Flautul – revelatia secolului XX în peisajul muzical (4)

Un articol de ION Bogdan STEFANESCU

Olivier Messiaen, nascut la Avignon în 1908, studiaza armonia si pianul la Conservatorul din Paris si, odata cu prima sa pagina dedicata orgii („Banchetul celest“, adaptare a unei piese de orchestra), compozitorul îsi dezvaluie intentiile sale vizionare în ceea ce priveste organizarea limbajului muzical.
Este vorba despre modurile cu transpozitie limitata (succesiunea intervalelor este gândita în asa fel încât, prin regularitatea ei si transpunerea pe alte trepte, regasim aceleasi note ca si în forma originala), despre senzualitatea exacerbata a armoniei, despre preferinta pentru subiectele religioase, despre ritmurile cu valori adaugate sau cele nonretrogradabile, ce confera întregii sale creatii o dimensiune cu totul personala. Daca din punct de vedere al armoniei si chiar al modurilor este influentat de muzica lui Fauré, Franck sau Debussy, conceptia sa asupra ritmului este cu totul inedita în perspectiva muzicala europeana. Studiaza metrica greaca, neumele gregoriene si sistemul ritmic hindus, pe care îl adapteaza la muzica occidentala, fiind preocupat de crearea unei noi durate, a unei conceptii total opuse pulsatiei regulate, proprie muzicii europene. Lucrarile sale se disting si printr-un simt al culorii cu totul special, compozitorul încercând sa gaseasca raporturi precise între sunete si culori. De altfel, Messiaen însusi declara ca vede sunetele în culori, fenomen denumit în medicina „synopsie“. „Secreta mea dorinta de somptuozitate feerica m-a împins spre aceste sabii de foc, aceste culori de lava bleu – orange, aceste planete de turcoaze, aceste violete… aceste ameteli de sunete si de culori în exploatarea curcubeului“ (Jean Noël von der Weid, „La musique du XX-ème siècle“, Ed. Hâchette, Paris, 1992, p.156). În 1944, publica lucrarea intitulata „La technique de mon langage musical“ („Tehnica limbajului meu muzical“), tratat în care teoretizeaza si realizeaza un inventar, cu exemple muzicale, al tuturor procedeelor utilizate în mod liber.
Din 1952, o noua idee pune stapânire pe creatia si preocuparile sale – reprezentarea cât mai exacta, în sunete muzicale, a „cântului pasarilor“, idee pe care nu o ignorase în creatia sa de pâna atunci, dar o tratase într-o maniera stilizata si simplificata. Astfel, estetica mimetismului este exploatata la maximum si, desi stapân deplin pe mijloacele sale proprii de expresie, se pune totusi în umbra unor realitati ale lumii sonore. Cântul pasarilor a alimentat câteva dintre lucrarile sale importante: „Le Merle noir“ („Mierla neagra“) pentru flaut si pian (1952), „Réveil des oiseaux“ („Trezirea pasarilor“) pentru pian si orchestra (1953), „Oiseaux éxotiques“ („Pasari exotice“) pentru pian si orchestra mica (1955-56), „Catalogue des oiseaux“ („Catalogul pasarilor“) pentru pian (1956-58), „Chronochronie pentru orchestra“ (1960).
„Mierla neagra“ este o lucrare care tradeaza influentele lui Jolivet asupra scriiturii flautistice. Forma generala implica un proces variational continuu, în care fiecare sectiune preia si variaza ceva din sectiunea precedenta. Predominanta formulelor rapide, intervalele largi ce se succed într-un ritm alert, trecerile bruste de la o dinamica extrema la alta, fluctuatia continua a tempo-ului, subtilitatile armonice sau polifonice si chiar exotismul numelui si al substantei sonore, o fac nelipsita din repertoriul flautistilor contemporani si totodata impun aceasta lucrare în topul celor mai dificile piese pentru flaut.
Pierre Boulez (1925), compozitor si dirijor, a urmat cursurile muzicale la Conservatorul din Paris, avându-l printre dascali si pe Olivier Messiaen. Cariera sa este fulminanta, fiind invitat ca profesor de compozitie si de dirijat, dar mai ales ca dirijor, atât în Europa, cât si în Statele Unite ale Americii. Asa cum afirma însusi compozitorul, Debussy – alaturi de Webern si Messiaen – sunt modelele sale de referinta permanente. Primele sale compozitii („Sonatina“ pentru flaut si pian si „Sonatele“ I si II pentru pian), tributare celei de a doua Scoli Vieneze, sunt lucrari în care Boulez propune o tratare seriala nu numai la nivelul înaltimilor, ci si la nivelul celorlalti parametri, punând în practica astfel serialismul integral. Seria devine pentru Boulez „un mod de gândire si nu numai o tehnica de vocabular“ (Oltea Serban Pârâu, „Dictionar de Mari Muzicieni“, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000,p. 63). Mai târziu, va urmari ideea realizarii unei muzici ce poate fi transformata la infinit (work in progress) si-si va manifesta atractia pentru rafinamentele timbrale („Ciocanul fara stapân“), creând un univers sonor nou, extrem de oriental.
„Sonatina pentru flaut si pian“ este prima piesa publicata a lui Pierre Boulez. Scrisa în 1946, „Sonatina“ este si cea dintâi lucrare dodecafonica dedicata flautului (niciunul dintre cei trei compozitori ai scolii a doua vieneze – Schönberg, Berg, Webern – nu au scris pentru flaut solistic). Ca forma, Boulez reproduce modelul „Simfoniei de camera“ op. 9 a lui Schönberg: patru miscari neîntrerupte, ce formeaza un flux continuu alimentat de substanta seriei cromatice. Sonatina reliefeaza în acelasi timp si o gândire ciclica, prin preluarea si prelucrarea câtorva motive generatoare.
Extrem de dificila datorita energiei pe care o solicita si a predominantei discursului muzical în zig – zag, punctualist, cu salturi intervalice mari si rapide, „Sonatina“ lui Boulez se distinge în repertoriul flautistic ca fiind o piesa de referinta, ce impune o tehnica desavârsita.
În concluzie, putem spune despre compozitorii francezi ai secolului XX ca si-au pus amprenta în mod covârsitor asupra evolutiei si schimbarilor spectaculoase pe care muzica le-a acumulat si perpetuat, impunând o cu totul alta abordare a spatiului sonor, prin care estetica muzicii a fost complet deturnata de la principiile clasice afirmate în secolele anterioare. Noile stiluri cristalizate au promovat o conceptie diferita asupra sunetului si devenirii sale, o alta prespectiva timbrala, precum si preluarea conceptiilor asiatice asupra timpului, preocuparea pentru lumea interioara a sunetului, importanta acordata melodiei si linistii, iar prin aceasta miza a recuperarilor arhetipale s-a realizat o valoroasa si impresionanta sinteza a celor doua culturi, orientala si occidentala, culturi, pe cât de îndepartate geografic, pe atât de apropiate prin patrimoniul cultural cuprins în filonul muzicii arhaice.
Si, în toata aceasta luxurianta stilistica ce a impus secolul XX în istoria muzicii ca fiind cel mai novator si spectaculos dintre toate cele de pâna acum, flautul, prin opusurile orchestrale sau camerale dedicate de catre toti acesti mari compozitori francezi, si-a câstigat, pentru totdeauna, statutul solistic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper