Confesiunea unui „ratat“

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Alex. Stefanescu, cu experienta sa de realizator de emisiuni de televiziune si de jurnalist în general, este ceea ce as numi un campion al stilului captatio, chiar cu riscul de a se contrazice, dar si cu riscul de a mistifica. La un moment dat, ca sa dau un exemplu, afirma transant ca presa din epoca antedecembrista era un atelier de retusat realitatea. Era fara îndoiala si asta, dar nici pe departe numai atât.
N-as fi retinut poate acest aspect, daca interlocutorul Ioanei Revnic nu ar avea aerul unui bunic ce se adreseaza tinerilor, spunându-le diferite povesti în care adeseori retuseaza, si el, realitatea. În presa de atunci, atât cea scrisa, cât si cea audio-vizuala, au profesat gazetaria nu putini jurnalisti de anvergura si de o impecabila tinuta morala, de care mass-media de astazi chiar ar avea mare nevoie. O spun ca unul care a lucrat si înainte de 1989, si dupa, timp de 18 ani, în presa, si care chiar stie ce vorbeste. Însusi Alex. Stefanescu a facut jurnalistica de calitate, si nu doar culturala, la doua cotidiane centrale: „Scânteia tineretului“ si „România libera“. A nu vedea lucrurile în toata complexitatea si adevarul lor, a nega totul, a nu face diferenta între, sa zicem, Eugen Florescu, un politruc dogmatic si lipsit de orice talent, si Octavian Paler, un mare intelectual si un mare jurnalist, care a condus timp de vreo 13 ani cel mai prestigios ziar al vremii, dupa ce avusese un rol esential în procesul de modernizare, de europenizare a Televiziunii nationale, un jurnalist comparabil, în epoca postbelica, doar cu neîntrecutul arhitect de publicatii George Ivascu, este nu retusarea realitatii, ci ocultarea ei. Si asta într-o carte pe a carei coperta ni se spune ca Ioana Revnic „l-a determinat pe Alex. Stefanescu sa spuna adevarul, tot adevarul si numai adevarul“. Fostul gazetar la „România libera“ îl denunta pe Octavian Paler ca i-ar fi „pângarit“ scrisul bagându-i într-un text un citat din Nicolae Ceausescu si ca i-ar fi determinat sau obligat si pe altii sa citeze din Ceausescu, el stând departe de val. Acuzatia se înscrie, din pacate, într-o lamentabila si lasa rafuiala cu o personalitate de prim-plan a societatii românesti, societate care resimte din ce în ce mai dureros lipsa unor asemenea constiinte. Criticul Alex. Stefanescu are tot dreptul si toata libertatea sa nu-i placa literatura lui Octavian Paler si sa o trateze ca atare, scriind, de pilda, ca „romanele lui parabolice sunt de un prost-gust care te face sa rosesti“. (Niste romane, sa nu uitam, ce au fost supuse unor „demascari“, unor procese publice în cel mai pur stil stalinist.) Cu atât mai suspecta este aducerea în discutie a unui amanunt nesemnificativ, cu cât cel pe care Octavian Paler l-a angajat la un mare ziar si i-a pângarit – vezi Doamne! – textul (ar fi trebuit sa precizeze care era tema acestuia; ma îndoiesc ca era un articol de critica literara), procedeaza cât se poate de judicios în cazul altor personalitati de seama care au facut compromisuri minore pentru a salva valorile culturii în vremuri de teroare ideologica. El opereaza, din pacate, cu doua masuri. Resentimentele mineaza regretabil credibilitatea marturiilor dintr-o carte menita, nu-i asa, sa aiba ecou nu numai în prezent. Alex. Stefanescu deplânge, pe buna dreptate, incorectitudinea celor din generatia tânara care extrag câte un citat din Ceausescu, din textele unor intelectuali de frunte, acuzând fara a tine seama de circumstantele si de scopul în care a trebuit sa fie dat un citat sau sa se faca o trimitere la un document politic al momentului: „Daca procedam asa, riscam sa facem aprecieri cu totul false. Comentatori rau-intentionati si-au petrecut sute de ore în biblioteci (pentru prima data în viata lor!) numai si numai pentru a descoperi câte o fraza specifica propagandei comuniste în textele mai vechi ale unor scriitori respectati“. Criticul da mai multe exemple, nume binecunoscute, între care si cel al Zoei Dumitrescu-Busulenga – „un om de cultura eminent si o profesoara universitara care a insuflat idealuri umaniste multor generatii de studenti“. În acelasi context, Alex. Stefanescu sare brusc de la Ceausescu la Norman Manea: „Multi autori de azi îl ridica în slavi – dupa cum am vazut recent – pe Norman Manea fara sa depinda în mod direct de el, numai la gândul ca ar putea obtine unele avantaje, si nimeni (în afara de mine) nu se scandalizeaza. Nicolae Ceausescu, cel putin, va ramâne în istorie, în timp ce Norman Manea, autor ambitios, dar lipsit de talent, cu complexe de inginer care face eforturi sa para scriitor, va disparea în neantul uitarii în scurta vreme, ca o musca în gaura de scurgere a unei chiuvete./ N-as vrea pentru nimic în lume sa schimb conditia mea de autor care l-a citat de câteva ori pe Nicolae Ceausescu cu conditia unora ca Paul Cernat, Bogdan Suceava, Ovidiu Simonca sau Daniel Cristea-Enache, care l-au supraevaluat desantat pe Norman Manea, considerându-l demn de Premiul Nobel“.
Întrebat, în alta ordine de idei, de Ioana Revnic daca si când anume l-a încercat sentimentul ratarii, Alex. Stefanescu raspunde ca înainte de a termina de redactat „Istoria literaturii române contemporane“ îl framânta gândul ca, daca ar muri, n-ar ramâne nimic din tot ce a scris cu exceptia poate a eseului despre Nichita Stanescu. Dar singura carte ce i-a dat sentimentul ca n-a trait degeaba, marturiseste el ca un taran gospodar care îsi face bilantul unei vieti de munca, ar fi amintita Istorie: „Din cele patru milioane de semne tipografice care o compun (Alex. Stefanescu numara tot, ani, zile, ore, inclusiv, fireste, cronicile si recenziile la aceasta carte: în total 270, dintre care 170 defavorabile si 100 favorabile) se poate afla ce s-a întâmplat cu literatura româna în timpul comunismului, dar se poate afla – indirect si numai într-o oarecare masura – si ce fel de om am fost eu“. Si totusi, declara el, raportat la planul de viata pe care si-l facuse în adolescenta, tot ce a scris „este… zero“. Mai mult, patetizeaza criticul atât de neiertator cu sine, parafrazând apoi si primul vers din „Oda, în metru antic“: „Daca la saisprezece ani Dumnezeu m-ar fi anuntat ce voi realiza în urmatorii cincizeci de ani, m-as fi sinucis atunci pe loc. Nu credeam sa-nvat a ma rata vreodata. Si totusi am învatat“. Alex. Stefanescu stie bine ca sentimentul ratarii nu-l poate trai, uneori dramatic, oricine. Prostii, netalentatii nu rateaza nimic, fiindca, între altele, nu au ce rata. Cineva observa ca însusi Michelangelo a ratat: ar fi vrut sa sculpteze muntii si nu i-a sculptat.
Pe cât de entuziaste, candide si uneori euforice sunt exercitiile de admiratie ale lui Alex. Stefanescu, si nu numai cele privind literatura, pe atât de dure si nu o data injuste sunt exercitiile de negatie. Dar unde anume da de-a dreptul cu nuca în perete este tarâmul politicii, în România – mai accidentat, mai confuz si mai plin de capcane ca în alte parti. Militant al unui partid, aspirând nu mai departe în toamna trecuta la un fotoliu de parlamentar, nu-l iarta pe… apoliticul Eugen Simion pentru „eroarea“ de a-l fi „sustinut“ pe Ion Iliescu, uitând ca si el a facut aceeasi „eroare“ cu un alt presedinte. Ar fi absurd sa nu-i respectam simpatiile si „sustinerile“, ca si optiunea ideologica si înregimentarea politica. Jenant este însa faptul ca un intelectual si un scriitor ca el poate sa scrie negru pe alb aberatii precum acestea: „Dreapta promoveaza interesele oamenilor capabili, dornici de competitie si performanta. Stânga este expresia politica a complexelor de inferioritate de care sufera mediocrii si ratatii“. Stânga ar avea, potrivit gândirii lui Alex Stefanescu, multi simpatizanti fiindca acestia ar fi needucati, cu un nivel intelectual redus, care, nici mai mult, nici mai putin, „îi urasc pe semenii lor mai înzestrati si viseaza sa le ia bunurile si sa si le împarta între ei. Daca s-ar putea, adeptii stângii ar merge si mai departe si i-ar deposeda pe artisti de talent, pe intelectuali de inteligenta, pe femeile frumoase de frumusete ca sa distribuie aceste însusiri, ca pe un ajutor social, la toata lumea“.
Îl prefer pe criticul Alex. Stefanescu, chiar si atunci când este nedrept, îl prefer pe scriitorul de talent, cu o sensibilitate de poet – fie el si ratat sau poate cu atât mai mult, caci de la Calinescu citire stim ca un critic trebuie sa rateze în cât mai multe genuri – care se ilustreaza în destule pagini din aceasta carte de convorbiri. De aceea, închei cu un episod tulburator din ea, cel al plecarii tinerilor soti Stefanescu din localitatea bucovineana Casvana – unde fusesera timp de o jumatate de an profesori de limba si literatura româna – în dimineata unei primaveri, dar si a vietii, cu o sanie a unui satean: „Ce frumos era! Caii, bine îngrijiti, bucurosi de ninsoare, trageau sania dupa ei fara efort. Sania aluneca lin, silentios, cu un fosnet de sfâsiere de matase. Fulgii mari cazuti din cer mi se agatau în par (nu purtam niciodata caciula), iar pe Domnita, care se îmbujorase de frumusete în aerul rece, cu miros de brad, o transformasera într-o craiasa a zapezii./ Când va veni vremea sa mor, cu câteva clipe înainte de a ma desparti de lume, o sa închid ochii si o sa retraiesc momentul acela“.
Ce frumos era, ce frumos este si ar mai putea fi!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper