Absurdul ca revansa

Un articol de ADRIAN MURESAN

Toni Morrison, Jazz, traducere de Oana Zamfirache, Bucuresti, Editura Art, 2012

 

Condamnat la a produce sens în jurul sau, cititorul îsi manifesta adesea tendinta de a sustrage textul de pe orbita absurdului si de a cauta sens în spatele irationalului, al inexplicabilului. Ilustrativa în acest sens a fost, de pilda, grila de lectura pe care Nicolae Balota si alti comentatori români au aplicat-o textelor lui Eugène Ionesco sau „paginilor“ lui Urmuz. Spre exemplu, textele dramatice ale asa-zisului întemeietor al „teatrului absurdului“ – formula deturnata ulterior de catre majoritatea comentatorilor avizati (as aminti aici si interventia lui N. Steinhardt, „Eugen Ionescu, antiabsurdul“) – au fost usor de decriptat. Pe scena interioara a subiectului, demonstratia era simplu de condus: în spatele pretinsului absurd, tezele si convingerile morale, zbaterile constiintei scriitorului erau evidente, iar tipetele disperate ale personajelor atentionau asupra nevoii de moralitate, de echilibru, de toleranta, de credinta, de dreapta-socotinta.
Când o astfel de grila de lectura întâlneste, însa, textul kafkian, speculatiile cedeaza treptat în fata evidentei. O forta imanenta textului vegheaza aici asupra integritatii absurdului-absurd, a absurdului perfect.
Procedeele si resursele declansarii acestui mecanism impecabil al absurdului kafkian sunt practic nelimitate. Înselarea efectiva, deruta cititorului cautator si nascocitor de sensuri, sunt totale. Contextul scrisorii pe care Georg Bendemann, daca e sa ne oprim doar la personajul principal al povestirii „Verdictul“, se pregateste sa o trimita îndepartatului sau prieten si cu care se deschide textul, respecta întru totul conventiile literaturii realiste. Acesta din urma, stabilit în Rusia, traieste un destin de om neîmplinit, pe când Georg, ducând o viata din ce în ce mai prospera, cauta sa-si menajeze corespondentul, netinându-l la curent cu performantele sale in afaceri si nedorind, astfel, sa-l faca sa se simta inferior. Însa, odata cu intrarea în scena a tatalui lui Georg, întreg scenariul de pâna acum începe sa se clatine serios. Sunt puse brusc sub semnul întrebarii nu doar bunele intentii ale lui Georg, ci chiar si identitatea, existenta în realitate a presupusului prieten îndepartat. Desi argumentele tatalui – ramolit, ce-i drept, si pe deasupra bolnav, impulsiv si sinistru – par a apartine, în prima faza, unui batrân nebun si senil, ele invita, de fapt, lectorul la o dubla re-lectura: atât a scrisorii lui Georg, cât si a povestirii însesi. Ambiguizarea, urmata apoi de deturnarea violenta a realitatii initiale, constituie între altele si o rasturnare tipic kafkiana a conventiei realiste cu care textul si-a amagit de la bun început cititorii cuminti (sa-i numim „de buna-credinta“): perspectiva tatalui (Georg e un trisor si un escroc, preocupat doar de sine si de succesul personal, responsabil de neîmplinirile si de nefericirea prietenului sau, pe care l-ar fi alungat de acasa, prin comportamentul sau) se afirma ca o lectura în cheie inversa, ca o oglinda neagra, opusa realitatii si deci perspectivei fiului.
Violenta si veninul cu care este înarmat discursul tatalui întretin înca o vreme iluzia acestui raport faimos pe care literatura l-a stabilit între oglinda si realitate, iluzie fie a opozitiei celor doua planuri, fie a identitatii lor pseudo-stabile.
Bineînteles ca lucrurile nu sunt ceea ce par, iar valurile se risipesc gradat, într-o tensiune greu de suportat si care anunta ultimul fel, „specialitatea casei“: finalul tragic. Dincolo de tragic, însa, si dincolo de deruta provocata prin trecerea lui Georg de la ipostaza „copilului nevinovat“ la aceea a „omului diabolic“, transpare viziunea teribila a „absurdului-absurd“. Oglinda de pâna atunci, care parea la început o gluma proasta, o joaca, o manifestare a senilitatii, muta decisiv in acest joc al aparentelor si i se substituie realitatii. Oglinda devine realitatea si realitatea devine oglinda.
„Asadar, m-ai pândit!“, striga înspre final, nu fara ciuda, fiul – pare-se – deconspirat, în timp ce tatal capata în voce tonul profetic al unui întelept, abandonând hainele batrânului senil – subiectul perfect de pâna atunci al unui scenariu realist, naturalist, psihanalizabil. Tatal decreta: „te osândesc acum la moarte prin înec!“. Psihanaliza cade si absurdul triumfa: desi batrânul revine apoi la starea lui firava, retragându-se în interiorul fiintei sale împutinate care „se prabusise pe pat“, extenuat dupa enuntarea blestemului parintesc ca dupa un act de exorcizare care i-a zguduit trupul, fiul comite, totusi, marele si neasteptatul act, inexplicabil atât prin context, cât si prin esenta: se sinucide. Nimic nu anunta acest fapt survenit brusc si consumat în stare de alerta, în doar câteva secunde.
S-ar putea specula în marginea condamnarii „profetice“ survenite din partea unui tata care, ca un fatum, declanseaza ursita fiului si punerea în functiune a unui mecanism monstruos al destinului absurd. Numai ca tonul asa-zis profetic al paternitatii – blestemul parintesc ca un vehicul tragic – precum si decorul derizoriu al mortii, sunt contrapunctate imediat de ultima afirmatie a sinucigasului, pe care el o „striga încetisor: «Dragi parinti, v-am iubit totusi mereu»“. Afirmatia, daca e sa o luam ca atare, capata, în contextul întregii situatii, o coloratura ciudata, aproape parodica. Rezultatul estetic al acestei ecuatii este absurdul pur. Cine e, însa, prietenul caruia îi scrie Georg? Purta el într-adevar o corespondenta asidua cu tatal acestuia? Complotau ei împotriva lui Georg? Sau Georg împotriva lor? Raspunsurile aproape ca nu mai conteaza. Ce ramâne la finalul lecturii este impresia unei farse tragice – aici am încadra textul – dar si exclamatia premonitorie a servitoarei: „Sfinte Iisuse!“, care functioneaza asemenea tipetelor îngrozite ale femeilor din filmele lui Hitchcock. Strigatul de mai sus constituie nu numai reactia cititorului deconcertat si deturnat dinspre conventia realista înspre cu totul altceva; el este, totodata, si o formula de acces care trebuie asumata si o realitate care trebuie digerata: Absurdul e la el acasa. Iar când nu joci in deplasare, revansa fata de propriii suporteri e mereu o optiune.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper