Fetele lui Ianus: o biografie a lui Machiavelli

Un articol de DIANA IVAN

Miles J. Unger, Machiavelli. O biografie, Eikon, Cluj-Napoca 2013

 

În urma cu mai bine de un an, împreuna cu editura clujeana Eikon, doi teoreticieni si (fosti) practicanti ai artei politice, George Cristian Maior si Vasile Dâncu, au avut initiativa de a demara un proiect editorial la momentul respectiv inedit pentru piata de carte româneasca. E vorba despre o serie de biografii de oameni de stat, inaugurata cu „Bismarck – O viata“, de Jonathan Steinberg, urmata de „Eminenta Sa, cardinalul Richelieu si ascensiunea Frantei“, a lui Jean-Vincent Blanchard si încununata de cea mai recenta aparitie, „Machiavelli. O biografie“, de Miles J. Unger. Toate cele trei ilustre personaje de biografii, personaje istorice controversate. Toate îsi proiecteaza umbrele asupra istoriei în tonuri mai degraba gri decât luminoase. Iar daca primii doi au fost numai caracterizati, de-a lungul timpului, drept machiavelici, cel de-al treilea, eroul cartii de fata, este chiar cel care a dat numele acestui concept.
Chiar daca George Maior si Vasile Dâncu propun, prin cele trei biografii, potentiale modele de actiune pentru o iluzorie „superpolitica“, „Machiavelli. O biografie“ nu este o carte pentru politicieni. Nu numai pentru ei. Ea apare într-o societate în care politica este motiv constant pentru deziluzii, fiind totodata atât de tabloidizata, încât fie cu totii avem o opinie, convinsi ca la politica se pricepe oricine, fie strâmbam elitist din nas, justificându-ne lipsa de implicare prin nivelul mult prea coborât al dezbaterii. Sceptici la promisiunea idealurilor si a valorilor înalte propovaduite de „profetii“ politici si satui de cautatorii de înavutire brusca ce au populat politica dâmboviteana postdecembrista, multi dintre noi ne simtim îndreptatiti sa credem, în termenii lui Jonathan Powell, ca politica este „doar o serie de manevre cinice si de manipulari“. Nimic mai machiavelic, asadar, decât acest domeniu, iar întemeietorul lui, florentinul Niccolò Machiavelli – aparent raul suprem.
Atât pentru publicul larg, cât si pentru decidenti, modelele în politica sunt necesare, mai ales ca oamenii de stat, în marea lor majoritate, nu studiaza sistematizat stiinta politica, asa cum nici societatea civila nu îsi ghideaza implicarea în viata politica (indiferent de amploarea ei) cu ajutorul unei minime educatii formale. Dar pare un gest surprinzator sa îl avansezi drept exemplu de om de stat pe Machiavelli. Lectura biografiei de fata este însa edificatoare, Unger încercând o reinterpretare a lui Machiavelli, citirea lui într-o cheie obiectiva, decantata de prejudecatile Bisericii Catolice (care l-a atacat constant, interzicându-i scrierile la scurt timp dupa moarte) si de cele ale filosofiei. Aceasta biografie se doreste un instrument minor dar precis pentru a întelege cum functioneaza în practica sistemul politic si cel diplomatic, cum putem învata din triumfurile si esecurile unor predecesori ramasi în istorie.
Daca totusi argumentul nevoii de cultura politica, atât pentru specialisti, cât si pentru neinitiati, nu convinge cititorii la lectura, ramâne întotdeauna cel al lui Herman Hesse, câstigator al premiului Nobel pentru literatura: „cu oricâta bunavointa am cauta obiectivitatea, a scrie istorie înseamna tot a face literatura“. Iar Unger, fost jurnalist pentru „New York Times“ si locuitor al frumoasei cetati a Florentei vreme de cinci ani, face si literatura cu biografia pe care i-o contureaza lui Machiavelli, reconstituind viata si interpretând opera acestuia cu precizie de arheolog si condei de filolog.
Istoria lui Niccolò Machiavelli începe spre perioada de vârf a Renasterii, în Florenta anului 1469, în familia unui cetatean de vaza, dar scapatat. Numele sau devenea substantiv comun în dictionarele englezesti înca din 1569, când termenul de machiavelism avea sensul de practica duplicitara în chestiuni de stat si în comportament, în general.
Apogeul Renasterii gasea peninsula italica profund divizata, fiecare cetatuie – o republica independenta, fiecare oras-stat, dornic de putere si de întâietate. În aceasta stare sociala si în plin avânt cultural se afla si Florenta, cu numeroasele sale banci si mestesuguri, cu Academia neoplatoniciana, cu un Leonardo da Vinci devenit strateg militar pentru a ajuta la recucerirea Pisei si cu statuia lui David a lui Michelangelo expusa în Piata Senioriei ca vârf de lance pentru reluarea traditiei nudului antic, dupa amurgul mohorâtului si pudibondului Ev Mediu.
Ca tânar aspirant la o functie publica în Republica Florentina, Niccolò Machiavelli si-a câstiga bunavointa mai-marilor vremii spionând în favoarea ambasadorului Sfântului Scaun câteva predici ale lui Girolamo Savonarola, un calugar dominican aflat în conflict aprins cu Biserica Catolica (care l-a si excomunicat, de altfel). Anticipând întrucâtva Reforma protestanta, Savonarola, vremelnic ocârmuitor al Florentei dupa caderea de la putere a influentei familii de Medici, predica împotriva bunurilor lumesti, a coruptiei, a depravarii si a clerului vicios, într-o societate care îsi tragea bunastarea din activitatea bancilor – asociate de dominican camatariei – si ai carei membri marcanti traiau în abundenta si oarecare libertinaj. Acest calugar, un anti-Principe post-factum datorita înaltelor standarde morale dupa care îsi ghida mandatul, si-a pierdut functia si capul din cauza intrigilor familiei de Medici, sprijinita de pontiful vremii. Contributia minora a lui Machiavelli la schimbarea de regim, materializata în câteva misive ce descriau, nu fara simt critic, activitatea dominicanului, i-a adus acestuia un post modest de sef al celei de-a doua cancelarii a Republicii si pe cel mai putin modest de secretar al Consiliului de Razboi, organismul militar al orasului-stat – altminteri lipsit de armata sau de forta militara.
În aceste doua functii relativ minore din birocratia florentina si-a capatat Machiavelli experienta în politica si diplomatie, care, alaturi de studiul aprofundat al istoriei antice, a stat la temelia scrierii sale celei mai cunoscute, „Principele“, primul tratat de politica practica într-o vreme în care multi scriau sfaturi catre ocârmuitori bazate pe morala crestina si utopie.
Aproximativ în acelasi timp în care aparea „Principele“ lui Machiavelli, Erasmus din Rotterdam scria „Educatia principelui crestin“, în care îl sfatuia pe regele Carol I al Spaniei cum sa fie un ocârmuitor în traditia augustiniana, platoniciana si aristotelica, ignorând cu totul tusele realiste în favoarea construirii unui personalitati utopice, a unei „fiinte celeste“ menita sa aduca „cetatea lui Dumnezeu“ pe pamânt. Însa Machiavelli înoata împotriva curentului si imagineaza (pornind de la efigia cât se poate de reala a lui Cesare Borgia, în a carui tabara militara actionase drept ambasador) un conducator a carui pozitie nu are nimic de-a face cu ereditatea, a carui putere nu este un dat, ci un atribut dificil de câstigat si usor de pierdut, dornic de a obtine rezultate – dintre care cel mai important este pastrarea propriei puteri, fara de care minimul bine pe care l-ar putea face s-ar transforma usor în haos si anarhie. Nu virtutile etice fac din principele machiavelic un ocârmuitor demn de aceasta pozitie. Nu iertarea unui vinovat sau evitarea unui conflict armat îl fac un bun conducator. Nu bunatatea si generozitatea personala îl ajuta sa îsi pastreze pozitia. Desigur, pentru a-si putea pastra puterea este de dorit sa proiecteze o imagine care sa includa toate aceste atribute, dar uneori un principe prea milostiv poate reprezenta un risc pentru patrie; având în minte imaginea unei ordini utopice, el nu ar reusi sa tina sub control haosul; aratând îndurare unui vinovat, ar putea atrage tradarea multor nevinovati; tergiversând un conflict armat, ar genera pierderi mai mari decât un razboi imediat.
Modelele practice ale „Principelui“ se regasesc în experienta lui Machiavelli ca functionar public florentin: Savonarola personifica argumentele împotriva moralei si a utopiei crestine în politica, al carei joc este înrâurit fundamental de natura umana imperfecta. Piero de Medici demonstreaza ca nu este suficient sa oferi norodului dulciuri si vin pentru a te face iubit si a-ti pastra puterea. Stagiul de ambasador la curtea de mici dimensiuni a Caterinei Sforza, prima misiune diplomatica a lui Machiavelli, îl învata ca suveranii statelor mici sunt puternici când dispun de forta militara si fac aliante potrivite intereselor proprii. Misiunile la înaltele curti ale vremii, dar în principal a Frantei, îi arata ca negocierea în diplomatie se face cu influenta, dar si prin coruptie, iar daca nu poti obtine ceva cu argumente rationale, banii sunt calea sigura spre reusita. Indecisul Piero Soderini demonstreaza cum un stat care detine datele geopolitice si strategice pentru a repurta victorii poate fi vaduvit de aceste avantaje din cauza unui conducator slab, incapabil sa ia decizii drastice la momentul potrivit si vesnic sustinator al unei cai de mijloc. Probabil cel mai umilitor moment din cariera diplomatica a lui Machiavelli se petrece sub mandatul lui Soderini, când regele francez Carol cucereste Florenta cu creta. Dorinta gonfalonierului de a recuceri Pisa fara a avea o armata si optiunea de a se încrede în promisiunile vagi ale francezului, împotriva recomandarilor si a argumentelor lui Machiavelli, au dus la invazia Republicii, în cadrul unei campanii de cucerire a orasului Napoli sustinuta chiar din cei 200.000 de florini platiti de Florenta în schimbul ajutorului promis, dar nelivrat.
Atât Soderini, cât si Savonarola, figuri semnificative în cariera politica a lui Machiavelli, i-au transmis acestuia cât se poate de limpede semnalul ca unei utopii imaginate de oameni în esenta bine intentionati (morala, în cazul primului, religioasa pentru cel de-al doilea), îi este preferabila o atitudine realista, cu ajutorul careia patria sa ramâna cel putin suficient de puternica pentru a fi autonoma. Tot aici îsi au radacinile pledoariile sale pentru folosirea de mijloace mai putin ortodoxe pentru pastrarea puterii, caci adeseori pierderea puterii echivala nu doar cu o situatie mai dificila pentru stat, ci chiar cu pierderea vietii ocârmuitorului sau, cum a fost cazul lui Savonarola.
Însa, asa cum aminteam, Machiavelli pare a fi fost cel mai mult influentat în scrierea „Principelui“ de stagiul petrecut ca emisar pe lânga Cesare Borgia, fost cardinal al Bisericii Catolice si fiu nelegitim al papei Alexandru al VI-lea (Rodrigo Borgia). În fruntea armatelor papale si cu sprijinul aliatilor francezi, ducele Valentino a pornit într-o campanie fulgeratoare si de succes (succes risipit însa imediat dupa moartea papei) de cucerire a Romagnei si chiar a unor teritorii de la granita Toscanei. Altfel spus, Cesare Borgia se apropia amenintator de Florenta, devenind un potential adversar al Republicii, si înca unul redutabil. Cu toate acestea, Machiavelli a vazut calitatile acestuia de conducator si i le-a propovaduit ipoteticului sau principe drept metode sigure de a-si asigura si pastra puterea si de a actiona în favoarea statului.
Date fiind exemplele variate de oameni de stat din experienta politica directa a lui Machiavelli, ale caror nume se regasesc în „Principele“, am putea spune, fara a cauta scuze unei lucrari ce nu are nevoie de ele, ca, scriindu-si cel mai faimos tratat, Machiavelli nu îi sfatuia pe ocârmuitori cum sa guverneze, ci mai degraba asternea pe hârtie lectiile învatate de la acestia.
Însa problema omului modern în ceea ce priveste „Principele“ este modelul autoritar al conducatorului tiranic, al dictatorului. Pentru a echilibra unele afirmatii din „Principele“ ce pot parea radicale, biograful ne propune o analiza comparativa cu celalalt tratat politic important al lui Machiavelli, mai putin cunoscut, „Discursuri asupra Primei Decade a lui Titus Livius“. Acest tratat politic de inspiratie istorica, scris aproximativ în aceeasi perioada cu „Principele“, în timpul exilului autoimpus la o mica ferma din Percussina, dupa pierderea functiilor publice, reprezinta marturisirea de credinta a controversatului Machiavelli fata de institutia republicii, asa cum era ea statuata în Antichitate: o forma statala stabila, sigura, dreapta, puternica si emanând o anumita splendoare derivata dintr-o viata culturala ferventa.
Aparenta contradictie între republicanismul fatis din „Discursuri“ si tirania acceptata explicit în „Principele“ este justificata de context. Cele doua forme de guvernare nu se exclud reciproc, ci pot fi alternate în functie de nevoile statului. Fortuna, capricioasa zeita ce ne ocârmuieste adeseori actiunile, poate fi potrivnica, iar în astfel de timpuri oamenii de stat trebuie sa dea dovada de virtù, de barbatia si curajul de a lua si masuri dificile, asumându-si consecintele acestora. Uneori, aceste masuri sunt contrare eticii crestine si pot parea tiranice, însa principele lui Machiavelli trebuie sa aleaga între salvarea sufletului sau si cea a cetatii. În viziunea lui Machiavelli, explicit formulata în „Discursuri“, forma ideala de guvernamânt este republica, însa unei republici slabe (cum a fost cea a lui Soderini) îi este preferabil un principe autoritar. Iar atunci când principele conduce o societate mult prea corupta sau decazuta pentru a putea fi sustinuta cu mijloacele obisnuite, tirania este întrutotul justificata daca readuce patria la gloria de odinioara. În aceste situatii critice, bunastarea individuala a fiecaruia dintre cetatenii republicii devine irelevanta, la fel si salvarea sufletului principelui. Gloria republicii este urmarita cu orice pret, chiar în detrimentul unora dintre cetatenii ei.
Ideea generoasa ce sta la baza pledoariilor aparent contradictorii ale faimosului florentin si îi justifica orice excese de exprimare sau rationament este un patriotism cald si autentic, arareori exprimat ca atare. „Mi-e drag orasul meu mai mult decât propriul suflet“, îi marturisea acesta prietenului Francesco Guicciardini. La baza lucrarilor sale politice sta un ideal cât se poate de moral, pentru care niciun sacrificiu nu e prea mare, pentru a carui atingere nu e relevant daca lucreaza un lider autoritar sau unul democrat: bunastarea patriei. Machiavelli accepta ca nu toate valorile si idealurile sunt compatibile si acorda întâietate republicii sale. Pentru gloria acesteia, uneori e nevoie de un tiran; pentru bunastarea multora, uneori e nevoie de suferinta unora. Opera lui nu are nevoie de avocati, în ciuda unor instante nedemne din posteritatea ei, fiindca Machiavelli lasa sa cada toate mastile si îsi asuma o pozitie neobisnuita în epoca: se detaseaza de crestinism si de valorile crestine tocmai fiindca ele nu pot sustine, în viziunea sa, o patrie puternica. În schimb, insista asupra virtutilor religiei pagâne a Romei antice; ocârmuitorul ideal pentru el nu asteapta sa fie lovit, ci loveste; nu întoarce celalalt obraz, ci se razbuna; nu este supus si umil, ci dârz si viteaz, nu traieste modest si fara mijloace de aparare, lasându-se la mila proniei ceresti, ci se înarmeaza si se pregateste permanent pentru a se apara si a cuceri.
Machiavelli nu a înteles notiunea de patriotism ca pe un cuvânt bombastic, util atunci când argumentele rationale par a da gres, ci ca pe un mod de viata, ca pe un gând nerostit, dar vizibil în toate actiunile sale. În spiritul acestui sentiment si-a înteles experientele de la misiunile diplomatice umilitoare de la curtea Frantei, unde nu-si permitea sa închirieze decât maghernite insalubre pe post de locuinte si purta robe lipsite de fastul si stralucirea necesare, pâna la eforturile de a întemeia o militie a cetatenilor florentini, care sa-si apere micul stat cu o convingere de care mercenarii vremurilor, interesati de prelungirea conflictelor si evitarea luptelor, nu aveau cum sa dea dovada vreodata. În deplina consonanta cu tratatele pe care le-a scris, si-a trait iubirea de patrie luptând contra nestatornicei Fortuna, opunându-se destinului prin initiativa si efort personal.
Celalalt argument cu care Unger îsi construieste meticulos teoria de reabilitare a lui Machiavelli este viziunea inedita la momentul respectiv din istorie asupra naturii umane. Florentinul întelege, cu mult înaintea unor filosofi de rasunet si mai bine vazuti, ca oamenii nu sunt în întregime buni sau în întregime rai, ca natura umana este fluctuanta, dar coruptibila si predispusa la compromisuri; de aceea liderul autoritar trebuie sa îsi foloseasca atât calitatile, cât si defectele pentru a compensa neajunsurile compatriotilor sai si a aduce glorie natiunii pe care o conduce. În esenta, Machiavelli nu îsi asuma sarcina de a „remedia metehnele omenirii“, ci le di seca cu obiectivitatea unui chirurg, a unui savant detasat care doar constata problemele si teoretizeaza solutii a caror eficienta i-a fost deja dovedita empiric. În acest proces, reuseste, prin detasare si sinceritate, sa-si „câstige“ numerosi detractori, caci „desi Machiavelli a admirat viclenia altora, el era de fapt un naiv care îi jignea pe cei din jurul sau spunându-le exact ce credea. s..t Machiavelli era unul dintre cei mai onesti oameni sau chiar lipsit de tact. Sinceritatea sa brutala i-a creat probleme si nu minciunile. Ce mincinos ar fi facut o asemenea marturisire sau si-ar fi anuntat public convingerea ca viclenia este deseori cea mai eficienta strategie?“.
Pentru a reveni întrucâtva si la valentele literare ale biografiei de fata, merita mentionat ca imaginea lui Machiavelli este completata si umanizata de Unger prin referinte din corespondenta sa personala. Din ele, cât si din comediile „Matraguna“ si „Clizia“, razbate un Machiavelli cu simtul umorului, atasat de familia sa, careia este însa mai fericit sa îi poarte de grija de la distanta, din numeroasele misiuni diplomatice, decât din imediata proximitate.
Cu prietenii apropiati cu care a corespondat, Machiavelli se arata vesel si slobod la limba, vesnic tânar si îndragostit – evident, niciodata de sotia sa, ci de vreo curtezana sau de vreo femeie maritata –, întotdeauna pregatit cu o vorba de duh si o bârfa în ton autoironic si licentios. Placerile sale par sa fie cele senzuale, ale jocurilor mintii si ale politicii. Odata eliminat din viata publica, recunoaste deschis fata de cei apropiati ca nu traieste în tihna, cu preocuparile obisnuite ale unui vârstnic retras la tara. Nu se lasa sedus de vânatoare, nici nu e preocupat de administrarea modestelor domenii al caror proprietar era si care i-ar fi putut aduce veniturile necesare unui trai îndestulator. Nu se arata entuziasmat de actul de a scrie în sine, desi lucreaza intens în perioada de exil, de când dateaza atât „Matraguna“, piesa cu succes considerabil, cât si „Principele“, „Discursurile“ si „Istoriile florentine“.
La ferma sa din Percussina, resimte lipsa vietii publice, însa o scurta perioada de revenire în viata cetatii în calitate de istoric oficial al familiei de Medici si de emisar la Roma nu îi aduce satisfactiile asteptate. Tentativa de a reorganiza armatele papale asa cum procedase odinioara cu militia pe care el însusi o înfiintase în Florenta, pentru a oferi protectie Romei în fata împaratului habsburg, s-a soldat cu un esec rasunator, ce l-a determinat la un nou exil autoimpus si i-a adus sfârsitul în anonimitate.
Iar daca Biserica Catolica s-a îngrijit sa îl identifice, în timp, cu Diavolul însusi, pe piatra funerara a lui Machiavelli ar putea foarte bine sa stea urmatoarele cuvinte din piesa „Matraguna“, ilustrând o ipostaza probabila a florentinului fata de posteritatea sa controversata:
„Raul care ti se poate întâmpla e sa mori si sa ajungi în infern;
dar au murit atâtia altii! Si în infern sunt atâtia oameni cumsecade!“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper