Cine-ar fi crezut? FITS 2013 (II)

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Saptamâna trecuta am alunecat din dans in dans, arta care ocupa un loc de cinste in salile sibiene. Dar nu e nici pe departe singura pe o asemenea pozitie. O achizitie recenta din FITS sporeste atât valoarea, cât si nivelul de entertainment al festivalului-mamut.
Doamneloooor si domniloooor, n-o sa va vina sa credeti, dar aceasta este circul. Nu cel vechi, cum l-am apucat noi, cu clovni supradimensionati si invesmântati in chip de ceapa colorata. Genul acela care, cu glume rasuflate, asigura intermezzo-ul in succesiunea de numere unde fiecare artist, individual sau in grup, se infiinta sa-si prezinte virtuozitatea. Nici pomeneala! Este vorba de cu totul altceva: noul circ. O arta careia in ultimul timp i se dedica workshop-uri, sesiuni teoretice, festivaluri intregi, dupa cum putem afla in articolul amplu documentat al lui Claudiu Groza din revista „Tribuna“ din 1-15 decembrie 2012. Ar fi fost si pacat ca aceasta atât de iubita arta sa ramâna (ca sa nu spun sa moara) pre limba ei. Departe de un atare pericol, ea s-a actualizat in asa fel incât sa devina o placere pentru spectatorul de orice vârsta. Exemplul cel mai relevant de la Sibiu l-au reprezentat Les Parfaits Inconnus, trupa din Canada, prezenta si anul trecut, evoluând cu aceeasi excelenta care m-a facut sa o aleg de indata ce am reperat-o in program. Vechiul circ e total reconditionat. Un maitre de ceremonies, Sylvain Dubois (care este si regizorul), cam de 1,50 m, cu parul coafat vâlvoi pe ambele parti, ca solistul de la Prodigy, e cel ce mentine legatura cu traditia. Doar ca dincolo de poante si de o prezenta ce acopera toata scena, omul – nu tocmai la prima tinerete –, face echilibristica si performanta pe bicicleta in orice pozitie, pliindu-se in mers, incovrigându-se, arcuindu-se pe sub coarnele vehiculului… si câte si mai câte! Stie sa cânte melodios (si nu doar un acord sau doua) la diferite instrumente (printre care si chitara), sa faca salturi alaturi de partenerii de scena, sa umple spectatorii de vitalitate. Ei bine, cam asa arata noul circ! O trupa de opt oameni, dintre care doar unul se ocupa in exclusivitate de cântatul live. Si nu orice, ci o muzica ce ar baga in draci pe orice adolescent, oricât de nelinistit. Din când in când, câte doi-trei artisti il acompaniaza performant in timp ce restul face, cu exceptia dresurii, toate numerele posibile de circ: sarituri, jonglerii, magie, ma rog, tot ce-ti trece prin cap. Bineinteles ca fiecare dintre ei straluceste in ceva, are un domeniu de virtuozitate explicita, dar asta nu inseamna ca nu se dovedeste un partener de nadejde si de calitate in orice numar al colegilor. Cu alte cuvinte, artisti completi!
Dincolo de toate acestea, noul circ e sinonim cu parodierea cliseelor, care, slava Domnului, sunt destule intr-o arta atât de veche (dupa cum o dovedise si spectacolul colegilor din Finlanda, „Clovnii Frankenstein“), cu infailibila complicitate cu publicul, altfel spus, cu empatia care impinge noua viziune mult peste clasica etalare a dexteritatii si, mai presus de toate, cu o dramaturgie gândita la sânge. Una in care nici un moment nu e lasat la voia intâmplarii, iar toate laolalta fac parte dintr-un organism viu, atotcuprinzator, ce imprima atmosfera unitara. De prisos sa mai adaugam tonusul excelent!
Colegii lor din „Clovnii Frankenstein“ lanseaza la apa un circ cu aparté-uri cinematografice si mimica de comedie muta, mai ales când e vorba de diva blonda (Jenni Kallo) cu ochii mari, inocenti si usor tristi, care apasa pe o pedala cu totul diferita fata de cea a circului buf. Stiu sa se foloseasca impecabil de multimedia, mai cu seama de efectele sonore, se pricep si ei sa resusciteze comic, cu doza de ironie asumata, vechile clisee ale circului.
Dar sa revenim la teatru!
Cel mai interesant dintre cele opt spectacole vazute in sala a fost „Bezna de mina“ de Csaba Székely, coproductie a Studioului Yorick cu Teatrul National Târgu Mures. Dar despre el cu alta ocazie! Deloc de neglijat s-a dovedit „Reunificarea celor doua Corei“ (text si regie, Joel Pommërat), productie a Teatrului Odéon alaturi de Compania „Louis Brouillard“. Poate ca prejudecata pe care o avem despre teatrul francez, sinonim cu actorii care spun doar textul, cu un adaos regizoral minim, s-a impregnat prea adânc in mintea noastra. Dar „Reunificarea…“ exact asta a fost: o suma de interpreti, nu intru totul charismatici, care vin si isi interpreteaza replicile in fata publicului. Doar cu câteva, infim de putine momente de extratext ne cadoriseste regizorul: diva care cânta languros, dar cu personalitate, de fiecare data o pata de culoare si o gura de aer proaspat in succesiunea repetitiva a spectacolului, doua masinute rosii din parcurile de distractii ce se invârt in culoarul ingust unde se desfasoara scenele, plus finalul in care actorii plutesc ascunsi intr-o (la propriu) ceata insurmontabila. Noroc cu textul pe deplin interesant. Spectacolul se consuma din aproximativ douazeci de scene scurte, fara nici o legatura intre ele, fara inceput, fara sfârsit, care nu se leaga intr-un ceva coerent, in afara de o tema cât se poate de generala: dragostea. Orice fel de dragoste! De la cea pasionala, plina de gelozie, pâna la dragostea profesorului fata de elevul neajutorat. Ramâne la latitudinea spectatorului sa teasa in sine, dupa o chimie personala, itele si ecourile productiei.
Un exemplu de teatru comercial bine facut, cu profesionalism 100%, care a câstigat cu grabire publicul a fost „Albina“, in regia lui Hideki Noda, coproductie a Teatrului Metropolitan Tokyo, Noda Map si Soho Theatre. Comercial este pentru ca se joaca amuzant cu cliseele: urmariri, violenta, mutilarea ostaticilor si, mai presus de toate, mostre din imperiul media care modeleaza viata tuturor, de la nivelul existentei colective pâna la aceea a ultimului individ. Prin intrebari stupide, cum ar fi „Ce simtiti?“, puse la cald, in fata camerelor, inainte ca omul sa apuce sa simta ceva, adica sa se dezmeticeasca dupa ce a aflat ca sotia si copilul ii sunt sechestrati de un criminal proaspat evadat, reporterii fac presiuni incalificabile. Televiziunea dicteaza si compune toate mutarile, de la aura politistilor-eroi, aferati si ineficienti, pâna la negocierea cu infractorul petrecuta in direct, la ora de maxima audienta. Aceasta pare tema cea mai suculenta, doar ca se epuizeaza inca de la inceput iar spectacolului ii mai ramâne doar distractia cu cliseele. Nimic de spus, joaca se dovedeste superprofesionista, iar gustul lucrului bine facut de intreaga echipa este, ca de fiecare data, inconfundabil.
S-ar zice ca, dintr-o experienta de secole, travestiul barbatului care joaca pe femeia apetisanta, dansatoare de striptease va fi climaxul comic al spectacolului. Ei bine, farmecul lui amuzant paleste in fata femeii maruntele, cu voce ragusita, din rolul omului de afaceri, tata si sot cu un set sigur de valori, gândire rezonabila si bun-simt traditional, toate pe cale sa se duca pe apa sâmbetei sub dictatura modelelor propagate de media. Kathryn Hunter joaca exceptional. Nimic prea mult, in schimb bine nuantat, cu umor, autoironie si cu o uriasa energie solara. Un spectacol fara miza puternica, dar excelent regizat, cu inserturi video de un comic irezistibil, care curge ca spuma de sampanie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper