Turcia, un partener de drum lung

Un articol de Ionut Vulpescu

Putina lume ar fi crezut, la începutul anilor ’80, ca Turcia va cunoaste o evolutie atât de pozitiva si de rapida, încât sa devina, dupa numai 3 decenii, un stat-cheie pe esichierul strategic global si, totodata, o tara care îsi negociaza integrarea în Uniunea Europeana.
Cu trei decenii în urma, Turcia parea prabusita în totalitarism si criza economica structurala. Dictatura generalului Kenan Evren, care înlaturase toti oamenii politici democrati – în frunte cu fostii prim-ministri Süleiman Demirel si Bülent Ecevit –, parea  ca îndeparteaza Ankara de idealul democratic pus la temelia Turciei de catre Mustafa Kemal-Atatürk, în timp ce penuria de bunuri, de energie electrica si de materii prime aruncase societatea turca în haos. Studentii manifestau, instrumentalizati de agitatori comunisti, muncitorii faceau greve, iar intelectualii se adâncisera în pesimism.
Astazi, Turcia este cu totul altceva. Este singura tara europeana care nu numai ca nu a fost afectata de criza, dar se afla la capatul mai multor ani consecutivi de crestere economica de 8-9%. Daca în urma cu un deceniu Ankara transmitea semnale ca doreste sa accelereze negocierile cu Bruxelles-ul pentru o aderare mai rapida, astazi opinia publica turca este mai degraba nefavorabila aderarii, din cauza problemelor grave cu care se confrunta Uniunea. S-au facut auzite puncte de vedere conform carora pentru Turcia este mai avantajos sa ramâna în afara UE, eventual ca stat cu o relatie privilegiata, decât sa ia parte la efortul de salvare a Euro-zonei. Statul turc începe sa se manifeste vizibil, sustinut de argumente cu greutate, ca o putere regionala si chiar europeana, gata sa preia rolul de lider al sud-estului european si de monitor al fluxurilor dintre Occident si Orient.
În acelasi timp, însa, manifestatiile de la Istanbul si Ankara, pornite de la un proiect edilitar controversat si ajunse la contestatia regimului premierului Erdogan, arata ca societatea turca înca nu si-a rezolvat toate problemele interne. Ce tin de modernizarea democratiei turce, de întarirea societatii civile si a dialogului dintre aceasta si puterea politica.
La ora la care scriu acest articol, deznodamântul lor nu-mi este cunoscut, iar media îmi furnizeaza informatii conform carora intensitatea lor descreste. Însa si daca totul se va finaliza pasnic, asa cum ne dorim, printr-o întelegere între manifestanti si putere, e limpede ca problemele exista si se cer abordate cu curaj si inteligenta. Pentru ca în cauza este pusa atât islamizarea mai accentuata, în ultimii ai, a vietii publice, cât si deficitul de democratie rezultat din neadaptarea vietii politice la dinamica dezvoltarii si transformarii societatii turce.
Pentru România, Turcia a fost si continua sa fie un partener-cheie. Din perioada interbelica si pâna astazi, nu a existat nici macar un singur moment în care relatiile bilaterale sa fi fost altfel decât excelente, chiar în conditiile în care, timp de patru decenii (1948-1989), cele doua tari s-au aflat în blocuri politice si militare adverse. Colaborarea bilaterala s-a manifestat cu putere în momente dificile, cum a fost criza cipriota, în care pozitia echilibrata a diplomatiei românesti a fost extrem de utila, în special în momentele fierbinti, când spectrul unui razboi parea ca ameninta Peninsula Balcanica. Pe de alta parte, implicarea economica a Turciei în România primilor ani de dupa Revolutie, când nu aveam acces la fluxurile internationale de capital si nici capital autohton nu prea exista, a constituit un factor pozitiv pentru economia noastra si chiar pentru nivelul de trai. De asemenea, sprijinul Turciei, vechi membru NATO, a contat si el, în procesul de aderare a tarii noastre la Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord. Nici macar diferentele de opinii în anumite chestiuni, cum ar fi Kosovo, nu au împiedicat mentinerea unor relatii excelente, care pot constitui un model de cooperare bi– si multilaterala si pentru alte state.
O cooperare care poate si chiar trebuie largita, tinând cont de schimbarile produse în viata internationala de criza economica, de reconfigurarile interne ale Uniunii Europene si de provocarile carora cu totii trebuie sa le facem fata.
Baza de la care pornim o reprezinta sprijinul României pentru integrarea Turciei în Uniunea Europeana, daca Ankara îsi mai doreste acest lucru. Nu este un secret ca „nucleul dur“ european, Franta si Germania, se opun deocamdata integrarii Turciei. Numai ca situatia Euro-zonei relativizeaza aceasta opozitie, aspect confirmat si de absenta, în ultimele luni, a oricaror referiri la acest subiect în discursul oficial al Parisului si Berlinului. Daca pâna acum – si în special pâna anul trecut, cât timp s-a aflat la putere presedintele Sarkozy – refuzul Frantei si al Germaniei era periodic reiterat, acum subiectul nu mai este abordat. Semn ca liderii UE înteleg cât de fragila este pozitia lor si cât de nepotrivita este, acum, o abordare în forta.
Pentru România, sustinerea candidaturii Turciei nu este o bagatela. Realizam foarte bine atât avantajele enorme pe care le aduce o posibila integrare a acestui stat cu un enorm potential, ca si riscurile pe care le presupune (si în care razboiul de gherila din Kurdistan nu este cel mai mare). Însa credem, în ciuda opiniei contrare, cel putin deocamdata, a Parisului si Berlinului, ca Europa nu-si poate permite sa tina la usa Turcia, care a facut eforturi deosebite pentru a putea începe negocierile de aderare, a introdus reforme ce pareau de neconceput în urma cu trei decenii si a realizat progrese uriase la capitolul modernizare. Turcia merita sa fie în Uniunea Europeana, iar România crede ca este dreptul turcilor sa decida daca vor sau nu asta, fara a fi constant disuadati si demoralizati de refuzuri nejustificate.
Însa, daca actuala tendinta a opiniei publice turce – care se arata reticenta, daca nu chiar ostila ideii de integrare în UE – se va mentine sau se va adânci, România trebuie sa continue fructuoasa politica bilaterala împreuna cu Turcia. O politica activa, având valente de a se extinde din planul relatiilor economice si politice traditionale.
În plan economic, de pilda, exista un enorm potential neexploatat în domeniul energiei. Si nu ma refer la proiectul Nabucco, care exista mai mult pe hârtie decât în realitate. Ma refer la dezvoltarea în comun a unor capacitati de productie de energie „verde“, atât în Dobrogea (una dintre regiunile cu cel mai mare potential eolian ale Europei), cât si în Turcia, unde exploatarea acestei resurse se afla înca la un nivel scazut. Energia „verde“ reprezinta o modalitate de reducere a dependentei energetice, subiect la care ambele state sunt sensibile.
De asemenea, exploatarea unor noi perimetre de gaz metan si de sist si dezvoltarea unor retele de transport ar putea crea o alternativa la actualul sistem european, dependent în mare masura de importurile din Rusia si de trasee de transport controlate de aceasta ori, mai rau, de state instabile. Retelele regionale implica mai putine cheltuieli si polueaza mai putin mediul decât mega-retelele continentale pe care ne bazam acum.
Tot în domeniul economic, exista deja premisele unei bune colaborari pe terte piete, între capitalul turc si cel românesc. Turcia, ca unica democratie din lumea islamica si, totodata, ca statul cel mai dezvoltat din Asia Mica, poate fi o poarta de intrare si pentru economia româneasca. O colaborare bilaterala pe pietele Asiei Mici ar putea constitui o reteta de mare succes.
Dar si pe alte planuri, colaborarea bilaterala are un larg orizont de dezvoltare. De pilda, la nivelul culturii si educatiei. Cultura turca se afla într-un moment de maxima înflorire, beneficiind de sanatatea economica si de diversitatea culturala formidabila a acestei tari cu 80 de milioane de locuitori si cu o stralucita traditie. Avem un Institut Cultural Român la Istanbul – din pacate, cu o activitate pâna acum nesatisfaractoare –, iar Turcia are în România Institutul Cultural „Yunus Emre“. Sunt foarte multe de facut pentru ca prietenii turci sa cunoasca si alta Românie decât cea a turistilor care vin la Antalya, iar românii, o alta Turcie decât povestile cu Nastratin Hogea. Muzica turca, filmul turc, literatura turca au cunoscut în ultimii ani succese internationale remarcabile, dintre care putine au ajuns si la cunostinta publicului larg din tara noastra. Invers, cinematograful românesc si literatura româna, teatrul si dansul merita mai bine promovate printre spectatorii si cititorii turci (caci turcii sunt un popor de cititori: privelistea Istanbulului în care toti citesc, la cafenea, în parc, pe o banca sau în tramvai, este fabuloasa!).
Si în domeniul educational mai sunt foarte multe, mult mai multe de facut. Nivelul institutiilor de învatamânt superior din Turcia a crescut substantial în ultimele decenii, ceea ce creeaza premisa unor colaborari academice mult mai sustinute, atât în domenii de complementaritate, ca medicina sau ingineria, cât si în domeniul artelor, literelor sau filosofiei. Deschiderea de catedre de româna si, respectiv, de turca la mai multe universitati din cele doua tari poate facilita apropierea culturala, prin formarea de specialisti în cele doua culturi.
România si Turcia, spun o banalitate, reprezinta un pilon de stabilitate în sud-estul Europei. Este momentul sa maximizam aceasta apropiere, în beneficiul ambelor tari.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper