„Aminteste-ti, Poporul meu, ca te-am iubit…“ (IV)

Un articol de Olga Sandu

Alegerea titlului acestui foileton nu este întâmplatoare. Se vor împlini, la 18 iulie, 75 de ani de la trecerea la cele vesnice a Reginei Maria, motiv pentru a mai reuni câteva gânduri sub aceasta declaratie de dragoste pe care ea însasi a lasat-o prin testament. Însa nu la acel moment ne vom referi, ci poate ar fi mai bine sa ne amintim cine era copila de saptesprezece ani care venea în România în ianuarie 1893 ca sotie a lui Ferdinand de Hohenzollern, mostenitorul Tronului de la Bucuresti.
O frumusete legendara
„Maria Alexandra Victoria, principesa de Marea Britanie si Irlanda, ducesa de Saxonia“, dupa cum îi anunta „Monitorul Oficial“ din 20 ianuarie 1893, în partea sa oficiala, gradele de noblete, s-a nascut la 29 octombrie 1875, în Eastwell Park, comitatul Kent, fiind cel de-al doilea copil al Mariei Alexandrovna, unica fiica a tarului Rusiei si al lui Alfred, al doilea nascut al reginei Regatului Unit. A calcat pe pamânt românesc în ianuarie 1893, fiind asteptata aici cu nerabdare, pentru ca se auzise despre frumusetea ei; ziarele au relatat cu mult timp înainte si detaliat în legatura cu nunta care urma sa aiba loc.
„Programa pentru primirea Altetelor Lor Regale Principele si Principesa de România“ a fost publicata tot în „Monitorul Oficial“. Si „Constitutionalul“ din 6/18 ianuarie, nr. 1030, an IV, anunta ca înaintea tinerei perechi a fost trimis trenul regal împodobit cu steaguri românesti si englezesti, însa nu dadea cu certitudine locul – Seghedin sau Pesta –, iar Adevarul dadea alte detalii, precizând ca directorul CFR a cheltuit 20.000 de lei numai pentru florile folosite la decorarea trenului, astfel ca Primaria Capitalei a mai cerut un împrumut de 20.000 de lei, pe lânga cei 80.000 deja cheltuiti. Însa, în timp ce principalele cotidiene anuntau ca trenul a ajuns cu o întârziere de 38 de minute, „Monitorul Oficial“ nr. 237 din 26 ianuarie/7 februarie 1893 arata: „La ora 1, trenul ce aducea pe A.A.L.L.R.R Principele Ferdinand si Principesa Maria intra în gara în sunetul musicelor si a aclamatiunilor poporului“.
Prezentarile s-au facut într-un salon special construit pe peronul Garii de Nord. Potrivit ziarului „Constitutionalul“ nr.1042, din 22 ianuarie 1893, acesta avea o lungime de 22 de metri si o latime de 10 metri, avea tapiteria roz, pe stâlpii de sustinere fiind presarate stele de aur; peretii au fost împodobiti cu trandafiri si lauri, între care au fost asezate initialele „M“ si „F“, busturile regelui si al reginei strajuiau la intrare, iar pe jos era asternut un covor verde mousse. „Vointa Nationala“ adauga ca trupele vor fi asezate de-a lungul trotuarelor de la gara la Mitropolie, în timp ce, pentru retragerea cu facle de la ora noua seara, vor fi mobilizati 800 de soldati care vor strabate str. Lipscani si Calea Victoriei pâna la Palat; cinci arcuri de triumf se vor ridica special pentru acest moment, iar felinarele vor fi unite cu ghirlande si împodobite cu stindarde ale României si Regatului Unit. De respectarea întru totul a acestui program s-a ocupat o comisie avându-i în componenta pe Al. Marghiloman, gen. Lahovary, ministru de Razboi, Take Ionescu, ministrul Instructiunii Publice, si Grigore Triandafil, primarul Capitalei la acea vreme, în timp ce grija pentru „detaliurile artistice“ i-a revenit unei subcomisii, astfel încât desfasurarea evenimentelor sa fie fara cusur.
În trasura închisa
La ora 13.30, alaiul a plecat spre Mitropolie, însa, din cauza frigului, mireasa a fost dusa cu trasura închisa, fapt care i-a produs un profund disconfort: „Mi se paru ca poporul se va simti frustrat“, a notat târziu în memoriile sale, refuzând sa recunoasca faptul ca, în fond, era vorba despre propria ei frustrare: tânara, frumoasa si eleganta, ar fi vrut sa fie vazuta, admirata, aclamata de popor, asigurându-si astfel succesul deplin din prima ei zi pe pamânt românesc. Dar a trebuit sa mai astepte pentru asta. Nu prea mult, pentru ca românii au adoptat-o imediat, asa cum si ea i-a îndragit înca de la Sigmaringen, când a primit ca dar de nunta de la Regele Carol frumoase ii românesti, pe care le-a purtat, afirmându-le ori de câte ori a avut prilejul.
A doua zi, printii au fost nasii a 32 de perechi de miri, fiecare reprezentând alt judet. Carele lor, împodobite cu covoare nationale, au trecut pe sub ferestrele palatului, în fruntea lor aflându-se maestrul Dinicu. Mirii au avut voie sa sarute mâna printesei, iar aceasta le-a oferit câte o punga cu „25 bucati moneta de aur“; dupa cupa de sampanie servita la Ateneu, acolo unde s-a servit si masa pentru însuratei, o masa de 320 de tacâmuri, seara a avut loc o reprezentatie cu „Visul unei nopti de vara“, la Teatrul National. Petrecerile s-au încheiat cu balul Primariei pentru care „se vor distribui 3.000 de invitatiuni“, potrivit cotidianului „Vointa Nationala“, în timp ce „Adevarul“ amintea de 2.000. Fara legatura cu numarul lor, printii au oferit cu acest prilej 15.000 de franci pentru a fi împartiti saracilor, cu toate ca nu era aceasta prima opera de binefacere pe care mireasa o facea pentru saracii noii sale tari. Astfel, înainte de casatorie, la 6/18 noiembrie 1892, „Vointa Nationala“ a publicat scrisoarea printesei Maria a Marii Britanii si Irlandei catre Eufrosina Catargi prin care cerea ca banii adunati de catre doamnele românce prin subscriptie nationala pentru a i se face un dar cu prilejul nuntii sa fie folositi la înfiintarea unei fundatii care sa-i poarte numele: „Am fost informata despre amabila intentiune de a mi se face un dar; nu mi s-ar putea face o mai mare placere decât dându-i-se o destinatiune folositoare tarii, ale carei întristari si bucurii sunt ale mele de astazi înainte. Cutez dar a spera ca o fondatiune de binefacere adaptata trebuintelor momentului va fi cel mai frumos semn de amintire ce mi s-ar putea oferi“, se spunea în scrisoare. Ceea ce s-a si întâmplat. Printesa a primit „o recipisa a casei de depuneri pentru o suma de 230.000 lei (…) în scopul de a se face un institut filantropic ce se va hotarî în urma“, dupa cum informa „Monitorul Oficial“ din 28 ianuarie 1893.
O primire sui generis
Cum era de asteptat, aceleasi ziare care de mai bine de un an vorbeau despre logodna mostenitorului Coroanei, dând toate detaliile în posesia carora intrau, se grabesc sa informeze acum ca în ziua intrarii în tara a tinerilor casatoriti „s-a observat foarte mult lipsa de entuziasm“, a scris „Vointa Nationala“. Visceral antimonarhic, „Adevarul“ s-a dezlantuit si înainte de eveniment: numeroase editoriale vorbesc despre regele hraparet, iar atunci când strecoara si informatii despre ceremonia casatoriei face haz de costumele lui Al. Marghiloman si T. Ionescu, carora doar caftanul si potcapul le-ar fi lipsit. Despre serbari, acelasi ziar amintea ca au fost caraghioase : „o zapaceala nemaiauzita“ ar fi fost la gara, unde ar fi fost foarte multe balti care, gratie unui vânt rece, ar fi înghetat, scutind invitatii de noroiul lipicios si salvând astfel imaginea orasului. Nici cele 32 de nunti nu au fost trecute cu vederea. „Vointa Nationala“ s-a grabit sa vorbeasca despre faptul ca „spectacolul era grotesc“, pentru ca boii erau murdari.
Mai mult, doi dintre ei s-au speriat si amenintau sa calce în picioare multimea, astfel ca au fost opriti cu mare greutate, mirii refuzând sa mai urce în car; apoi, coarnele animalelor au fost poleite, însa nu toate, iar brazii aveau un aspect urât. Marti, 26 ianuarie 1893, acelasi ziar dadea în vileag unele malversatiuni; întâi ca „ni se asigura ca mireasa trimisa din jud. Teleorman nu este alta decât o servitoare a prefectului Popescu si nu este nici chiar românca, ci unguroaica“. Apoi, se pare ca nici mireasa din Curtea de Arges n-ar fi straina de anumite relatii sus-puse, nu pentru ca ea, Marita, s-ar casatori a doua oara, ci pentru ca mirele ar fi ruda cu C.C. Dobrescu Chitanta. Mai mult, în timp ce facliile pentru nunti ar fi costat 1.000, comerciantului i s-ar fi cerut cont pentru 2.000 de lei, iar obiectele destinate „decoratiunii stradelor“ ar fi fost comandate în strainatate, ziarul întrebând de ce nu în Bucuresti. „Adevarul“ s-a referit la faptul ca nuntasii „au fost foarte jenati de râsetele publicului“.
Neinformat, ziaristul n-a lasat sa-i scape carul ce a trecut gol prin fata palatului, dar a fost de parere ca mirii au dezertat; în realitate speriindu-se, ei nu s-au mai urcat în car. La polul celalalt, „Monitorul…“ din 26 ianuarie/7 februarie 1893 vorbea despre grandioasele serbari care au început în „ajunul zilei memorabile în care s-a îndeplinit dorinta cea mai scumpa a poporului român“: „de la gara pâna la catedrala, mersul Suveranului si Altetelor Lor Regale fu un adevarat mars triumfal. Din toate casele curgeau flori si urari; miile de suflete ce se înghesuiau pe strade umpleau aerul cu strigatele lor; clopotele bisericilor sunau; muzicele trupelor cântau imnul national; tunurile bubuiau“.
De la straina misterioasa la „mica, balaia noastra printesa“
Nu stim ce a înteles printesa din aceasta primire sui generis, mai degraba credem ca nici n-a stiut ce a relatat presa, însa în telegrama pe care a trimis-o la Sigmaringen imediat dupa sosirea sa la Bucuresti a scris, fie si din curtuoazie, ca a fost întâmpinata de mii de oameni, ca primirea a fost fantastica, vremea buna, dar rece, iar palatul are „rooms pretty and no small“. Si cu aceasta începea noua ei viata în tara de care a fost atrasa din prima zi petrecuta aici. „Ce m-a izbit mai mult au fost tipurile de frumusete româneasca“, avea sa scrie ea mai târziu, adaugând: „Chiar de la început ma simtii atrasa catre tarani, plugari voinici si rabdatori“. Atractia a fost reciproca, iar dovezile de iubire, reciproce si ele, n-au întârziat sa apara.
Straina de idealurile tarii în care a venit, crescuta într-o atmosfera cu totul si cu totul regala, pregatita sa fie venerata, onorata, adulata de catre toti supusii care urmau a se jertfi într-un fel sau altul pentru Tron, ea, principesa britanica în ale carei vene curgea sângele Romanovilor si – întrucâtva, doar! – disciplina germana, a învatat din mers dragostea pentru noua ei patrie.
A descoperit pamântul si a descoperit oamenii mai mult ca într-un joc, refuzând sa stea în preajma regelui Carol, asa cum trebuia sa procedeze printul mostenitor care avea o datorie, aceea de a pricepe resorturile intime ale vietii politice. Nu s-a supus acestei asceze, s-a revoltat fata de acest fel de a întelege viata; tânara si hotarâta, impulsiva si refractara, uneori, fata de cerintele Tronului, cu o educatie care lasa mult de dorit, dar cu o inteligenta sclipitoare, printesa mostenitoare a adus în Capitala României aerul proaspat si cam tare al vremurilor ce stateau sa vie.
Însa în acest context de viata patriarhala, delimitata de reguli foarte stricte pe care regele Carol, la Curtea lui, în Bucurestiul oricât de cosmopolit, le dorea respectate, si de viata politica eminamente masculina, din care femeile erau excluse nu neaparat din misoginism feroce, dar pentru ca altul era considerat a fi rolul lor, cum s-a stabilit legatura dintre atât de frumoasa printesa si tarâmul plin de mizerie, de neprevazut si de cinism al politicii care a acaparat-o întru totul? Si cât de lunga a fost calea de la titlurile pe care le anunta „Monitorul Oficial“ pâna când ea a devenit, (aproape) pentru fiecare român, „mica, balaia noastra printesa“, careia batrânul P.P. Carp îi prezisese un viitor politic alaturi de tânarul, si el, pe atunci, I.I.C. Bratianu?
Cu alte cuvinte, cât a trecut de la venirea ei în tara, purtând trena faimoasei sale ascendente si anuntând, înca de atunci (daca nu înca din momentul alegerii ca mireasa), schimbarea orientarii noastre politice – dar cine cuteza a se gândi la aceasta? – pâna când a fost adoptata, a devenit „a noastra“, si mai ales ce motive, ce gesturi, câta siguranta, câta stapânire de sine a demonstrat pentru a-i câstiga mai ales regelui încrederea si respectul de care s-a bucurat? Aceste întrebari, dar si altele, îsi vor gasi raspunsul, credem, într-o lucrare care va aparea într-un viitor nu foarte îndepartat si din care am ales sa publicam prezentele pagini.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper