Un close reader

Un articol de RITA CHIRIAN

Adela Dinu, Diaristica feminina romaneasca,  Editura Eikon, Cluj, 2012

 

Mi-am facut obiceiul detestabil de a nu (mai) crede in diplome si in titluri, in premii si in distictii. In inflatia de doctori si doctoranzi din ultimii ani a fost firesc sa mi se accentueze neincrederea in valoarea reala a tezelor publicate ori a volumelor care au la baza lucrari incropite de cele mai multe ori pe genunchi, cu surse bibliografice incerte si cu un „factor de noutate“ cel putin discutabil. Scandalurile media provocate de demascarile plagiatelor nesimtite si de radiografia unui sistem gaunos au contribuit si ele, ca si experienta directa – mai cu seama fiindca vin din interiorul sistemului, ba chiar am naivitatea de a ramane un slujbas al lui. Si de o parte, si de cealalta a baricadei am vazut acelasi peisaj: imbecili care trec meteoric de la statutul de no name si de paiata in conversatiile curente la acela de licentiat, doctori in te-miri-ce domeniu liberal, care abia insaileaza un status corect gramatical pe site-uri de socializare, pretutindeni – promovati si promovabili semianalfabeti.
Iar decorul e mai colorat si mai comèdie, parca, printre filologi si literati – unde, desigur, e mai greu de demonstrat culpa de a fi, in fapt, un cimpanzeu gratulat cu hartoage si peceti. Cu toate astea, rasfoiesc teze de doctorat in filologie publicate la edituri provinciale si tare mi-e greu sa inteleg cum autorii lor au trecut de feluritele comitii si comitete, cand fraza e defectuoasa, logica e precara, sensul – nul, iar ritul academic respectat cam cum se respecta „dansul gainii“ la nuntile urbane. Mefienta mea (repulsia de rigoare?) fata de valoarea celor care-si alcatuiesc carti de vizita care contin un titlu academic cu slove aurite este justificata – si stiu ca sunt multi asemenea mie, atat de multi, ca, de stanjeneala, nici nu indraznesc sa pomenesc vreodata de propriul meu parcurs academic.
Pe de alta parte, justificat este interesul pe care-l starneste publicarea unor carti de critica literara semnate de autori – cronicari si tineri universitari – care si-au facut ucenicia prin coloanele celor mai importante reviste culturale si care, astfel, si-au creat „un nume“, devenind „autoritati critice“ ori despre care, macar, ai incredintarea ca izbutesc sa emita cateodata o opinie justa; in legatura cu ei se creeaza, de cele mai multe ori, un efect de halou, ceea ce, uneori, nu este de bun augur. Mihai Iovanel, Alex Goldis, Bogdan Cretu, Doris Mironescu, Serban Axinte, Claudiu Turcus ori Daniel Cristea-Enache sunt doar cateva nume pentru care justetea obtinerii titlului de doctor in filologie nu poate fi pusa la indoiala, dar pe care mi-e teama ca nu sunt foarte multi cei care i-au (si) citit (cu atentie de autopsier au facut-o, desigur, contestatarii si carcotasii – daca e sa ne amintim doar de „cazurile“ DCE si Bogdan Cretu). Cum o dai, doctoratul e o via dolorosa.
Despre feminism/feminitate, cu sarg
Totusi, pe drumul asta, e aproape o revelatie sa-ti cada in mana un volum precum „Diaristica feminina romaneasca“ (Editura Eikon, 2012), o carte de debut surprinzatoare din mai multe puncte de vedere. Pe autoarea ei, Adela Dinu, o citisem cu interes in paginile revistei „Transilvania“, mai ales pentru incursiunile ei imagologice si pentru fronda feminista pe care o arbora. Un discurs echilibrat, o perspectiva judicioasa, o rabdare a argumentatiei si un interes cu totul remarcabil – si neobisnuit pentru abordarile ultimului val – pentru studiile culturale m-au facut sa-i urmaresc traiectoria publicistica. I-am citit apoi interventiile de pe site-ul www.lapunkt.ro si mi s-au confirmat intuitiile: Adela Dinu face parte din galeria criticilor foarte tineri care poseda, deja, un sistem interpretativ, un instrumentar bine calibrat si o retorica individualizata; si, mai presus de toate, din sintaxa acestor texte transpare un ingredient care mie imi apare ca esential: empatia fata de obiectul cultural pe care-l asaza sub lupa critica, insusire care, in opinia mea, o separa net de schematismul si de ariditatea unui de mult consumat structuralism si care o aduce mai aproape de petulanta critifictiunii. Altruista, din placerea provocata de textul de care se apropie, Adela Dinu transfera aceeasi cantitate de endorfine… textuale in interventiile si in comentariile critice pe care le face; iar in avalansa anticanonica si in panopticumul de stigmatizari – revendicativ conduse –, un discurs empatic si implicat-indragostit ca acela al Adelei Dinu umple cu adevarat plamanii de oxigen. Poate chiar imi alimenteaza ideea ca literatura si critica se vor intoarce intr-o etapa paradisiaca…
Fascinate de arabescurile si de subtilitatile caracteriale ale scriiturii feminine, dupa modelul occidental din gender studies, articolele Adelei Dinu – si, finalmente, volumul „Diaristica feminina romaneasca“ (care are, la baza, o teza de doctorat) – sunt preocupate de gasirea finelor linii de corespondenta dintre Femeie si literatura pe care o practica si de formularea unor posibile definitii asupra specificitatii discursului literar/non-literar. Pornind, evident, de la distinctiile de gen, de la tectonica alter-ului Barbat-Femeie, de la opozitiile falocentric-gynocentric, abordarea Adelei Dinu este polarizata, de asemenea, in functie de literaritatea ori nonliteraritatea jurnalelor, pe care le asaza si le cuantifica in functie de paradigmele formulate de Barthes si de Hocke.
Ca gen castrat, trimis indeobste la periferia literaturii, jurnalul nu capata consistenta decat in masura in care, in primul rand, pare a satisface o pofta voyeurista (eu insami sunt o devoratoare de jurnale, iar dintre cele feminine, exult – citindu-le si recitindu-le pe cele ale vitalei Anaïs Nin si ale Virginiei Woolf): dar presupune oare privirea aruncata in budoar, in alcov, in pivnitele istoriei ori in camarile igrasioase ale intimului o dimensiune estetica? – Si, daca aceasta exista, jurnalul feminin vorbeste mai mult, in cele din urma, despre Femeia care il scrie sau despre Scriitor? Este literatura o functie motionala? Acestea sunt premisele de la care porneste, cu senzori plasati pe multiple niveluri ale textului, studiul critic al debutantei; iar ce urmeaza este o abordare matura, departe de ezitarile unui inceput editorial, o prospectie acribioasa a literaturii diaristice feminine, care scaneaza nume si consemnari dintre cele mai diverse, exotice ori mainstream: Jeni Acterian, Alice Botez, Alice Voinescu, Ioana Em. Petrescu, Constanta Buzea, Gabriela Melinescu, Mariana Sora, Oana Pellea (ca identitati feminine proiectate in jurnale ale interioritatii) si Monica Lovinescu, Maria Banus, Nina Cassian, Smaranda Braescu, Elena Spijavca, Tia Serbanescu (siluete de femei care se reflecta pe zidul istoriei, in jurnale ale exterioritatii).
Ce (mai) ramane din jurnalele scriitoarelor?
Literatura feminina, o spune Radu Vancu pe coperta a patra a acestui volum, nu a beneficiat niciodata de atentie, mai cu seama in spatiul nostru cultural, retrograd si reticent, nici chiar in rastimpul actual, cand Occidentul pulseaza in ritmul boom-ului de gender studies si al puseurilor feministe. Desi indesate sub covorul istoriei literaturii, sciziunile sexiste inca ordoneaza canonul literar, in pofida faptului ca se incearca timide maleabilizari ale falocratismului, ca in „Fotografia de grup cu scriitoare uitate“, volum al Biancai Burta-Cernat, sau ca in demersul in progress al lui Al. Cistelecan, care sondeaza imaginarul poetic feminin de secol XIX si XX. Ca in fiecare caz este vorba despre scriitoare care incita, ca numai perceptia minimalizatoare a Barbatului le plaseaza (le-a plasat) in ariile nedestelenite ale literaturii nu incape nicio indoiala. La fel, dintr-o dorinta de imblanzire a faliilor discriminatorii, Adela Dinu urmareste mutatiile scrisului celui mai intim, femeia-creator in oglinda venetiana, volutele jurnalului, acolo unde, de cele mai multe ori, ea se abandoneaza, isi leapada, ca pe un corset incomod, identitatea sociala, care o sileste la histrionism, la preteritiune si la masculinizare intr-o lume prototipic falica: „Luciditatea destrama tesatura iluziilor. Ciclul este departe de a se fi incheiat. Miscarile centrifugale, masculine, prospectiile exterioritatii alterneaza, necontenit, cu miscarile feminine, centripetale, de torsiune in retortele propriei interioritati recuzate. Autenticitatea demersului rezida in consecventa…“ (p.133).
In jurnal, femeia se reintoarce la statutul sexual-identitar secund, friabil si submisiv, insa se face una cu propriul discurs, cu esenta, cu pulsiunile cele mai ascunse, cu demonii si tacerile ei insondabile, cu voluptatile ei secrete, cu mistica paradoxala a exuviilor abandonate la sfarsitul fiecarei zile. Iar de aici vine, pana la urma, autenticitatea, adica echivalenta discursului asumat cu intimitatea locutorului. Chiar daca plaseaza in subsidiar literaritatea, diaristele lucreaza cu acelasi imaginar eminamente feminin, in negativ sau in basorelief, dupa resursele intelectual-analitice ale fiecareia, intr-un contur fractalic pe care Adela Dinu il traseaza cu acuratete. Ei bine, din punctul meu de vedere, tocmai aceasta este intuitia esentiala pe care o are scriitoarea: premisa ei, articulata cu o patrundere care nu e deloc cea a unui debutant – poate a unui autor care si-a amanat, pana la intarirea scheletului, debutul editorial –, este aceea ca diaristele raman, in scriitura cotidiana, exponente ale sexului lor (in complementaritatea indisolubila a Barbatului), dar ca discursul pe care il creeaza este, intr-o proportie covarsitoare, ferment (si) al creatiei intelectuale.
Discriminata ca autor, femeia se gaseste inca, in cultura noastra, pe o treapta inferioara. Daca perceptia asupra literaturii feminine si asupra discursului scriitoarelor se va modifica cu un procent oarecare de empatie si toleranta (= receptivitate) critica in anii urmatori, acesta va fi, cu certitudine (si) meritul acestui volum semnat de Adela Dinu. Inovatoare sub aspectul aparatului critic, importand teze care au facut cariera in cultura occidentala (de pilda, studiul si antologia lui G.R. Hocke asupra jurnalului european, inca netradus in romana), aruncand in arena nuante perceptive surprinzatoare, ferita de uscaciunea doctorala, ca si de nefasta (si disuasiva) incrancenare feminista, Adela Dinu este, odata cu acest prim volum de critica literara si culturala, un nume nu promitator, ci unul dinspre care este imperativ sa avem asteptari mari. „Diaristica feminina romaneasca“ este, asadar, o lucrare care seduce atat prin insolitul unei teme ignorate, pastrata, parea ca pentru totdeauna, in subsolurile insalubre ale literaturii non-fictionale, dar si prin franchetea, prin moderatia si clasicismul, mi-as ingadui sa spun, al unui discurs critic prietenos.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper