Filosofia serviciilor secrete. Teoria informatiei practice în epoca „infobezitatii“

Un articol de NICU ILIE

George Cristian Maior, Ionel Nitu (coordonatori), Ars Analytica. Provocari si tendinte in analiza de intelligence, Bucuresti, Editura RAO, 2013, 512 p.

Nu le mai numim, de câteva decenii, „servicii de spionaj“. Termenul a fost compromis de anii celui de-al Doilea Razboi Mondial si de primele geruri ale Razboiului Rece. În scurt timp nu le vom mai spune nici „servicii de informatii“. „Informatia“ ca atare a devenit un cuvânt extrem de imprecis, aplicat unui mare numar de lucruri distincte si divergente, de la tehnologii la medii de comunicare, la continuturi ale comunicarii si pâna la servicii sociale si structuri politice generate de noile tehnologii. Mai mult, „informatia“ si-a pierdut deziderabilitatea, în zilele noastre fiind mai important sa te aperi de mesajele nesolicitate si de fluxul incontinent de „informatii“.
Astfel, în timp ce titulatura oficiala a principalului serviciu de siguranta nationala ramâne SRI – Serviciul Român de Informatii –, în literatura de specialitate se încearca, dupa model anglo-american, sintagme mai putin ambigue, precum „servicii inteligente“ si chiar „intelligence“. Termenul se regaseste si în subtitlul lucrarii „Ars Analytica“, volum coordonat de directorul SRI, George Maior, si de un fost sef al departamentului central de analiza al SRI, Ionel Nitu. Sumarul este completat cu articolele altor 44 de autori si acopera un front amplu de teme cu un impact evident sau emergent în analiza de informatii. Volumul reuneste teorii din domenii cu interes în activitatea de „intelligence“ –  precum teoria comunicarii, dreptul constitutional, istoria, sociologia sau geopolitica –, dar adauga si puncte de vedere din teorii a caror legatura cu lumea serviciilor secrete este mai putin evidenta: gnoseologia, psihologia cunoasterii, metalimbajele si neuroprogramarea lingvistica, tehnologia informatiei. Fara a se contura – cel putin nu înca – drept o stiinta în sine, analiza de „intelligence“ se demonstreaza în acest volum ca un mare corpus teoretic, cu o structura mozaicata si compozita. Perspective cu origini în (aproape) toate „teoriile de frontiera“ sunt strânse împreuna, încercându-se sinergii prin care sa devina competitive în noul mediu social si politic, unul obez informational.
Postmodernismul în serviciile secrete
Transformarea informatiei în bun de consum – evolutie evidenta în ultimele doua decenii – a implicat o transparentizare masiva a statelor si institutiilor. Aceasta creeaza probleme de perceptie si analiza la nivelul tuturor comunitatilor deschise informational. Pe de alta parte, supraabundenta ofertei de informatie (care are ca vectori principali televiziunile si internetul) determina si ea mari confuzii semilogice si axiologice pentru indivizi si comunitati. Oamenii îsi dau cu greu seama ce e important si ce nu, câmpurile etice traditionale si-au pierdut (în buna masura) structura seculara si nu si-au dezvoltat o alta, gândirea speculativa fiind redusa la „meme“ aproape indistincte, iar cea practica la „seme“ presupus omogene, fara „ideile calauzitoare“ si „valorile cardinale“ pe care le impusese iluminismul. Traim, dupa 2000, într-un postmodernism informational total, în care liniile de forta apar accidental si spontan si dureaza efemer. Un termen, „infobezitatea“, aparut de mai mult timp în noosfera si impus recent, descrie întrucâtva apetitul contemporan pentru nu-conteaza-ce-informatie. Domeniul informatiei este înca în explozie pe multiple planuri sociale si teoretice, astfel încât teoretizarea lui este un proces friabil, falsificabil de pe o zi pe alta. În practica sociala metodele de analiza cantitativa (precum Page Rank-ul Google sau market share-ul în televiziuni) sunt singurele astazi privite cu încredere, dar acestea sunt incapabile sa genereze structuri calitative, intensive, multilevel si cu eficienta practica – finalmente etice si axiologice.
Importanta analizei practice a hatisului informational este resimtita si mai concret în activitatea „serviciilor secrete“, ale caror analize sunt cuantificate si probate permanent, cu rezultate grave în caz de esec.
Evenimentul „9/11“ este disfunctia cea mai importanta a structurilor analitice ale sistemelor de informatii. Este si momentul în care acestea au ales sa se modernizeze pentru a face fata noului context informational. O literatura bogata a aparut de atunci, în volume si în periodice, marcând diverse tendinte de transformare institutionala în lumea informatiilor si în cea a „amenintarilor asimetrice“. Asemenea studii au fost promovate de CIA, FBI, NSA si serviciile asociate acestora, iar nevoia-de-ceva-nou este fenomenul major la nivelul tuturor „comunitatilor de informatii“. De remarcat ca, inclusiv în lucrarile teoreticienilor americani, care stabilesc paradigma acum, transformarea este cautata în a(p)datare, nu în revolutie. Respectiv, se încearca salvarea vechilor sisteme de informatii, deschiderea si optimizarea lor pentru a face fata noilor categorii de risc. O asemenea formula nu tine cont de amplitudinea schimbarilor din „societatea informationala“ si ar putea avea o eficienta limitata, dar este singura posibila în masura în care „intelectualii civili“ sunt cel putin la fel de dezorientati în câmpul informatic si informational actual.
Beneficiarul ex machina
Lucrarea „Ars Analytica“ pune în context românesc curentele de gândire dezvoltate în jurul comunitatilor internationale de informatii. Scrisa în romlish, cartea îsi tradeaza interdependenta cu literatura occidentala din acest domeniu si are aceeasi conceptie „updatativa“, de adaptare prin actualizare si de deschidere a schematismului traditional (de tip organigrama) spre continuturi si compartimentari proteice, postmoderne. Din aceste continuturi polimorfe, în care structura si semnificatia îsi pierd obiectivitatea, vine si titlul cartii, încercând sa noteze împletirea, în analiza de informatii, a unor caracteristici strict stiintifice, riguros-comparative, cu unele „artistice“, ce tin de intuitie si creativitate. Se observa astfel ca, pe masura ce domeniul devine tot mai formal, abordarile informale sunt cu atât mai necesare si pot reprezenta chei spre eficienta în contextul în care – o spune George Maior în primul capitol – „Multe servicii de informatii se confrunta cu existenta unui numar mare de informatii care nu sunt procesate, care ramân neutilizate în bazele de date, cu acea «cunoastere» care ar putea fi caracterizata drept «pasiva» si care nu reprezinta fundamentul pentru intelligence în baza caruia se poate actiona“. Concluzia directorului SRI este ca serviciile de informatii functionale trebuie sa-si centreze interesul pe informatiile într-adevar utile beneficiarului, decidentului politic, care este în afara sistemului si comanda outputurile de care are nevoie. El aminteste ca în perioada Razboiului Rece se strângeau toate informatiile despre adversari, relevante sau nu, tocmai pentru ca asemenea informatii erau rare. În noul context, serviciile de informatii trebuie sa fie selective si sa se concentreze pe informatia care serveste actiunii, pe realizarea de harti corecte si predictii pertinente ale realitatii, având un rol clar si limitat în peisajul democratic. „Analiza de intelligence, scrie Maior, este neutra pentru ca ofera informatiile necesare luarii unei decizii, dar nu poate propune calea de urmat. Analiza raspunde la întrebarea «ce se întâmpla/ce se va întâmpla?», nu la întrebarea «ce este de facut?», la care decidentii sunt cei chemati sa ofere solutii.“
Fundatia teoretica
În vreme ce teoriile analitice graviteaza pe viziuni predominant realiste (având în centru realismul critic din filosofia lui Popper si pragmatismul politic al lui Kissinger), noi modele de analiza sunt furnizate de doctrinele postmoderne. Acestea însa împlica o anume destructurare si nu sunt compatibile cu abordari holiste, care sa fie coerente pe întregul proces de intelligence – unul care include cererea de informatii, targhetarea, culegerea, analiza, verificarea si actiunea. Diversele modele propuse pentru procese ample sau pentru parti ale acestora includ uneori teorii postmoderne extrase din sociologie, antropologie, teoria modelelor, teoria jocului, chiar si direct din Confucius, Lao Zi si, la limita, psihoistoria lui Asimov. Varietatea modelelor si incapacitatea lor de a fi aplicate coerent pe întregul proces de „inteligenta“ face ca „postmodernismul“ sa se dilueze în abordari punctuale, menite sa reduca „petele oarbe“ din abordarile traditionale. Caracterul de urgenta, specific, de regula, activitatilor „inteligente“, este cel care impune realismul ca viziune majoritara, generica, pe întregul flux, în analiza politico-economico-militara. Concluzia este valabila chiar si atunci când vorbim de amenintarile asimetrice, termen care include astazi terorismul, infractionalitatea si toate amenintarile la adresa unui stat reprezentate de grupuri mult mai mici, mult mai slab structurate, dar deosebit de influente sau cu un impact major.
Modelul radial este înca
în faza de prototip
La o analiza structurala, comparând sistemele de informatii din timpul lui Cristescu, Beria si Hoover cu cele de astazi, singura schimbare majora este data de trecerea (înca incompleta) de la modele ierarhic-piramidale spre unele de tip retea. Astfel, în mod teoretic, a doua jumatate a secolului 20 fusese dominata de viziuni secventiale în care informatia era decantata la trecerea prin site ierarhice (care presupun si un grad de abstractizare a ei) pe directia de la culegere la actiunea informata. Analitica si decizia politico-administrativa alcatuiau aceasta ierarhie. Se impune observatia ca aceasta descriere corespunde modelului teoretic vizat în acele perioade si ca în practica au fost diferente semnificative. Astfel, statele si-au dezvoltat mai multe sisteme si mecanisme de informatii concurente, menite sa preîntimpine crearea de centre de putere în interiorul serviciilor de informatii/securitate, dar si sa elimine „punctele oarbe“ inerente. O alta observatie este ca, în timp ce structurile centrale de directie si analiza aveau structuri ierarhice, înca din anii 1960 structurile operationale acoperite, infiltrate în teritorii inamice, au avut organizari de tip retea, cu noduri multiple si complet descentralizate, astfel încât eventualele „defectiuni“ sa aiba efecte limitate si controlabile.
Ultimii ani au impus un nou model teoretic operational, inspirat din retelistica si din informatica (drept analiza logico-lingvistica; prin refondata stiinta a strategiei). Structurile ierarhice care fractionau informatia pe tipuri de continut au fost înlocuite în modele generice precum F3EA (citat în capitolul „Structura de retea si «abordarea centrata pe tinta» în intelligence“, scris de Adrian Pârlog), respectiv modele cu o baza radiala, concentrate în jurul targhetului si axate pe analistul de intelligence (sau pe modulul analitic), în timp ce culegatorul de informatie – pe de o parte – si beneficiarul informatiei constituie noduri corelate în activitatea informativa. În practica – din nou – lucrurile nu stau chiar ca în teorie. Pluralitatea sistemelor si concurenta între acestea au ramas neschimbate, iar interoperativitatea lor este coordonata de organizatii ierarhice si, implicit, secventiale. Substructurarea fiecarui serviciu si a fiecarui domeniu – HUMINT, SIGINT, OSINT (respectiv culegerea informatiei cu agenti de teren, culegerea digitala a informatiei si culegerea informatiei din surse deschise) – s-a mentinut si s-a accentuat. Organismele de coordonare a comunitatilor de informatii au o penetrare scazuta în proces, fiind axate aproape exclusiv pe sinteze adresate decidentilor (partea finala a procesului de intelligence). Trecerea la modele radiale nu implica astfel decât parti ale culegerii si analizei informative, structurile reale fiind, înca, unele de tip ierarhic si cu orientari pe domenii, categoriale, nu pe sarcini si obiective. Astfel, de pilda, în SUA exista în prezent 17 structuri informative (analizate într-un capitol semnat de Florina Cristiana Matei în „Ars Analytica“). Dintre acestea, cele mai multe si cele mai importante au orientari „de câmp“ – precum CIA, care se ocupa de informatiile externe; FBI, care desfasoara investigatii pe teritoriul Statelor Unite; NSA, care are în sarcina noile mijloace de comunicare si noile tehnologii; Departamentul Energiei, cu atributii informative în domeniul competitiei energetice si în ceea ce priveste neproliferarea armelor atomice; DIA si DoD, care furnizeaza informatiile militare; DHS, care integreaza informatiile interne si include FBI si Paza de Coasta; si multe altele. Organismele de investigatii criminale – precum DEA, agentia de combatere a traficului cu droguri – nu sunt propriu-zis parte a sistemului de informatii american, dar si ele desfasoara activitati inteligente si au aceeasi orientare de tip departamental, pe domenii dedicate. Implicarea în aceste câmpuri a unor obiective sociopolitice apare în actiunea agentiilor doar accidental si doar în masura în care asemenea obiective sunt inerente domeniului dedicat (de exemplu neproliferarea, ca obiectiv implicit al câmpului acoperit de agentia de informatii energetice). Respectiv, INT-urile, sursele de informatie bruta, nu sunt folosite plurivoc, de catre toate agentiile interesate, ca niste „sonde“ care colecteaza informatii în experimentele stiintifice (unde analiza este cea care diferentiaza informatiile), ci sunt tributare unei istoricitati care le-a imprimat organizari secventiale si departamentale. Pe de alta parte, agentiile strict dedicate unor sarcini cu finalitate în decizia politico-economico-militara s-au înfiintat ca suprastructuri în comunitatea de informatii. Din 2001, dupa 9/11, au fost înfiintate mai multe asemenea organisme (precum DHS si un centru antitero). Din 2005 a fost înfiintat ODNI, a 17-a agentie guvernamentala care primeste inputuri de la toate celelalte agentii si realizeaza o minima corelare a acestora. Un asemenea polimorfism si aparenta destructurare a procesului transcede orice model teoretic si este permanent impusa si girata de obiective concrete pe care abordarile categoriale, de tip „field“, nu le pot satisface, iar abordarile de tip „task“ nu au instrumente si coerenta sa le acopere.
O alta observatie de outsider – privitoare la teoriile organizationale de uz curent în comunitatea informationala – este aceea ca schemele organizationale teoretice (si procedurile de lucru care decurg din acestea) defavorizeaza un concept de forta din networking (analiza retelelor), acela de magistrala, concentrându-se pe noduri si radianta acestora (care sunt concepte statice), în defavoarea fluxului si intensitatii informatiei, care sunt concepte vectoriale. Din nou, practica este mai diversa ca teoria si acopera (unele dintre) lipsurile acesteia. Astfel, pe lânga structurile formale, exista unele canale de informare rapida („stovepipes“) care reduc dezavantajele structurale.
În concluzie, având ca schelet un realism-pozitivism generic, singurul apt sa confere în prezent rapiditate si coerenta formala, activitatea de informatii îmbraca formule postmoderne. Acestea sunt dictate de o imposibilitate categorica de a subsuma conceptual si ierarhic varietatea vietii antropice (organizata în adevarate multiversuri logice si culturale). Tot spre formule proteice împinge si o alta realitate sociala: neîncrederea marginala a publicului si a politicienilor în structurile informative. În mod obiectiv, în epocile istorice în care s-a încercat o concentrare superioara a acestora – înca din perioadele lui Napoleon si Bismarck – serviciile secrete au avut tendinte abuzive si antidemocratice. Amintirea unor asemenea perioade subzista în mentalul colectiv sub formele unor teorii ale conspiratiei, cu grade diferite de fabulatoriu, alimentate însa, constant, de unele practici discutabile ale serviciilor inteligente. Conservatorismul inerent organizatiilor intens structurate si tendinta birocratiilor de a se autonomiza ca organisme independente, cu o agenda proprie, sunt deosebit de riscante într-un domeniu atât de sensibil. Frica publicului si a decidentilor politici fata de excesul de putere din asemenea organisme a dus la un mediu în care competentele serviciilor de informatii sunt pulverizate formal, iar segmentele planificarii si operationalizarii politice sunt cât mai separate si mai distantate de culegerea si analiza informatiei.
Culegatorul-vânator de informatie si industrializarea inteligentei
Florin Coldea, prim-adjunctul directorului SRI, provenit din zona operativa a contraterorismului, semneaza capitolul „Analisti si operativi“ din „Ars Analytica“. Coldea preia ca informatie relevanta graficul de interes furnizat de comparatorul cantitativ Ngram, publicat de Google Books. Punând în paralela termenii „spy“/“spion“ si „analyst“, Coldea contata o întâietate a „spionilor“ pâna în anii 1940, „dupa care, timp de circa sase decenii, analyst trece în fata, pentru a ramâne iarasi în urma dupa 2000“. Momentul „9/11“ este relevant si în acest punct, al reconsiderarii rolului agentilor operativi în contextul operational. Anterior, prin accesul la noi tehnologii de interceptare a comunicatiilor si de observatie geoimagistica, serviciile de informatii îsi redimensionasera activitatea în defavoarea agentilor de teren. Greseala a fost observata înca din ziua atacului de la WTC, când fostii coordonatori ai departamentelor orientale din CIA au dezvaluit ca agentia abandonase activitatea de infiltrare în organizatiile subversive, considerând ca supravegherea electronica poate fi suficienta. Ultimul deceniu a adus o revalorificare a „spionilor“, dar transformari semnificative sunt asteptate si aici. Coldea noteaza o veche rivalitate între „operativi“ si „analisti“ (cu multiple complexe de superioritate) si considera ca optimizarea activitatii poate veni din constituirea de echipe care sa cuprinda agenti operativi si analisti. „Astfel, analistul nu ar mai fi cel caruia îi revine sa se ocupe de o «big picture», undeva «sus», dupa ce informatia va fi parcurs deja câteva etaje ierarhice si procesuale“.
Citind „Ars Analytica“ este evident ca serviciile de informatii se afla în pragul unor transformari radicale si exploreaza un front larg de teorii culturale si organizationale pe care sa se poata refonda. Societatea informationala a schimbat toate regulile jocului si solicita metodologii si morfisme prin care sa poata fi selectate informatii relevante din haosul comunicational pe care, anticipându-l, Einstein îl numea „bomba informationala“. Efortul „serviciilor“ nu este separat de al comunitatilor din întreaga lume, companiile implicate în dezvoltarea internetului promitând si ele, în curând, un ww3, un internet semantic, capabil sa selecteze el însusi informatiile relevante. Infobezitatea este problema cea mai profunda ce afecteza societatea contemporana, nucleul dur al celorlator probleme din „cloud“-ul globalizarii. Raspunsurile prin care ea va fi depasita vor schimba nu doar formule institutionale si organigrame, dar vor avea ample semnificatii antropologice si culturale.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper