TIFFmania II – scurte insemnari ale unui cinefil extenuat

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Daca anul trecut am asteptat în jur de patru ore în ploaie la deschiderea festivalului, în cadrul careia a fost proiectat filmul lui Tudor Giurgiu, anul acesta mi-am tinut pumnii încordati, am scrâsnit din dinti, am zis vreo doua vorbe de duh si am sperat ca nu voi mai fi nevoita sa îndur prea mult frig si prea multa apa. Rugamintea mi-a fost ascultata, si, având în vedere ca filmul de deschidere era de data aceasta în regia lui Pedro Almodóvar, cred cu siguranta ca ploaia nu îsi avea locul în acest peisaj exuberant.
TIFF 12 – de la Almodóvar la Ulrich Seidl
Asadar, cea de-a 12 editie a Festivalului International de Film Transilvania s-a deschis cu cel mai recent lungmetraj al regizorului spaniol, ,,Los Amantes Pasajeros“ – o comedie spumoasa, la propriu si la figurat, care abunda în caricaturizari bine punctate si mizeaza pe un dialog bine scris. Este notabila diferenta dintre acest film si ,,The Skin I live In“, semn cum ca regizorul s-a întors la vechile suplicii, iar amprenta regizorala, care e legata de un subiect preferat al lui Almodóvar  – homosexualitatea – nu lipseste, ba chiar e adusa la un nivel suprem de cult image. Dincolo de aceasta deschidere, care a capatat nuante telenovelistice, realizezi ca e TIFF atunci când cele zece zile trec pe neasteptate, când tot ceea ce îti aduci aminte sunt frânturi din filmele pe care mai apoi le cauti disperat prin program, si când trecerea orelor a încetat sa mai însemne ceva pentru tine. Iar daca dupa acele câteva zile pline de activitate esti în stare sa te uiti si la trilogia semnata de Ulrich Seidl, ,,Paradise“, care si-a gasit culcus si pe la Cluj, asta înseamna ca înca nu ai ,,îmbatrânit“ si ca mintea îmbâcsita de filme nu te lasa la greu.
Asadar, filmele care fac parte din trilogia lui Seidl sunt povesti care se învârt în jurul a trei mari teme subliniate si prin titlurile alese: ,,Love“, ,,Faith“ si ,,Hope“. Pentru cei familiarizati cu maniera directa a regizorului de a aborda viata si ramificatiile ei spirituale si sociale, trilogia este un mic deliciu. Este adevarat ca specificitatea lui Seidl, al carui stil musteste de o sinceritate debordanta, de o veridicitate de tip documentar, si care e încadrat de un chenar ironic si crud, te poate calca pe nervi, dat fiind faptul ca regizorul îti serveste pe tava o realitate pe care, de cele mai multe ori, o respingi si o arunci într-un coltisor întunecat. Ei bine, despre asta e vorba, în general, în aceasta trilogie, dar lucrul cel mai interesant pe care l-am putut remarca este faptul ca personajele alese faceau parte din aceeasi familie si, daca nu erau îndeaproape înrudite, atunci aveau o legatura, sau relatie puternica între ele.
O bijuterie sovietica uitata
Trecând peste ,,brutalitatea“ schematica a lui Seidl, o noua descoperire la TIFF, pe anul acesta, a fost filmul ,,Earth“ în regia lui Aleksandr Dovzhenko. Datând din 1930, pelicula este o mica bijuterie cinematografica, uitata prin arhivele filmelor sovietice, si care a fost readusa la viata cu ajutorul muzicii compuse de formatia DakhaBrakha. Pelicula este o scurta monografie – inclusa în categoria filmelor propagandiste – a unor sateni care doresc sa scape de colectivizarea pamântului, impusa de detinatorul local al acestuia. Surprins în cadre fixe, fotografice, filmul înregistreaza un album al unei comunitati, care lupta pentru acelasi scop – eliberarea pamântului. Intertitlurile jongleaza printre expresiile înramate ale personajelor, iar vorbele lor nu sunt de prisos, caci se dovedesc a fi cât se poate de ironice si anunta, într-un fel sau altul, un final tragic. Muzica celor de la DakhaBrakha s-a mulat perfect pe scheletul ponosit al filmului, prin variatii ale ritmului care completeaza actiunea sau expresiile personajelor. Cred ca cele mai frumoase descoperiri la TIFF sunt de acest fel – lucruri neasteptate, filme demult uitate si recontextualizate, alaturi de un acompaniament live.
Zilele Filmului Românesc
– déjà déjà vu
Am întâmpinat cu o si mai mare curiozitate debutul sectiunii Zilele Filmului Românesc, mai cu seama ca unul dintre participantii din competitia de anul trecut, Dan Chisu, a revenit cu cel mai recent lungmetraj al sau, ,,Déjà Vu“. Curiozitatea mea a fost stârnita, în mare parte, de stirile pe care le-am citit în presa, care afirmau ca lungmetrajul ar fi un experiment cinematografic, filmat într-o maniera unica în România. Filmul spune povestea unui barbat de 50 de ani, care se hotaraste sa divorteze si sa ramâna împreuna cu amanta lui pe care o are de trei ani. Pelicula este construita doar din unghiuri subiective, urmarind P.O.V-ul (point of view) lui Mihai, de la început pâna la sfârsit, cu foarte putine taieturi de montaj, iar la imagine (la aparat) se afla însusi Dan Chisu, alaturi de un alt operator.
Aceasta tehnica nu este atât de rara în România, pentru ca, daca stau bine sa ma gândesc, si Adrian Sitaru a folosit-o cu vârf si îndesat în ,,Pescuit Sportiv“, ba chiar a continuat sa o utilizeze ca pe o tusa personala si în alte filme ale sale, precum ,,Din dragoste cu cele mai bune intentii“, sau ,,Domestic“. Dincolo de asa-zisa tehnica inedita cu care se lauda filmul lui Chisu, povestea prezentata este una banala, cu dialoguri a caror unica datorie este aceea de a ocupa timpul filmic. O alta problema este cea legata de titlul filmului si de scopul pe care îl poate avea un asemenea titlu. Este o diferenta foarte subtire, ca un fir de ata, între déjà vu si amintire, sau, în film, flashback. Asa-zisele déjà vu-uri pe care le propune Chisu nu par a fi altceva decât niste flashbackuri ale protagonistului, ce apar atunci când acesta se afla în acelasi loc, dar cu o alta persoana. Singurul déjà vu autentic este cel de la începutul filmului, care contureaza un alt tip de atmosfera. Dincolo de toate aceste observatii, cea mai mare problema este faptul ca filmul se termina cam pe la jumatate, adica fix atunci când ar fi putut sa devina mai incitant si s-ar fi putut îndrepta spre un punct culminant mult mai complex.
O alta dezamagire este adaptarea nuvelei fantastice a lui Mircea Eliade, ,,Domnisoara Christina“, în regia lui Alexandru Maftei. Bineînteles, filmul românesc nu sta asa de bine la capitolul adaptari, dar adevarul e ca, oricât de dificila poate parea misiunea de realiza aceasta adaptare, opera scriitorului ofera atât de multe posibilitati, chiar si la nivel filmic, încât poate iesi o minunatie fara prea mult efort. Din pacate, aici nu a fost cazul. Desi regizorul a afirmat ca a petrecut doi ani lucrând la acest film (adica la scenariu), tot ce am retinut din el – având în vedere ca ma numar printre cei care au citit nuvela – a fost cantitatea incomensurabila de muzica si de foley. Pe tot parcursul filmului m-am simtit ca si cum m-as fi uitat la un film de-al lui Sergiu Nicolaescu. Or, tensiunea pe care o genereaza aceasta nuvela e diminuata tocmai din cauza sound-ului în exces. Replicile taioase, interpretate de unii actori la fel de taios, iar de altii cât se poate de teatral, sunt completate de muzica doar pentru a dramatiza si mai mult ceea ce nu trebuia dramatizat. Astfel, povestea a fost obligata sa curga la vale si sa treaca într-o clipita, ramânând blocata printre pietre si stânci – adica de aglomerarea de efecte sonore/foley în momentele de ,,privire în gol“ ale personajelor.
Miracolul filmului cehoslovac
În ciuda neplacerilor sau a dezamagirilor pe care ti le poate lasa un film, sau o serie de filme, efectul TIFF are puterea de a le diminua, din când în când, si de a te proiecta într-o alta lume. Trebuie sa recunosc faptul ca anul acesta am avut o satisfactie personala în ceea ce priveste premiul pentru întreaga activitate. Înainte ca TIFF-ul sa înceapa, din nou, la Cluj, interesul meu pentru Noul Val Cehoslovac începea sa se dezvolte – si continua, cu atât mai mult, sa se dezvolte dupa aceasta editie TIFF. Asadar, am fost entuziasmata atunci când am aflat ca Jirí Menzel, unul dintre reprezentantii Noului Val Cehoslovac, a primit în 2013 acest premiu. A fost o suprapunere interesanta între atractia mea pentru asa-zisul ,,Miracol al Filmului Cehoslovac“ si focusul TIFF-ului de anul acesta. Cu titlu de recomandare, as putea mentiona câteva filme, precum ,,Birds, Orphans and Fools“, ,,The Sun in a Net“ si ,,Closely Watched Trains“ (care îi apartine lui Menzel) – filme care se disting în mod pregnant de cele ale Noului Val Francez, îndeosebi prin imagine, scenografie si cromatica, fiind puternic înfipte în cultura traditionala. Cu toate ca mizeaza pe tuse suprarealiste inspirate din folclor, aceste filme au, totusi, acelasi discurs de factura sociala sau politica pe care îl au si cele franceze.
Un alt moment emotionant a fost si aparitia lui Lucian Pintilie, prezentat de Cristi Puiu, în cadrul lansarii integralei regizorului pe DVD. Momentul a culminat cu o proiectie a unei conferinte de presa din 1996, înainte ca filmul lui Pintilie, ,,Prea târziu“, sa fie lansat în cinematografele din România, dupa întoarcerea regizorului de la Cannes. Emotia unui asemenea moment a fost generata îndeosebi de patosul cu care vorbea regizorul român despre propriul sau film, dar si despre alte aspecte ale vietii, în general. Ei bine, e ceea ce as putea numi o bucata rupta dintr-o alta lume, o pasiune istovitoare care, aparent, în contextul actual al cinematografiei românesti nu mai exista.
Anand Gandhi – marele câstigator
În ceea ce priveste filmele din competitie, premiul cel mare i-a revenit regizorului indian Anand Gandhi, pentru pelicula ,,Ship of Theseus“ – am descoperit, astfel, un film neasteptat de bun, cu un discurs poate prea puternic înradacinat în raportul dintre spiritualitate si viata. Filmul spune trei povesti separate ale unor oameni – o fotografa oarba, un calugar rapus de boala si un agent de vânzari care lupta împotriva traficului ilegal de organe – care, de fapt, sunt conectate printr-o frânghie invizibila si care, catre final se intersecteaza. ,,Ship of Theseus“ a câstigat premiul si pentru cea mai buna imagine, si, într-adevar, aceasta a avut puterea de a surprinde, mai ales prin filmarea de mâna, zgomotul interior al fiecaruia dintre protagonisti, dar si aglomeratia specifica strazilor din Mumbai, redata ca fundal al relatiilor dintre personaje.
TIFF-ul a avut si anul acesta destule surprize care sa-i incite pe vizitatori, si chiar pe voluntarii – nu putini – care ajuta la organizarea acestui festival, dar, mai mult, pe cei ca mine, care se încumeta sa practice ,,sporturi extreme“ si sa porneasca la maratoane de asemenea anvergura. Stii sigur ca, atunci când se aproprie TIFF-ul, vei avea parte de o iesire din rutina, si, apoi, de o asa-zisa depresie post-tiffista. Încercând sa gasesc o comparatie cât se poate de buna pentru a descrie pe scurt starea TIFF, am ajuns la concluzia ca acest festival e un fel de viroza pe care o capeti în iernile lungi si geroase, si care se reactiveaza în fiecare an, lasând în urma atât o stare de extaz, cât si o oboseala fizica si psihica de proportii. Dar problema cea mai mare e ca pâna si aceasta viroza trece, desi, în mod paradoxal, tu nu ai vrea sa scapi de ea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper