între aparitiile editoriale de top ale anului 2012. Volum ce si-a anuntat continuarea – o noua secventa a proiectului – în lecturile publice pe care Ioana Greceanu le-a sustinut în proiectul „Poezie la prima vedere“ pe „Rampa de poezie si jazz“, în editia 2012 a „Strazii de C’Arte si la „Maratonul de poezie si jazz“, editia din 2013, foarte bine primite de un public numeros. Dupa ce vor fi editate si „Subtextele“, o antologie de autor ar fi binevenita.
Poeta „fara generatie“, dupa cum o caracterizeaza câtiva critici, cu poeme care însceneaza expresionist –oniric tot atâtea misterii ale unei arte poetice a carei cheie de (posibila) lectura este „lentila ce micsoreaza“, Ioana Greceanu este autoarea unor carti de citit si de recitit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper