Cercetatorul recent. Des(t)alinizarea istoriei

Un articol de GEORGE NEAGOE

Din 2006, Manastirea „Brâncoveanu“ de la Sâmbata de Sus gazduieste Simpozionul international „Stalinizare si destalinizare. Evolutii institutionale si impact social“. Organizata de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc, Fundatia Culturala „Negru Voda“ (Fagaras), Memorialul Rezistentei Anticomuniste „Tara Fagarasului“ si Asociatia Culturala „Mozaic“ (Cluj-Napoca), proiectul a ajuns la a opta editie (4-7 iulie 2013). Aceasta ar parea si cea mai slab reprezentata numeric, desi, pentru un observator din exterior, lucrurile nu stau deloc asa. Gratie grijuliului amfitrion Cosmin Budeanca (seful Serviciului Muzee-Memorie de la IICCMER), manifestarea s-a desfasurat într-un mediu cordial, dublat de excelenta stiintifica. Foarte buna pregatire a participantilor a anulat posibilul disconfort. Cercetarea este totusi o preocupare benedictina, si în sensul ca, prin rotatie, autorii devin si cititori/ ascultatori. Specialistii oricarui domeniu îsi deruleaza activitatea într-un circuit închis. Discutiile pe marginea interventiilor au denotat relaxarea, detasarea si lipsa de umori în privinta comunismului. Schimbul de opinii s-a dovedit un câstig consistent.
Vizibilitate si performanta
Daca rezultatele sunt indubitabile, atunci ramâne de pus la punct promovarea. Desi printre coorganizatori au fost Primaria Municipiului Fagaras si Consiliul Local Fagaras, nicio persoana din administratie nu a onorat invitatia la deschiderea lucrarilor. Lipsa a fost deplânsa atât de Florentin Olteanu, presedintele Fundatiei „Negru Voda“, cât si de Octav Bjoza, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România. Primul a mentionat ca nepasarea autoritatilor l-a determinat sa demisioneze de la conducerea Muzeului Memorial „Rezistenta Anticomunista Fagaraseana“, anuntând ca în niste discutii i s-ar fi reprosat ca obiectivul nu atrage vizitatori. Degeaba le-ar fi replicat ca Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet primeste 60.000 de vizitatori si ca tinerii detin ponderea majora. Octav Bjoza a tinut un discurs sarcastic, afirmând ca Simpozionul a primit „recunostinta prin absenta“ din partea edililor, care „n-au catadicsit sa trimitã un argat sau unul dintre cei trei portari de la primarie“, precizând ca „fara o baza morala“ nu putem întelege comunismul. Domnia Sa si-a manifestat nadejdea în liceenii din sala, sositi la Scoala de Vara „Ce înseamna comunismul pentru mine?“ (4-11 iulie 2013), diriguita de IICCMER, Fundatia „Negru Voda“ si Fundatia Konrad Adenauer. Cei 15 elevi, Bogdan Bitta, Teodora Cacerovschi, Teodora Chis, Alice Cojocaru, Larisa Crâznic, Tabita Dohan, Ica Dumbrava, Andrei Dumitrescu, Ovidiu Iordache, Andreea Marinas, Iulia Marinescu, Oana Mica, Ramona Negrea, Andrei Tudor si Adriana Vlaicu, au fost selectati în urma jurizarii unui concurs de eseuri pornind de la întrebarea anterioara. E clar ca, daca s-au înscris 336 de competitori, atunci se cuvine sa insistam cu demersuri similare. Micii studenti se ridica peste media scolara. Calitatile lor fundamentale sunt curiozitatea si receptivitatea. Instructia persista. Trebuie marcate cazurile de exceptie. Pe durata sederii, au beneficiat de cursuri sustinute de unii dintre conferentiarii Simpozionului. Întrebarile adresate au denotat o baza densa de cunostinte. Sa stam linistiti. se pârguiesc generatii necomplexate si competente. Am sesizat ca doreau sa atinga subtilitatile temei. Se gândeau la relatiile literaturii române cu cea sovietica si cele vestice. Voiau sa descopere cum se compunea în maniera realist-socialista. Îi framânta notiunea de „vina“. Sper ca au deprins sa recurga mereu la nuantari.
Simpozionul, printre putinele de anvergura internationala de la noi, are meritul de a discuta despre interesul national în context vast european. M-a mirat ca, în afara de un post brasovean de televiziune, care a luat doua scurte declaratii, niciun ziarist din presa centrala nu a asistat la eveniment. Sigur, cultura nu se vinde azi. Si, uneori, marketingul implica riscuri. Dar macar sa fie pomenita ar merita. Din aceasta neglijenta provine impresia ca în mediul românesc nu dispune de sectorul rezervat cercetarii sau ca aceasta se realizeaza superficial. Prejudecata! Actiunea coordonata de IICCMER are prestigiu si eficienta. Îmbucuratoare este atragerea altor structuri similare din tara (Institutul de Istorie „George Barit“, Cluj-Napoca, Institutul Român de Istorie Recenta, Centrul de Studii în Istorie Contemporana, Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii si Fundatia Culturala „Memoria“) si din strainatate (Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Stiinte a Moldovei, Muzeul National de Etnografie si Istorie Naturala a Moldovei, Arhiva Istorica a Serviciilor Secrete din Ungaria, Scoala Guvernamentala de Studii Europene si Centrul de Studii pentru Reconciliere Nationala, ambele din Slovenia). Poate prezenta facultatilor de profil nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor, numai ca situatia poate fi pusa pe seama accentuarii diferentierii între personalul axat pe munca de biblioteca si cadrele universitare.
Adevarul „impur“
Cercetatorii au identificat câteva directii si probleme demne de atentia oricarui cetatean: colectivizarea ca plan abuziv si nerealist; incompatibilitatea între progresismul ostentativ al stalinismului si incompetenta înnascuta sau uneltita a liderilor; conditia minoritatilor (am remarcat astfel ca stânga si dreapta extremiste îsi bazeaza, în masuri egale, discursul pe xenofobie); discriminarile si samavolniciile împotriva Bisericii Ortodoxe si a celorlalte culte religioase; legislatia privitoare la detinutii politici (înainte si dupa 1964); controlul exercitat de URSS asupra relatiilor României cu statele (ne)comuniste; prudenta în asumarea informatiilor emise de Radio „Europa Libera“; valorificarea relatarilor venite de la fosti detinuti si de la rudele lor; grabirea proceselor de construire a spatiilor necesare muzeificarii comunismului. Cosmin Budeanca a declarat ca „fiecare an electoral aduce promisiuni neconcretizate“ si ca eforturile individuale au dus la realizari solide, însa disparate. Asa cum am anticipat, tezele au fost minutios documentate, dezinhibate si neîngradite de vreo presupusa cenzura a pudibonderiei sau a bunului-simt. Desi unele ipoteze au aratat îndrazneala, nimeni nu le-a receptat ca exagerari sau demitizari. Istoricii literari, care înca ignora realitatea ca politicul controla totul în comunism si ca, în consecinta, totul capata, chiar si involuntar, nota politizata imprimata de Putere, ar fi gasit acolo un îndrumar indispensabil. A vorbi deschis, fara a menaja pe nimeni, iata lectia Simpozionului! Etica/ deontologia profesionala nu constituie altceva decât termeni confiscati de imagologia contemporana, care, sub pretextul apararii valorii, îsi ascunde neputinta de a pricepe adevarul. Adevar care, asa cum s-a dezbatut, devine mai credibil, cu cât se decanteaza din mai multe impuritati.
Merita sa-i enumar pe câtiva dintre contributorii evidentiati. Leontin Negru („Germanii basarabeni – o comunitate sacrificata“) a indicat amanuntul ca Horst Köhler, presedintele Germaniei între 2004 si 2010, s-a nascut în comunitate. Cornel Micu („Redefinirea strategiei regimului comunist din România fata de colectivizarea agriculturii, 1953-1956“) a tratat câteva probe ale admiterii chiaburilor în G.A.C.-uri (fenomenul beneficiaza de o abordare avizata si în cartea lui Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou“), propunând distinctia între doua notiuni confundate: „proprietate de stat“ si „proprietate colectiva“. Cezar Stanciu („Reconstructia diplomatiei românesti în contextul destalinizarii“) a indicat ca apropierea de Franta s-a produs în intervalul 1952-1954, datorita platilor oferite de tara noastra în schimbul bunurilor nationalizate. În plus, a sustinut ca reluarea relatiilor cu Occidentul democratic a fost o strategie urzita de Hrusciov, provocând senzatia ca Uniunea Sovietica nu s-ar implica în politica satelitilor ei. De asemenea, a anuntat ca, în perioada 1948-1960, niciun ministru de Externe din statele comuniste nu provenea din Biroul Politic (sau dintr-un for echivalent). Iuliu Cracana („Stalinizarea si destalinizarea justitiei în România comunista“) a lamurit cum, prin Decretul 318/ 1958, coroborat cu modificarea art. 193 din Codul de procedura penala (infractiunea de „activitate intensa împotriva clasei muncitoare“) a început al doilea val de arestari masive. Nicolae Videnie a furnizat date cum ca Stalin i-ar fi încredintat 2.600.000 de dolari lui Dej, care le-ar fi expediat presei din exil ca aceasta sa întretina „opozitia“. Vlad Mitric-Ciupe („Arhitecti români si detentia politica 1944-1964. Prezentare generala si studiu de caz: Arh. Nicolae Mucichescu“) a reliefat profilul unui intelectual neclintit înaintea ofertelor Securitatii de a colabora în penitenciar, verticalitatea atragându-i, în 1960, când se pregatea de eliberare, prelungirea pedepsei pâna în 1964, fara o judecata sau sentinta prealabila. Un jurnal confiscat de politia politica va fi restituit în curând fiului, care dispune si de un caiet cu 100 de poezii din carcera. Robert Fürtös („Ioan Hudita în Arhivele Securitatii“) a înfatisat traseul carceral parcurs de intelectual, suferintele îndurate, racolarea ca informator (care l-a condamnat la recluziune, evitându-i pe cunoscuti, în special despre taranisti, asa încât sa nu aiba ce le povesti ofiterilor) si raporturile cu ginerii lui, recrutati de Securitate sa-l supravegheze.
Istorie si literatura
Am lasat la final studiul semnat de Constantin Vasilescu (IICCMER – „Ascensiune si declin în cadrul aparatului de Securitate. Studiu de caz: Maiorul Aurel Ceia“) din ratiuni polemice. În primul rând, se anuleaza rumorile întretinute de unii critici si istorici literari cum ca doar scriitorii deconspirati ca informatori – chipurile, în fond, doar niste biete instrumente ale mecanismului represiv – sunt supusi linsarii mediatice si semnalati ca responsabili ai ororilor, iar ofiterii – „singurii“ vinovati – stau în anonimat, fiind protejati. În al doilea rând, observam ca, spre deosebire de presa literara, înca atractiva pentru grupuri largi de cititori, presa istorica se mentine în circuitul închis al publicatiilor academice. Oricât a scazut preocuparea pentru literatura, omul cu o cultura medie capteaza mai iute mesajele referitoare la scriitori. În al treilea rând, toate aspectele (termen drag propagandei comuniste) trebuie incluse în dezbaterile despre biografiile salariatilor si ale colaboratorilor Securitatii. În al patrulea rând, reiese diferenta între perspectiva unui istoric si cea a unui istoric literar. Exista suficient spatiu la C.N.S.A.S. pentru diverse abordari. În paranteza fie spus, Aurel Ceia a fost si tortionar, si victima. Dupa arestare, l-au depus în celula cu unul dintre insurgentii incurabili, Vasile Iamandi, despre a carui biografie stim câte ceva din „Experiente carcerale în România comunista“ (vol. VI, coord. Cosmin Budeanca).
Simpozionul s-a încheiat cu prezentarea filmului „Baragan Stories: Memories from the Romanian Siberia“, realizat de Claudia-Florentina Dobra dupa relatarile facute de victimele deportarilor dirijate în iunie 1951. Spicuiesc numai, întrucât comentariile ramân, deocamdata, la stadiu visceral: „Memoria ce sens mai are? Nu stiu în ce masura e o forma de justitie“; „Eu nu am tinut niciodata cura de slabire. Nici acum, ca sunt batrâna, eu nu ma satur de carne si de dropsuri. Mi-a fost mereu frig si foame“; „Tata era acuzat ca are pistol. Si sora-mea mai mare era acolo. I-au dat o bomboana si au întrebat-o unde tine tata pistolu’ si ea le-a spus. Dar nu au gasit. Ca tata n-avea“; „Le-am convins pe santinele ca nu suntem banditi, cum li se spusese înainte sa vina. Când treceam prin tuneluri, soldatii închideau obloanele vagoanelor, sa nu sarim“; „Tatal meu lucra la primarie. El i-a trecut pe oameni pe o lista pentru «împoprietarire», asa i s-a spus. Si s-a gândit ca, daca tot e acolo, sa se treaca si el. Nu se astepta ca vom fi deportati“; „Nimeni nu plângea dupa morti. «Bine ca l-a scapat Dumnezeu de necazuri», asa ziceau“; „Am întrebat-o pe mama unde va fi casa noastra. Mi-a aratat: casa noastra e un tarus. Era înfipt în drum un par cu un numar. Si noi eram 351“.
Concluziile Simpozionului ar fi ca studierea comunismului ramâne în stadiu incipient, ca s-au format tineri hotarâti si pasionati, care îsi fac datoria si ca suntem înca în faza receptarii de suprafata a trecutului imediat. Nivelul ridicat de saruri ne împiedica sa ne scufundam. Iar daca temerarii izbutesc o scurta imersiune, îi vor ustura ochii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper