„Aminteste-ti, Poporul meu, ca te-am iubit…“ (V)

Un articol de OLGA SANDU

N-am dori sa se înteleaga, din precedentul articol, ca serbarile primirii perechii mostenitoare, în ianuarie 1893, la Bucuresti s-au desfasurat într-o dezordine absoluta, asa cum specula presa vremii, dornica de senzational, ca si astazi, iscoditoare si plasmuitoare ea însasi de „dovezi“ care de care mai nastrusnice doar pentru a le plati polite adversarilor sau, alteori, pur si simplu din dorinta de a-si atrage cititorii. Momentul a fost pregatit îndelung si conceput astfel încât sa ofere tinerei perechi o perspectiva asupra tarii întregi – culorile nationale fiindu-i deja cunoscute printesei care a îmbracat ia româneasca înca de la Sigmaringen. Dar si tara era partasa la acest eveniment, prin cele 32 de nunti, prin delegatiile de tarani primite de catre regele Carol I, dar si prin bucuria exprimata de catre locuitorii capitalei, care în cele trei zile au avut prilejul sa o vada, sa o admire pe frumoasa venita de departe pentru a le fi lor, la împlinirea vremii, regina. Dar si din alte motive asupra carora nu insistam aici. Bucuria a fost a tuturor.
Nunta a avut loc la Sigmaringen la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893. Însa cu câteva zile înainte, la 19 decembrie 1892, „Monitorul Oficial“ publica un act intitulat „Tractat între Maiestatea Sa Regele României si Maiestatea Sa Regina Regatului-Unit al Marii Britanii si Irlandei, privitor la casatoria Altetei Sale Regale Principelui Ferdinand al României cu Principesa Maria de Marea Britanie si Irlanda, ducesa de Saxonia“ în care, la articolul II, se preciza ca partile contractante iau act de faptul ca prin casatorie printesa renunta „pentru totdeauna la toate drepturile de succesiune la Coroana si Guvernul Marii Britanii si Irlandei si al teritoriilor dependinte sau la orice portiune dintr-însele“. Noua sa tara era de acum micul regat de la Dunare.
În cinstea mult asteptatului eveniment batrânul rege a luat, în tara, câteva masuri menite sa marcheze momentul: a batut o medalie comemorativa având pe avers efigiile mirilor, iar pe revers data nuntii. La 12/24 noiembrie 1892, printul Ferdinand a fost numit comandant al Companiei a treia a Batalionului I vânatori; colonelul Robescu a fost numit sambelan al printului si si-a dat demisia din armata, în timp ce doamna Greceanu a fost numita doamna de onoare a printesei; ziarele vorbesc despre dotatia printului, jumatate din aceasta revenindu-i printesei, în caz de vaduvie. De asemenea, pentru a pleca la Sigmaringen, regele a comandat un tren compus din patru vagoane (care a costat 220.000 de lei): vagon-restaurant, un vagon-salon, unul pentru suita si unul pentru bagaje. Citând „Constitutionalul“, „Adevarul“ informa ca trenul a fost construit la Ringhofer; vagoanele, vopsite cu albastru închis si dungi de aur, erau iluminate astfel: unul cu electricitate, celelalte cu rapita; fiecare vagon avea ceas, sonerie, termometru si barometru, vagonul-salon, care era si dormitor pentru rege, era încalzit cu apa calda, celelalte cu abur.
La 26 decembrie regele Carol I a plecat la Sigmaringen. Din cauza zapezii abundente, 1000 de soldati din trupele de geniu au desfundat drumul de fier, potrivit presei, care mai mentioneaza ca la Vârciorova regele a trebuit sa astepte sase ore. Însa, dupa o calatorie de 50 de ore, suveranul a ajuns luni, 28 decembrie, fiind întâmpinat de catre principele de Hohenzollern îmbracat în uniforma de colonel, sef al Regimentului al treilea de linie „Dâmbovita“ nr. 22, de catre principii Ferdinand, Alfred al Marii Britanii, Frederic si Carol, Albert al Belgiei si principele mostenitor de Hohenzollern, ca si de catre ducele de Edinburgh. La ora 1.15 în aceeasi zi, a sosit si împaratul Germaniei. A urmat un dejun pentru 29 de persoane servit la castel (în timp ce suitele, mai numeroase, au fost servite în salonul special pregatit pe terasa), însa înaintea acestuia regele Carol a primit însemnele Ordinului „Vulturul Negru“, iar Lascar Catargiu însemnele marii cruci a „Vulturului Rosu“. Seara, la 19.30, un prânz servit tuturor celor 130 de invitati pe terasa castelului, urmat de o întâlnire în Sala Strabunilor si de un concert, a prelungit programul primei zile pâna spre miezul noptii.
A doua zi clopotele vesteau lumii întregi, dupa obicei, evenimentul mult asteptat, împlinit dupa o întreita ceremonie – civila, catolica si protestanta – în castelul de la Sigmaringen. Regina Victoria a dorit ca ceremonia sa aiba loc la Windsor, dupa datina engleza, care cerea ca oficierea casatoriilor sa se faca în biserica St. George. La Windsor, însa, urma a se celebra o casatorie protestanta, si nu una catolica, asa ca nu s-a ajuns la o întelegere, nici una dintre biserici nu s-a învoit cu rolul secund. Dupa cum nici la Coburg nu putea avea loc din cauza imoralitatii batrânului duce Ernst. Ziarele ne mai spun ca la Sigmaringen binecuvântarea a dat-o Placidus, abatele manastirii Beuron, si ca împaratul german, regele României si printul de Hohenzollern purtau uniforma prusiana, în timp ce mirele purta uniforma româneasca. În acelasi timp, în tara se facusera pregatiri serioase pentru a sarbatori cum se cuvine: „Calea Victoriei si alte câteva strade comerciale au fost pavoasate“, la Mitropolie si în toate orasele tarii s-au oficiat Te Deum-uri, Cancelaria si Consiliul de Ministri i-au invitat pe membrii legatiilor straine în Capitala, un Te Deum a fost oficiat si la Iasi, la care au fost invitati consulii straini, ofiterii superiori ai garnizoanei, Curtea si Tribunalul, Consiliul Municipal, autoritatile, în timp ce la legatia Marii Britanii au fost depuse numeroase carti de vizita.
Si trimisii români peste hotare au avut invitati – de exemplu, ministrul României la Bruxelles a dat un prânz la care au luat parte sefii misiunilor straine în Belgia, iar însarcinatul cu afaceri a primit vizitele de felicitare ale membrilor corpului diplomatic. La rândul sau, regina Victoria a sarbatorit, la Osborne, invitându-l pe ministrul României, Plagino, care a sosit la bordul iahtului regal „Alberta“: „Maiestatea Sa Prea gracioasa Regina s’a ridicat si adresându-se d-lui Plagino a baut, în sunetul imnului national românesc, în sanatatea si fericirea Augustilor însuratei“, informeaza „Constitutionalul“, dar si celelalte ziare au alocat spatii largi pentru a publica editoriale care fac referire la trecutul glorios si la statutul pe care tara îl avea sub domnia regelui Carol I, care, însa, n-ar fi fost posibil fara familiile Bratianu, Golescu, Negri: „suntem recunoscatori generatiei de la 48, patriotismului lor, gratie efortului lor eroic s-au pus bazele statului român“.
La ora 19.30, la Sigmaringen, a avut loc prânzul de gala la care au fost prezente 140 de persoane; dupa ora 21 tinerii casatoriti au plecat la Krauchenwies, însa petrecerea a continuat în cinstea mirilor. Miercuri a fost servit un prânz în cinstea misiunii otomane care a întârziat, urmat de o reprezentatie de teatru, iar joi balul de la Curte cu 400 de invitati a continuat pâna târziu în noapte, încheind astfel ceea ce astazi am numi un mariaj controversat, întrucât nu se cunoaste motivul (real!) pentru care marea ducesa Maria Alexandrovna si-a maritat fiica pe malul Dunarii, în ciuda protestelor Marii Curti Nordice, refuzându-i statutul de regina a Angliei, refuzând si mâna lui Gheorghi Mihailovici si refuzând în general tot ce i-ar fi facut placere reginei Victoria.
În drum spre tara, printul si printesa mostenitoare s-au oprit la Viena. Vazuti a fi semibarbari de catre englezi si „din pacate (…) mult prea civilizati“ de catre austrieci, românii urmareau o întarire a relatiilor lor cu împaratul austriac, în ciuda relelor tratamente aplicate confratilor din Transilvania, iar aceasta vizita a fost planificata tocmai în acest scop, fiind un bun prilej de a readuce în discutie posibile explicatii la o casatorie neînteleasa. S-a speculat cum ca s-ar fi dorit astfel o solutionare pasnica a problemei orientale, s-a vorbit si despre faptul – pe care nu l-a crezut nimeni – ca mireasa ar putea primi Basarabia ca dar de nunta din partea tarului, e posibil si ca marea ducesa sa fi scrutat perspectiva, în fond timiditatea printului nu era un secret pentru nimeni, dar nici inteligenta printesei. Din acest punct de vedere, se pare ca a avut dreptate, daca ar fi sa-i dam crezare lui Al. Marghiloman, care îl cita pe batrânul P.P. Carp: la Berlin se vorbea înca de la 1900 despre necesitatea schimbarii Constitutiei României, mai ales a capitolului privind Regenta, „convictiunea cancelariilor fiind ca Printesa Maria va împiedica pe Printul Ferdinand de a domni“.
Luând în calcul si aceasta ipoteza, opinam ca marea ducesa a dorit sa-si marite copila în Orientul Europei pe care îl cunostea foarte bine, dându-i un sot pe care a învatat-o sa-l domine, un loc unde autoritatea regelui era mult mai usor de înfruntat decât autocratia Curtii Rusiei sau decât inflexibilitatea, perfidia si aroganta societatii englezesti carora ea însasi le-a rezistat atât de greu, un loc cu moravuri care o înspaimântau pe regina Victoria, dar în care frumoasa printesa s-a integrat foarte bine, fara a reusi sa aduca, însa, prietenia româno-rusa la cotele asteptate. A fost, aceasta casatorie, triumful cert al politicii promovate de catre regele Carol I, dar a mai fost, înainte de toate, împlinirea unui destin. Un destin care a fost, implicit, si destinul tarii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper