Evanghelia dupa José Saramago

Un articol de RODICA GRIGORE

José Saramago, Evanghelia dupa Isus Cristos, traducere de Mioara Caragea, Iasi, Editura Polirom, 2012.

 

„Nu cred în Dumnezeu. Dar daca Dumnezeu exista
pentru altii, exista si pentru mine.“ (José Saramago)

„Soarele se iveste într-unul dintre colturile superioare ale dreptunghiului, cel care se afla la stânga privitorului, reprezentând, astrul rege, un cap de om din care tâsnesc raze de lumina ascutita si flacari sinuoase, precum si o roza a vânturilor indecisa încotro ar trebui sa arate, iar acest cap are o fata care plânge, crispata de o durere fara leac, scotând pe gura larg deschisa un strigat pe care nu-l vom putea auzi, caci nici unul dintre aceste lucruri nu este real, ce se înfatiseaza înaintea ochilor este hârtie si vopsea, nimic mai mult. (…) El este cel care face sa plânga soarele si luna. Are deasupra capului, stralucind cu mii de raze, mai multe decât soarele si luna la un loc, o inscriptie, scrisa cu litere romane, care îl proclama Regele Iudeilor.“
Adevar, fals, posibil
Alegând sa înceapa astfel „cel mai polemic roman“ pe care l-a scris vreodata, dupa cum critica literara a subliniat ori de câte ori s-a discutat despre „Evanghelia dupa Isus Cristos“ (1991), José Saramago stabileste din capul locului câteva dintre coordonatele pe care le va avea în vedere de-a lungul acestei tulburatoare carti: pe de o parte, raportarea la stralucite modele culturale anterioare (câta vreme fragmentul de mai sus descrie în amanunt gravura lui Albrecht Dürer, „Rastignirea“), iar pe de alta parte, stabilirea modalitatii estetice predilecte (permanentul amestec dintre realitate – fie ea si una scripturala, consacrata astfel prin prestigiul textului biblic – si fantezia romanesca), toate având scopul de a suplini lipsurile din relatarile evangheliior. Pentru ca Saramago subliniaza mereu, subtextual, ca traditia crestina include nu o singura evanghelie, ci mai multe – patru, canonice, plus cele apocrife.
Prin urmare, fidel modului sau de a scrie, impus deja în romane precum „Memorialul mânastirii“ (1982), „Anul mortii lui Ricardo Reis“ (1984) sau „Istoria asediului Lisabonei“ (1989), autorul portughez nuanteaza consacrata ecuatie axata pe notiunile de adevar si fals, tinând mereu seama de înca un termen, absolut necesar, în opinia sa, întelegerii adecvate si exacte a oricaror evenimente, fie ele si cu semnificatii religioase – sau mai ales a acestora: posibilul. Caci, daca exista mai multe evanghelii, iar întâmplarile relatate, desi, în linii mari, asemanatoare, difera sensibil ca semnificatie sau în privinta detaliilor, Saramago scrie, la rândul sau, înca una. „Eretica si plina de blasfemii“, asa cum a fost ea calificata de numerosi reprezentanti ai bisericii catolice portugheze (si nu numai), sau pur si simplu fictionala, asa cum autorul a subliniat în repetate rânduri, atât în privinta liniei generale a întâmplarilor, cât mai ales în cea a protagonistului: „Acest Isus este Isusul meu, pe care eu l-am creat, pornind de la anumite date carora le-am dat viata. Nu am nici un motiv particular pentru a crede mai mult în acest Isus pentru ca este al meu decât în oricare altul care s-ar putea sa apara în alta carte, scrisa de un alt autor. Am, deci, constiinta clara ca Isusul meu este o creatura fictiva, si el are, pentru mine, acelasi statut, din acest punct de vedere, pe care-l au Blimunda, Ricardo Reis sau Raimundo Silva“, spunea scriitorul într-un interviu. José Saramago, în ciuda aprinsei polemici pe care a generat-o prin publicarea acestui roman, nu face altceva, asadar, decât sa se înscrie într-o ilustra traditie a reinterpretarii textului biblic si a mesajului acestuia, ilustrata, printre altii, de Mihail Bulgakov, în „Maestrul si Margareta“, sau de Nikos Kazantzakis, în „Ultima ispita a lui Hristos“.
O evanghelie fictionala
Reprezentative ramân, în acest sens, primele pagini ale cartii, descriind „Rastignirea“ lui Dürer, gravura celebra realizata în jurul anului 1500, însa si opera controversata a Renasterii, fiind atribuita lui Dürer, desi e lipsita de semnatura artistului. Alegerea nu e deloc întâmplatoare, câta vreme Saramago avea nevoie de aceasta controversa, de un anumit procent de incertitudine pentru fundamentarea propriului sau demers creator. Romancierul recurge la un procedeu extrem de interesant – si pe care reuseste sa-l orchestreze extraordinar, primele pagini ale „Evangheliei dupa Isus Cristos“ putând fi interpretate si ca un veritabil exemplu de „antigrafie“ – termen care, în Grecia antica, desemna atât actiunea de a scrie, cât si pe cea de a desena, privindu-le din perspectiva trasarii de semne cu valente artistice. O „antigrafie caligrafica, câta vreme caligrafia (una dintre temele majore ale scrisului lui Saramago) este ea însasi un desen“, dupa cum afirma José Joaquin Parra Bañon într-un interesant eseu dedicat artei lui Saramago si Dürer; si câta vreme tema aceasta e preferata de laureatul Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 1998, daca e sa amintim aici doar excelentul sau roman „Manual de pictura si caligrafie“ (1977). Noutatea strategiei de fata, însa, nu consta pur si simplu în a comunica indirect cititorului un final cunoscut (rastignirea lui Isus) la care, însa, se va ajunge doar dupa parcurgerea unor etape absolut necesare, dar sugerate înca de la început, ci în a transforma în expresie literara (integrata în epoca contemporana, amanunt extrem de important pentru demersul lui Saramago!) exact ceea ce artistul plastic renascentist încercase sa exprime pornind de la cuvintele textului biblic. În felul acesta, cuvântul evangheliilor (adevarul biblic) este transformat în evanghelie fictional-literara (creatia lui Saramago) pornind de la o evanghelie grafica preexistenta (a lui Dürer). Tocmai de aceea, la o lectura atenta, cititorul va observa, cu conditia sa contemple la fel de atent si creatia lui Dürer, ca Saramago nu se limiteaza doar la a descrie gravura, ci propune, insidios, si câteva ipoteze interpretative cu privire la aceasta, desenul devenind veritabil declansator al proceselor deductive ale privitorului/ scriitorului: „Fara îndoiala, femeia se numeste Maria, caci dinainte stiam ca toate femeile ce se vor aduna aici poarta acest nume, numai una dintre ele, numindu-se în plus Magdalena, se distinge onomastic de celelalte, ori, orice observator, daca are cât de cât cunostinta de datele elementare ale vietii, se va jura, de la prima privire, ca numita Magdalena este aceasta. (…) Totusi, nu pentru ca aceasta a treia Marie pare, prin comparatie cu prima, mai deschisa la chip si la plete, insinuam noi si propunem, împotriva zdrobitoarelor  marturii ale unui decolteu adânc si ale unui piept ce se dezvaluie, c-ar fi ea Magdalena. Numai o femeie care a iubit atât de mult cât ne imaginam ca a iubit Maria Magdalena ar putea avea o asemenea privire, drept care, în sfârsit, s-a adeverit ca ea nu poate fi decât aceasta si numai aceasta, si nimeni altcineva.“ Rezulta, asadar, o noua opera artistica, constituita ca punct de plecare din gravura lui Dürer, completata de cuvântul lui Saramago. „Rastignirea“ devine, asadar, un soi de metaforica harta a teritoriului care va fi romanul ce urmeaza – al carui final, asa cum era de asteptat, revine în punctul de plecare, prezentând patimile lui Isus pe cruce, la capatul existentei sale pamântesti.
De fapt, scriitorul are în vedere mai ales aspectele pamântesti ale vietii lui Isus, punând mereu accentul pe elementul profund uman al istoriilor biblice. De aici si caracterul socant al cartii, dar profund explicabil (si excelent fundamentat) mai cu seama la nivelul psihologiei umane. Astfel, momentul care determina în mare masura toate actiunile este reprezentat de modul în care Iosif, tâmplar din Nazaret ajuns în Betleemul Iudeii pentru a fi prezent la recensamântul decis de romani, tata al unui copil de câteva zile, aude conversatia unor soldati trimisi de Irod pentru a ucide pruncii mai mici de doi ani din oras. Înspaimântat si având un singur gând în minte, acela de a-si salva propriul fiu, Iosif uita sau nu se gândeste nici o clipa la ceilalti copii, pe care, indirect, îi condamna la moarte. El nu e bratul care loveste, ci, dupa cum se va sugera de multe ori pe parcursul cartii, mintea care nu a gândit atunci când ar fi trebuit s-o faca. Fapta la fel de grava, câta vreme omisiunea, neatentia, egoismul unuia determina moartea inocentilor, iar solidaritatea umana, atât de prezenta în constiinta zilelor noastre, e discutata dintr-un cu totul neasteptat punct de vedere. Realitatea textului lui Saramago face, însa, ca masacrul inocentilor sa se produca aproape simultan cu sosirea lui Iosif la pestera unde erau adapostiti Maria si Isus, astfel încât, strict vorbind, ar fi fost de-a dreptul imposibil ca el sa-i poata salva, anuntându-i pe ceilalti parinti de neagra soarta ce se pregatea micutilor Betleemului. Dar, dupa cum îi va spune un înger Mariei, „crimele oamenilor buni sunt fara numar si, în pofida a ceea ce se crede, acestia sunt singurii care nu pot fi iertati.“
Eroare tragica, vina simbolica
Greseala lui Iosif se transforma, practic, într-o eroare tragica, însa mai degraba simbolica decât reala, daca tinem seama ca, pe de o parte, timpul fizic l-ar fi împiedicat pe Iosif sa actioneze eficient pentru salvarea nevinovatilor, iar pe de alta parte ca, cel putin partial si la un anumit nivel, reactia sa e perfect explicabila ca psihologie a unui om aflat într-o acuta situatie de criza, care alearga disperat sa-i puna la adapost pe ai lui. Dar ironia scriitorului se va vadi doar dupa ani de zile, când Dumnezeu însusi i se va arata lui Isus, confirmând ceea ce-i spusese pe când era abia adolescent, si anume ca e fiul sau. Discursul lui Dumnezeu din cadrul marii scene a întâlnirii lui Isus cu acesta si cu Diavolul, în cele patruzeci de zile petrecute pe mare (iar nu în desert, asa cum spun evangheliile), demonstreaza ca totul, inclusiv conversatia soldatilor auzita de Iosif fusese un plan bine pus la punct si care avea drept unic scop marirea puterii si gloriei lui Dumnezeu pe pamânt, în rândul altor neamuri si pe alte meleaguri, departe de teritoriile locuite de poporul lui Israel, devenite treptat insuficiente unei astfel de glorii. Iosif fusese, deci, prins într-o cursa din care nu putea scapa, la fel cum i se va întâmpla si lui Isus, care, însa, va încerca sa se razvrateasca si sa contrazica planurile divinului sau tata, pentru a salva el însusi omenirea, de asta data, însa, nu ca fiu al lui Dumnezeu, ci ca autoproclamat rege al iudeilor, si demn fiu al lui Iosif, cel ce nu putuse sa-i salveze pe cei condamnati: „Pentru a începe cu cei pe care-i cunosti si îi iubesti, pescarul Simon, pe care îl vei numi Petru, va fi, ca si tine, rastignit, dar cu capul în jos, rastignit de asemenea va fi pescarul Andrei, pe o cruce în forma de X, fiului lui Zebedeu, numit Iacob, îi vor taia capul. (…) Bartolomeu va fi jupuit de viu, Toma va fi ucis cu lancile, Matia decapitat cu securea, Ei toti vor trebui sa moara din cauza ta, întreba Isus, Daca pui problema în termenii astia, da, toti vor muri din cauza mea, iar dupa aceea va urma o istorie interminabila de fier si sânge, de foc si cenusa, o mare nesfârsita de suferinta si lacrimi.“
Textul lui Saramago este simbolic si parabolic, subminând la tot pasul acea lume aparent stabila creata de imaginile consacrate ale mitului biblic. Scriitorul provoaca mereu întelegerea conventionala a faptelor, fenomenelor – si, deloc întâmplator, a textelor, fie ele si sacre – tocmai cu scopul de a sublinia limitele gândirii mitice, care a încercat sa reconcilieze perspective si realitati adesea opuse. Sistemul parabolic din acest roman al lui Saramago deconstruieste ideologia si estetica dominante punând, în locul comodei reconcilieri, ireconcilierea, iar în locul acceptarii linistite, o permanenta interogatie extrem de lucida, deconstruind totul, în maniera specifica a esteticii postmoderne, oferind cititorului exact ceea ce acesta nu-si doreste neaparat sa descopere în text, dar generând într-un mod aparte tocmai dorinta lectorului de a ajunge, parca pe un drum al permanentei asteptari frustrate ori contrazise, la marile adevaruri, altfel ascunse întelegerii umane obisnuite.
De la imaginea biblica
la personajul literar
Convins ca, si fara sa fie credincios, fundamentele gândirii sale apartin crestinismului, dupa cum el însusi a afirmat adesea, José Saramago da senzatia ca, prin „Evanghelia dupa Isus Cristos“, îsi pregateste cititorul pentru adevarata experienta a transcendentei. Caci, desi textul în sine pare a postula din punct de vedere epistemologic neîncrederea în marile carti crestine, tot el deschide, din punct de vedere existential, calea spre descoperirea fundamentelor profunde ale credintei. Paradoxul este doar aparent, câta vreme strategia principala a scriitorului consta în configurarea unei noi evanghelii – nu una adevarata, cu atât mai putin unica adevarata – cu note de istorie sacra si umana deopotriva, care contrazice asteptarile cititorului cu privire la existenta lui Isus, dar care, pentru a face asta, se foloseste exact de modelul pe care Isus însusi, în conformitate cu toate evangheliile deja existente (mai cu seama cu cele canonice) îl utilizase, pentru a contrazice gândirea limitata si obisnuintele morale ale ascultatorilor sai din primele decenii ale erei crestine. Pilda bunului samaritean ramâne, poate, cel mai edificator exemplu al unui orizont de asteptare violentat, socat, transformat. La fel functioneaza si textul romanului lui Saramago, pentru care parabola nu devine niciodata demers demitizant, ci este doar semnul ce indica relativitatea tuturor asa-ziselor adevaruri, ajutând cititorul sa (re)descopere acea umilinta atât de apreciata în veacurile trecute si contribuind definitoriu la evidentierea limitelor gândirii si/ sau întelegerii umane din anumite momente ale devenirii istorice ori religioase.
Primele pagini ale cartii, deja citata descriere a gravurii lui Dürer, au, deci, si rolul de a ne aminti ca, desi am fost învatati si ne-am obisnuit sa citim si sa privim într-un anumit mod lucrurile din jur, fie ele si opere de arta, acel mod poate sa nu fie întotdeauna adecvat – sau, în orice caz, sa nu fie unicul posibil. Mai cu seama în cazul vietii lui Isus – care, în paranteza fie spus, dar fapt extrem de important, dupa cum sugereaza mereu Saramago, nu a lasat nici o evanghelie scrisa de el însusi – acesta fiind, de altfel, si unul dintre argumentele pe care se întemeiaza estetica acestui extraordinar roman. Prin urmare, folosind relatarea la persoana a treia, un narator care ne este, în mod clar, contemporan, atât în ceea ce priveste atitudinea sceptica, cât si sursele folosite pentru documentarea acestui demers, spune o poveste pe care o stim cu totii, dar care difera fundamental – si tocmai în punctele esentiale. Isus nu va mai fi, astfel, o simpla interpretare a unei reprezentari evanghelice, asa cum s-a întâmplat adesea în textele care i-au fost dedicate, ci un personaj literar complex, uman, extrem de uman, înconjurat de alte personaje, la fel de umane. „Blasfemia“ acuzata de catolicii fundamentalisti tocmai aici e de gasit: Maria este, în evanghelia lui Saramago, casatorita cu tâmplarul Iosif, caruia îi daruieste noua copii, dintre care Isus e primul nascut – cel ce se va dovedi abia la un moment dat a fi (si) fiul lui Dumnezeu. Isus traieste o pasionala poveste de dragoste cu frumoasa Maria Magdalena, mai în vârsta decât el, fosta prostituata salvata de iubirea pe care o simte pentru tânarul care îi trece, într-o buna zi, ranit, pragul casei. Lazar devine chiar fratele Mariei Magdalena si al Martei, dar acesta nu va mai fi înviat de catre Isus, caci, dupa cum spune Magdalena, „nimeni n-a pacatuit atâta în viata ca sa merite sa moara de doua ori“, iar Iuda se sacrifica el însusi, tradându-l de buna voie pe Isus, întelegând ca acesta este cel mai însemnat rol de care Fiul lui Dumnezeu, alegând sa se revolte împotriva Tatalui, avea nevoie pentru disperata sa încercare de a mântui omenirea de suferintele care urmau a marca ascensiunea crestinismului, asa cum îi este ea descrisa de Iehova în lunga conversatie pe care o poarta pe Marea Tiberiadei.
Între Bine si Rau
Mai mult decât atât, demersul lui Saramago e menit, printre altele, a umple golurile din evanghelii, a suplini acei ani lipsa, caci, se stie, între copilaria lui Isus si perioada minunilor savârsite de acesta datele precise lipsesc. Iar ele sunt oferite, la modul fictional, desigur, de „Evanghelia dupa Isus Cristos“.
De departe cea mai îndrazneata initiativa a scriitorului este aceea de a-l apropia pe Isus de Diavol. Însa nu orice fel de diavol. Ci, fara îndoiala, o marca a raului. Ce ne facem, însa, spune Saramago, atunci „când Binele si Raul nu exista în sine, ci fiecare este numai absenta celuilalt…“ Asadar, dupa ce Iosif moare („a murit nevinovat, dar nu a trait nevinovat“), crucificat de romani, la vârsta de treizeci si trei de ani (prefigurare a destinului lui Isus), în încercarea disperata de a-si salva un vecin (aproapele, prietenul, fratele), ca ispasire tardiva a vinei de a nu-i fi salvat pe cei douazeci si cinci de copii din Betleem, Isus afla de la mama sa adevarul despre cosmarurile tatalui, preluând el însusi visele rele de fiecare noapte si traind tragica vinovatie a unei greseli comise fara voie. Neputând suporta situatia si dorind sa gaseasca raspunsuri la toate întrebarile sale, pleaca de acasa, trece pe la Templul din Ierusalim doar pentru a-i uimi pe învatati cu capacitatea sa de întelegere, iar apoi devine, pentru patru ani, ajutor al unui Pastor enigmatic care-si mâna turmele, turme cum n-au mai fost si nu vor mai fi altele, nu departe de Ierusalim. Pastor ia, implicit, locul lui Iosif pe lânga Isus, încercând sa-l initieze pe adolescent într-un alt  mod de existenta, unul menit a celebra viata si omenescul, a refuza mereu sacrificarea sângelui nevinovat pentru jertfe religioase, fie ca e vorba de sângele pruncilor sau de cel al mieilor de Pasti. Prin urmare, Isus nu va accepta sa-si sacrifice mielul la Templul din Ierusalim, însa, ulterior, va sacrifica oaia care va deveni acesta pentru a pecetlui legatura dintre el si Dumnezeu, cel care i se arata în desert sub forma unei coloane de fum care îi dezvaluie originea sa divina. Dupa acest episod, alungat de Pastor care îi spune necrutator „Pleaca, n-ai învatat nimic“, Isus va încerca sa-si traiasca deopotriva viata si destinul, pentru a pune la cale îndraznetul proiect de a se razvrati împotriva nemilosului plan al lui Dumnezeu, dezvaluit lui Isus si Diavolului (fostul Pastor, deconspirat complet abia acum), de a cuceri lumea prin puterea unei noi credinte, crestinismul – cu tot ce înseamna acesta, de la martiri si jertfe, la prigoane nesfârsite, la cruciade, Inchizitie si valurile de sânge care vor curge întru slava si gloria divine… „E nevoie sa fii Dumnezeu ca sa-ti placa atât de mult sângele“, comenteaza sarcastic Pastor-Diavolul, el însusi uimit de dimensiunile carnagiului. Drept pentru care, pentru a stavili cumva aceasta putere discretionara si cruda, cel Rau va propune un soi de cale de mijloc, menita a împiedica sacrificarea lui Isus si a atâtor altor nevinovati, ce vor sfârsi cu numele Domnului pe buze. Iar ispita ce se doreste a-l amagi pe însusi Dumnezeu consta în renuntarea de catre Diavol la toate rolurile sale malefice si revenirea sa sub comanda divina, drept cel mai apropiat înger, asa cum fusese înainte de Cadere. Dar raspunsul lui Dumnezeu spune totul: „Nu te accept, nu te iert, te vreau asa cum esti si, daca se poate, si mai rau decât esti acum, De ce? Pentru ca Binele care sunt eu n-ar exista fara Raul care esti tu, pentru ca eu sa fiu Binele e necesar ca tu sa fii în continuare Raul, daca Diavolul nu traieste ca Diavol, Dumnezeu nu traieste ca Dumnezeu, moartea unuia ar fi moartea celuilalt.“
Alegorie si postmodernism
Dincolo de toate acestea, romanul lui Saramago mizeaza mult pe tehnicile postmodernismului, de la parodie la pastisa, si de la privilegierea ludicului la jocul intertextual extrem de elaborat – si extrem de serios. Astfel, autorul integreaza în cartea sa numeroase citate din textele biblice, însa nu se limiteaza la cele patru evanghelii canonice, ci are în vedere si fragmente apocrife, daca ar fi sa amintim aici scena în care Isus creeaza pasari din lut, pentru a le da, apoi, drumul sa zboare – secventa preluata din Pseudo-Toma, însa utilizata de Saramago tocmai pentru ca, în romanul sau, personajul Isus sa-l poata face sa creada pe însusi Toma. În plus, „Evanghelia“ aceasta fictionala integreaza o serie de citate celebre din „Vechiul Testament“, mai cu seama din „Cartea lui Iov“, din „Ecleziast“ si din „Cântarea Cântarilor“, aceasta din urma reprezentând fundamentul poetic de mare substanta (care anuleaza complet frecventa ironie, altfel, atât de specifica discursului lui Saramago) pentru întâlnirea lui Isus cu Maria Magdalena: „Maria se opri, îl privi cu o expresie care era, în acelasi timp, dulce si arzatoare, si rosti, Esti frumos, dar pentru a fi perfect trebuie sa deschizi ochii. Ezitând, Isus îi deschise, imediat îi închise, orbit de uimire, îi deschise din nou si, în clipa aceea, stiu ce voiau cu adevarat sa spuna cuvintele regelui Solomon, Marginile rotunde ale coapsei tale sunt ca niste lantisoare de pus la gât, lucrate de mâinile unui mester iscusit, pântecele tau este un pahar rotund de unde nu lipseste vinul mirositor, trupul tau este un snop de grâu, încins cu crini.“
Poveste de viata, istorie de dragoste, relatare a unui sacrificiu voluntar sau a unui destin asumat, „Evanghelia dupa Isus Cristos“ nu va înceta sa provoace cititorul, la fiecare lectura, imposibil de facut fara o minima raportare la textul biblic. Dar raportare nu trebuie sa însemne nicidecum identificare: Saramago e un romancier, nu un teolog, si cu atât mai putin un profet, astfel ca e întru totul de înteles – si trebuie tratata ca atare – dorinta pe care el a exprimat-o nu o data: „Ceea ce îmi doresc este ca aceasta carte sa nu fie citita numai din perspectiva aspectelor polemice – pe care, desigur, le are – ci sa fie privita ca opera literara, ceea ce, în fond, si este.“

A umple golurile…
Sensul profund al parabolelor duce cel mai adesea catre ceea ce exegeza a numit „o epistemologie a pierderii si a absentei“, câta vreme valoarea lor, în privinta nivelului de întelegere cât mai adecvata a lumii din jur, este tocmai aceea de a sublinia constiinta umana a ignorantei ori a cunoasterii limitate. Romanul lui Saramago ne face, pe noi cititorii (deloc inocenti, e adevarat!), constienti de cât de putine stim cu adevarat despre viata lui Isus pe pamânt, exact în masura în care ne ofera numeroase detalii fictionale cu privire la existenta si alegerile pe care, ca om si Fiu al lui Dumnezeu, le-a facut.
Prima parte a cartii uimeste oarecum, reprezentând un soi de biografie familiala a lui Isus, si fiind dedicata în special vietii si framântarilor lui Iosif, mai ales dupa tragica disparitie a copiilor din Betleem, pe care nu a facut nimic ca sa-i salveze. Dar Saramago stie sa orchestreze toate detaliile, astfel încât cartea în ansamblu sa devina, în felul ei, o fictiune exemplara: dupa rastignirea tatalui sau, Isus ia asupra lui toate pacatele acestuia, pe care da senzatia ca le poarta în desaga, alaturi de sandalele ponosite ale tâmplarului, prefigurând, practic, prin aceasta atitudine si alegere, tocmai ceea ce Tatal sau ceresc va cere de la el, adica asumarea pacatelor omenesti pentru viitoarea mântuire a umanitatii. Scriitorul urmeaza, aici, modelul „Evangheliei dupa Matei“, în ceea ce priveste comportamentul adecvat si etica actiunii, care trebuie sa prevaleze asupra simplei credinte. Saramago sugereaza, însa, subtextual, cum, cel putin uneori, a face voia lui Dumnezeu poate însemna a pune la îndoiala tocmai cuvântul lui Dumnezeu, de unde rezulta, desigur, dificultatea de a stabili un acord perfect între mesajul cristic si imaginea anterioara a lui Iahve si a deciziilor sale neînduratoare.
Si chiar daca, cel putin în linii foarte generale, linia întâmplarilor din romanul acesta o urmeaza pe cea biblica (în sensul ca se are în vedere nasterea, în circumstante neobisnuite, a Fiului lui Dumnezeu, cel care va sfârsi pe cruce), Saramago îsi ia libertatea de a modifica ordinea scenelor consacrate, de a schimba evolutia unor figuri celebre din evanghelii sau de a oferi alternative în cazurile mai controversate, de a medita asupra unor posibile motivatii si/ sau explicatii. Si, nicidecum în ultimul rând, de a umple toate golurile pe care textul biblic le are în privinta lui Isus Cristos: „Evangheliile vorbesc numai de câteva episoade ale copilariei, foarte putine, iar apoi de partea finala a vietii lui Isus, când încep miracolele. Între aceste doua momente exista un mare gol. Trebuia, asadar, ocupat sau umplut tot timpul ramas. În plus, trebuia sa-i dau o coerenta.“ Romanul devine, astfel, la fel ca si alte texte ale lui Saramago, o profunda meditatie asupra erorii si incertitudinii, pornind de la premisa (realitatea) existentei a numeroase neconcordante între evangheliile canonice, a unor nepotriviri între „Sinoptice“, dar si a unor inadvertente între obiceiurile reale si documentate ca atare ale evreilor de acum doua mii de ani si realitatea descrisa de textele biblice.
O astfel de secventa care, desi prezenta în Biblie, este reinterpretata de Saramago e cea a ispitirii din desert a lui Isus. Dupa cei patru ani petrecuti în preajma lui Pastor, Isus merge în desert, iar aici Dumnezeu îi cere sa sacrifice oaia pe care anterior o salvase de la jertfa, iar tânarul cedeaza acestei ispite, pe de o parte impresionat de aparitia divina si de promisiunea gloriei si puterii care i se ofera de catre acesta, iar pe de alta din cauza (iar nu datorita!) celor treisprezece ani, primii din viata sa, marcati de învatatura deprinsa pe lânga credinciosii sinagogii din Nazaret. Mesajul e clar: este, într-adevar, extrem de greu sa crezi într-un Dumnezeu descris precum acesta, care nu se poate nicicând satura de sângele inocentilor si care are un plan pe termen lung pentru orice si pentru oricine, inclusiv – mai ales! – pentru propriul fiu, transformat în modesta marioneta din teatrul ce urmeaza a fi pus în scena la momentul oportun… Dumnezeul crestin este transformat, astfel, într-un zeu nedrept si discretionar, crud si lipsit de întelegere fata de creaturile sale, iar „Evanghelia dupa Isus Cristos“ prezinta un Isus mult mai bun, profund etic si mai demn de încredere decât divinul sau tata. De aici dorinta de a crede dublata de imposibilitatea de a crede pe care o experimenteaza în câteva rânduri însasi vocea narativa pe parcursul acestei carti.
Dumnezeu cel crud
si Isus cel bun
Cea mai cruda decizie a lui Dumnezeu, însa, ramâne aceea de a-si sacrifica fiul si, mai mult decât atât, de a-l supune unei morti degradante si chinuitoare, prin rastignire, pe temeiul ca noua religie, menita a-i spori gloria, „trebuie întemeiata pe sânge, suferinta, sacrificiu si martiriu, iar unui martir i se potriveste o moarte dureroasa si, daca se poate, infama, pentru ca atitudinea credinciosilor sa devina cu mai mare usurinta receptiva, pasionata, emotiva. (…) Nimic nu este mai bun ca o victima pentru a raspândi o religie si a înflacara o credinta.“
„Ori este un nemernic, ori este fiinta cea mai ironica din Univers“, va spune Saramago despre acest Dumnezeu din romanul sau, „care se distreaza pe socoteala noastra într-un mod aproape sadic.“ Dorinta de putere absoluta, lipsa de compasiune, incapacitatea de a simti mila si caldura îl socheaza pe Isus, care, în cadrul marii scene a dialogului-confruntare cu Dumnezeu (în cele patruzeci de zile petrecute pe mare), vrea initial sa plece, sa refuze rolul care îi este destinat si a carui utilitate nu reuseste sa o priceapa. Însa va întelege rapid ca neîndurarea acestui Dumnezeu îl afecteaza în primul rând, înaintea tuturor viitorilor martiri, pe el însusi, fiul cel iubit… „Oameni, iertati-l, pentru ca nu stie ce face“, va striga el de pe cruce, amare cuvinte care, desi privindu-l pe acel Dumnezeu incapabil de caldura si insensibil la orice suferinta, sunt interpretate altfel în evanghelii si în toate scrierile teologice. Dovada ca Isus cel creat de Saramago nu poate, în ciuda compasiunii si bunatatii sale, sa controleze modul în care propriile sale fapte si vorbe vor fi interpretate si întelese: desi si-a trait viata dupa modelul parabolelor, chiar el va fi transformat, cu timpul, într-un element definitoriu al mitului biblic… Finalul acesta reprezinta, poate, unul dintre momentele cele mai pline de scepticism din întreaga opera narativa a lui José Saramago. Numai ca scepticismul acesta este dublat nu doar de întelegerea etica superioara pe care o demonstreaza întotdeauna Isus, ci si de atitudinea Diavolului, care i se adreseaza lui Isus în timpul acelei stranii si tensionate negocieri a viitorului crestinismului din barca unde se afla toti trei: „Observa cum exista, în ceea ce el a povestit, doua moduri de a-ti pierde viata, unul prin martiriu, altul prin renuntare, nu era de ajuns ca trebuie sa moara când le bate ceasul, e nevoie, pe deasupra, sa alerge într-un fel sau altul, în întâmpinarea mortii, rastigniti, eviscerati, decapitati, arsi, lapidati, sfârtecati, strangulati, pedepsindu-se ca s-au nascut cu trupul pe care Domnul l-a dat si fara de care n-ar avea unde-si pune sufletul, asemenea torturi nu le-a inventat acest Diavol care-ti vorbeste.“ Dar marea arta a lui Saramago îl ajuta pe scriitor sa nu-si iroseasca fictiunea într-o simpla scriere antireligioasa, ci sã submineze toate punctele slabe ale dogmei crestine tocmai pentru a salva ceea ce trebuie salvat si a face credinta posibila – chiar daca pusa pe un alt temei.
Abia dupa ce afla toate ororile puse la cale de Dumnezeu pentru a câstiga slava de-a lungul si de-a latul pamântului, Isus decide sa-si construiasca singur destinul – în liniile generale ale celui creionat de Dumnezeu. Dar, chiar pastrând forma, sa dea mortii sale un alt sens si un alt scop si sa evite viitoarele varsari de sânge. Astfel ca, sperând ca Dumnezeu priveste în alta parte în acele clipe, îsi aroga titlul de Rege al Iudeilor, aproape constrângându-l pe Pilat din Pont sa-l condamne la moarte. Ironia e cu atât mai amara cu cât doar atunci când îl vede pe cruce, Dumnezeu îsi „însuseste“ toate meritele, spunând: „Tu esti Fiul meu preaiubit, în tine mi-am gasit toata placerea mea.“ Abia în acea clipa Isus „întelese ca fusese ademenit în capcana aidoma unui miel dus la sacrificiu, ca viata lui fusese urzita ca sa moara astfel de la începutul începuturilor.“ Cu toate acestea, el însusi cere oamenilor sa ierte Creatorul ce-si supune creatura la atâtea suferinte, dovada suprema a superioritatii omului si a fortei omenescului de a întelege si de a ierta. Întrebarea ce se ridica, astfel, în fata cititorilor, nu mai este doar cea initiala „Ce stim, oare, despre Isus Cristos?“, ci mai cu seama „Ce stim cu adevarat despre noi însine?“ Romanul se transforma, asadar, din relatare fictionala a existentei Fiului Omului, în grava si lucida meditatie asupra sensului existentei fiilor oamenilor, de la începuturile crestinismului încoace. Latura umana este, de altfel, subliniata în mod stralucit în paragrafele finale ale evangheliei de fata: „Apoi muri în mijlocul unui vis, era în Nazaret si îsi auzea tatal vorbind, ridicând din umeri si zâmbind si el, Nici eu nu-ti pot pune toate întrebarile, nici tu nu-mi poti da toate raspunsurile.“
Isus spera sa poata muri ca fiu al lui Iosif, pentru a scuti omenirea de inutile suferinte, dar si pentru a-l salva, în felul acesta, pe Dumnezeu de caderea în neant. Iar distinctia pe care o vizeaza Saramago pe parcursul romanului sau devine, acum, extrem de clara: pe de o parte, avem de-a face cu o religie mitica (cea care încearca sa excluda experienta autentica a misterului), si pe de alta parte, cu o religie parabolica, cea care submineaza în permanenta toate datele consacrate ale realitatii si, în acest fel, aduce posibilitatea accesului fiintei umane la transcendenta, deschizând calea catre un Dumnezeu în care oamenii nu doar sa poata crede, ci pe care, datorita sacrificiului si iertarii lui Isus, sa-l poata si iubi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper