Adrian Năstase – „Lumea, americanii şi noi“. Confesiuni aşteptate

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Gândita in detentie si in regimul pe care aceasta il impune, „Lumea, americanii si noi“ nu m-a frapat prin noutatea informatiilor – citisem „România dupa Malta“ –, ci pentru hotarârea autorului de a comenta de acolo o seama de evenimente care inca reclama cunoasterea adevarului. Informatiile privind carantina României dupa 1989 (ca pedeapsa pentru „iesirea prin stânga“ din comunism), despre riscurile plasarii tarii noastre ca tampon intre Est si Vest (in momentul destramarii imperiului sovietic), ca si cele referitoare la construirea din mers a unei strategii de iesire din aria pericolelor sunt de interes istoric esential. Când aceste informatii vin de la un politician care a simtit din interior energia tensiunilor si s-a angajat – cu sau fara mandat – sa le atenueze sau sa le anihileze efectele, confesiunile devin, tot pentru istorie, imperative. Mai ramâne o alta fata a adevarului, cea care priveste adversitatile din cariera politica a lui Adrian Nastase, ale caror capcane nu le-a putut evita. Iar acestea, oricare va (mai) fi influenta adversarilor lui Nastase, vor intra si ele, pe o cale sau alta, in istoria României postdecembriste.
Anul 1990, când Adrian Nastase apare in politica, a insemnat „o inchidere“ pentru un trecut politic si „o deschidere“ pentru o perspectiva istorica. S-a intâmplat sa intre direct in politica mare, ca ministru de Externe. Nu avea, deci, experienta, dar a stiut sa-si aleaga modelele: „Pentru mine, Mihail Kogalniceanu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu au ramas si continua sa fie repere de gândire si actiune româneasca in materie de politica externa si de diplomatie“. Nu a gasit incompatibilitati intre interesul national si politica prooccidentala. „N-am avut, insa, nici o clipa dilema de a alege intre a fi român si a fi român european… Nu am avut nici dilema de a alege intre a fi european si euroatlantic (sublinierea aceasta si urmatoarele apartin lui A.N.). Explicatia este simpla: am fost si ramân un prooccidental“. Pe aceasta „platforma“ isi construieste actiunea la guvernare ca ministru de Externe (1990-1992) si prim-ministru (2000-2004) si pe cea de legiuitor ales in Parlament si presedinte al Camerei Deputatilor. Se alatura fara rezerve, mai corect se poate spune „alimenteaza“ obiectivul integrarii României in NATO si aderarii la Uniunea Europeana, ambele intârziate fata de „primul val“, de care au beneficiat Polonia, Ungaria si Cehoslovacia. Intârzierea aderarii la Uniunea Europeana s-ar explica, in parte, de conditiile tehnice specioase de pregatire a unei economii obligate sa se destructureze. Altfel, atât parcursul spre NATO, cât si cel spre Uniunea Europeana au fost „pavate“ de remanentele politice ale europenilor. Adrian Nastase ofera noi explicatii in aceasta privinta, scotând din arhiva personala dovezi convingatoare. De aceea confesiunile lui sunt necesare. Odata atinse obiectivele integrarii euro-atlantice, in România se intetesc luptele pentru putere. Soarta tarii nu mai conta. Nastase devine tinta unor adversitati politice in momentul in care capatase un statut international credibil, dezvoltase o retea de contacte folositoare tarii si le intretinea cu competenta si autoritate. Bataliile nu tineau cont ca pericolele pentru tara nu disparusera. In istorie acestea nu dispar niciodata, dar, se vede, politicienii nostri nu pretuiesc acest „amanunt“. Evenimentele se rostogoleau inca nebulos, iar actorii ramasi la cârma lumii nu erau suficient de sensibili la eforturile românilor de a gasi calea de rezistenta la Timp. Pe acest fond, odata cucerit, statutul de membru al U.E si NATO a devenit paravanul unei lupte ce se cerea macar intârziata. „Lumea, americanii si noi“ pune un plus de lumina peste acest Timp.
Ajuns in fruntea treburilor statului, Adrian Nastase a urmarit sa construiasca o plasa de siguranta prin contactele pe care le initia si le cultiva. Lista sefilor de stat, de guvern, a ministrilor de Externe, parlamentarilor, a oamenilor de influenta politica, economica si mediatica pe care i-a cunoscut si cu care a discutat sau negociat este neegalata de un alt politician român postdecembrist. O redau aleatoriu si restrictiv: presedintii SUA, George Bush, Bill Clinton, George W. Bush, ai Frantei, Mitterrand si Chirac, al Rusiei, Vladimir Putin, prim-ministrul britanic Tony Blair, cancelarul german G. Schroeder, marea majoritate a prim-ministrilor si ministrilor de Externe ai statelor europene, fosti si actuali secretari de stat americani, Henry Kissinger, James Baker, Colin Powell, Madelaine Albright, secretarii generali ai NATO Manfred Woerner si lordul George Robertson, presedintii Parlamentului European si ai Comisiei Europene etc. In toate aceste contacte Nastase a fost perceput ca politician credibil si diplomat stapân pe dosarele României. Iata cum pot fi rezumate doua dintre acestea, cele mai grele de altfel.
„Dosarul american“ cuprindea la inceputul lui 1990: acordarea clauzei natiunii celei mai favorizate (conditionata de „neutilizarea“ unilaterala de catre guvernul român a efectelor ei politice), realizarea de alegeri libere, situatia fostei Securitati, crearea televiziunii independente, drepturile omului si ale minoritatilor, liberalizarea adoptiilor de copii, mineriadele. Putine dintre acestea se aflau printre problemele mari ale românilor. Dosarul a fost completat cu: aderarea la NATO (includerea României in grupul de state primite la Madrid, in 1997), complicata afacere a razboiului din Irak (pe care România o trateaza inteligent in Consiliul de Securitate, unde detinea presedintia in momentul adoptarii primei rezolutii) si, din 2000, (când Nastase devine prim-ministru): participarea României la razboiul din Irak, achizitionarea de avioane militare F-16, civile (Boeing in competitie cu Airbus), investitiile (Bechtel). In timp ce Nastase incerca sa-i convinga pe americani de nevoia de a fi sustinuta in primul rând economic calea României spre democratie, acestia nu depaseau obsesia culorii politice a guvernului român. Unii au fost convinsi de nevoia depasirii acestui blocaj si a „utopiei pragmatice“. Cu asistentul secretarului de stat, Lawrence Eagleburger, Nastase a deblocat problema acordarii clauzei natiunii celei mai favorizate României, realizând primul pas important de normalizare a relatiilor româno-americane. Nu ma opresc la razboaiele din Irak si din Iugoslavia, desi sunt pe larg tratate in carte, ca adevarata cheie a reasezarii relatiilor româno-americane. Nu ma opresc nici la schimbarea ulterioara a preferintelor americanilor de la Washington sau ale ambasadorilor acreditati in România. Trec si peste episodul ambasadoriei lui Gitenstein si pacatul acestuia de a fi ignorat curtoazia, uzantele diplomatice si normele Conventiilor de la Viena semnate de statul pe care il reprezenta. Revin la Eagleburger caruia Nastase ii demonteaza in parte rezervele in chestiunea minoritatii maghiare si desface nodul „contenciosului“ româno-ungar. Pentru aceasta el nu se intoarce la contextul istoric, il ignora chiar, ci actualizeaza proiectia acestuia in politica Budapestei. „Românii cred ca Ungaria nu considera frontiera româno-ungara ca fiind reala si tot ce se sugereaza de catre Ungaria este parte integranta dintr-o strategie de modificare a frontierei“. Explicatie franca. Eagleburger simte nevoia sa precizeze pozitia oficiala a Washingtonului: „Nu suntem pregatiti sa acceptam schimbari de frontiera care nu sunt negociate“… asta pentru ca …“ar duce la instabilitate“. Suntem inca departe de o intelegere a pericolelor pe care le incumba orice „posibila“ tentativa de revizuire a Tratatului de la Trianon. Sa-i apreciem lui Eagleburger onestitatea când recunoaste ca Ungaria „are o pondere in relatiile SUA-România“. Iar lui Nastase, pentru ca scoate la lumina o astfel de marturisire.
„Dosarul european“ era la fel de incarcat. Aderarea României la structurile paneuropene, expectativa aliatilor de ieri fata de guvernul de la Bucuresti, socotit criptocomunist (desi cu acesta au fost negociate aderarea la Uniunea Europeana si integrarea in NATO), efectul devastator al mineriadelor. Ca ministru de Externe, Nastase intelege ca in planurile Europei occidentale România era tratata tot dupa criteriile politicii vaselor comunicante: când are nevoie, se foloseste de ea; când gaseste pe altcineva sa-i serveasca interesele, o abandoneaza. Ceea ce se intâmplase cu Ceausescu se repeta acum prin tinerea României in afara Grupului de la Visegrad creat pentru acordarea unui tratament preferential Poloniei, Cehoslovaciei si Ungariei. Pentru europeni, beneficiile potentialului si pozitiei României la Dunare si Marea Neagra erau inca „neglijate“.
Nastase a surprins pericolul abandonului si plasarii României intr-o zona gri. A crezut ca este bine sa-i convinga intâi pe americani de acest pericol. Strategie buna. „Nu vrem sa fim pusi in situatia de a alege intre Statele Unite ale Americii si Uniunea Europeana, intre Europa «veche» si cea «noua», intre diferite tari din cadrul Aliantei Nord-Atlantice“. Lui Eagleburger ii spune intre patru ochi: „vrem sa va convingem ca aveti un interes aici (in România, n.n.). Vom continua sa va transmitem acest mesaj. Relatiile dintre România si SUA sunt de interes vital pentru România si prezinta interes pentru SUA. Situatia s-a schimbat in ultima vreme. Sunt sigur ca SUA vor dori sa evalueze importanta unor relatii mai strânse, intr-o Europa care se schimba, si se incearca o noua ordine europeana, cu diferite interese. Europa fiind o familie cu tentatii de rol de tata de copii, România este interesata intr-un loc special in Europa. Este o tara care apartine Europei Centrale. Subliniem acest lucru pentru ca ceea ce era ecuatia Est-Vest nu mai este adecvat. Europa de Est este fosta URSS, iar acea fosta Europa de Est este Europa Centrala. Nu vrem sa fim detasati de celelalte state din regiune“. Pentru schimbarea atitudinii viitorilor parteneri era nevoie de argumente si incredere. Nastase stapânea tehnica discutiilor diplomatice si capatase increderea occidentalilor.
Nu vreau sa neglijez valoarea confesiva a cartii. Adrian Nastase tine sa (se) ajunga si la un adevar care il priveste, dar care, cred, va deveni de interes national. Scoaterea lui fortata din scena – ca si a lui Titulescu – are legatura cu obiectivele si inaltimea politicii pe care a construit-o in serviciul tarii. Crezul politic al lui Nastase este exprimat astfel: „Nu am aspirat ca România sa duca o mare politica, ci doar o politica mare“. Ca si in cazul lui Titulescu, inlaturarea lui brutala este opera adversarilor carora politica lui nu le-a adus beneficii sau a celor care nu s-au putut ridica la inaltimea ei. Dat fiind locul in care a fost scrisa, socotesc „Lumea, americanii si noi“ un testament politic. Sunt cuvinte dure pe care autorul este indreptatit sa nu mi le scuze, dar voi veni cu o precizare care sa ma dezvinovateasca macar in parte: cu o astfel de convingere si-a scris si Mircea Vulcanescu pledoaria prin care s-a aparat singur in procesul ignobil si nedrept din 1946. Precizarea lui Adrian Nastase ca nu a scris o cartea pro domo, nici pentru a se justifica, este discutabila. Eu nu o iau in seama. Ramâne credibila confesiunea succesiva acesteia: „Acest eseu este o marturisire. A unui om politic care a facut politica timp de 20 de ani, care a cunoscut cele mai inalte demnitati ale statului român si care nu poate renunta la obligatia de a spune adevarul“. Care adevar?
Parasesc lectura cu regretul ca Adrian Nastase, deocamdata, doar a izolat perimetrul vinovatiilor carora le-a cazut victima. De acolo nu a putut indica si vinovatii. Nu este târziu. Cei care si-l doresc invins definitiv probabil inca isi mai fac calcule. „Lumea, americanii si noi“ arata, insa, ca Adrian Nastase are o uimitoare capacitate de refacere.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper