The Great Spielberg. Cannes 2013

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Parca niciodata, in ultimele doua decenii, nu s-a invârtit un festival in jurul numelui unui presedinte de juriu ca in acest an. Incepând chiar cu suspansul anuntarii lui, prelungit mult peste cutumele Cannes-ului care, cel mai târziu, pe la inceputul lui februarie, ne lamurea cu cine vom avea de a face. Banuiam noi ca va fi vorba de un personaj de calibru greu, din moment ce treceau zilele, ne apropiam de primavara si omul negru nu se arata. Dar si când s-a petrecut minunea, sa te tii incântare, osanale emotii. Era nimeni altul decât Steven Spielberg. Nu vom cunoaste, probabil, niciodata culisele tratativelor, cine ce impune, cum se alcatuieste juriul in functie de autoritatea, poate gusturile, preferintele, simpatiile celui din capul mesei. Ceea ce stim este ca in clipa in care Gilles Jacob a primit un telefon cu cod imediat descifrabil, „E.T. vrea sa telefoneze acasa“, a rasuflat usurat. Spielberg va fi la Cannes. Nu ma indoiesc ca elogiile erau demult pregatite, in stilul diplomatico-metaforico-sentimental, stapânit ca nimeni altul de presedintele festivalului, domnul Jacob: „Bogatei sale imaginatii, cea care il face sa spuna ca viseaza pentru a-si câstiga viata, i se asociaza o curiozitate fara margini, un gust al inovatiei si o virtuozitate a regiei. (…) Filmografia sa este un neincetat du-te vino intre vis si realitate. Alternând filmele de divertisment cu cele de reflexivitate grava, de meditatie asupra istoriei, rasismului sau conditiei umane, ea marturiseste aspiratia catre o lume pasnica si reconciliata“. Slava Domnului, nici lui Spielberg nu-i lipsesc cuvintele: „Admiratia mea pentru modul de neclintit cu care Cannes-ul apara cinematograful lumii este totala. Festivalul de la Cannes este cel mai prestigios dintre toate câte exista, ceea ce ii permite sa afirme fara incetare ca filmul este o arta care transcende culturile si generatiile“. Vorbele ca vorbele, dar pe mine una m-a cucerit definitiv (putin spus), m-a dat este cap in momentul in care, rugat la sosire sa aleaga o poza vrednica sa semnifice, pentru el, Franta, a scos, dintre hârtiile aduse cu el in suita de la hotel, fotografia lui François Truffaut. Cred ca sunt unii care isi vor da seama ca, orice ar face Steven Spielberg de acum incolo, pentru mine va ramâne vesnic binecuvântat. Cum spuneam, a aratat portretul autorului lui „Jules si Jim“ la camera, amintind ca el este cel care, in timp ce filmau „Intâlniri de gradul trei“, in care cineastul francez juca rolul profesorului cunoscator al limbajului apropierii de extraterestri, l-a convins sa faca „un film pentru copii“. Asa s-a nascut „E.T.“. Din acea clipa aveam sa-l invalui cu si mai multa tandrete pe americanul de geniu, mic si mereu surâzator, precum soricelul din cântecel, cel caruia nu ii e teama de pisici pentru ca, nu-i asa, „nu sunt pisici pe aici“. Bineinteles ca, la pachet cu tandretea, intra si gândul nemarturisit de a-i trece cu vederea orice. Ceea ce s-a si intâmplat, când am aflat La Palme d’Or. Sa ne intoarcem, insa, la feline. N-or misuna ele pe Croazeta, dar ziaristi sunt cu hoardele si ei s-au prins din vreme ca, de dragul acestui domn incredibil de maruntel si pirpiriu, care a marcat pentru totdeauna cinematograful american, festivalul a alcatuit cu grija echipa de jurati. „Vrem mai mult glamour“ sustinea sus si tare presedintele Gilles Jacob, ori de câte ori cineva indraznea sa sugereze ca ar fi prea multe actrite in juriu, ori ca unele personaje mondene ar putea sa lipseasca, vezi Jean-Paul Gaultier, chit ca acesta si-a exersat vocatia traznailor si in materie de costum de film, sau frumosul prim balerin Patrick Dupont. Las’ ca picior de critic nu a mai fost prins prin echipa decidenta de mai bine de cincisprezece ani, dar si numarul regizorilor, deci al celor mai avizati profesionisti, nu tinea capul sus in fata purtatoarelor de glamour. Ei bine, din 2005 incoace, anul acesta a fost prima oara când un juriu aduna laolalta patru realizatori, cum ii numesc francezii, Ang Lee, Naomi Kawase, Lynne Ramsay si al nostru Cristian Mungiu. Farmecul a fost lasat in grija unei campioane, Nicole Kidman (parca niciodata chipul ei nu a iradiat cu mai multa intensitate acea „lumière lumineuse“, cum o numea Roland Barthes) si a misterioasei actrite indiene Vidya Balan. Compartimentul actoricesc masculin a fost si el bine reprezentat de un interpret intelectual, cum este Daniel Auteuil, si de noua stea, scuturata sau cazuta cu hârzobul din cerul cinematografic, Christoph Waltz, cu loviturile sale imparabile, vezi „Ticalosi fara glorie“ sau „Django dezlantuit“. Nu pot sa bag mâna in foc, dar nici nu pot sa cred fara sa clipesc ca Spielberg nu si-a dat cu parerea asupra configuratiei celor cu care avea sa imparta aproape doua saptamâni, de dimineata pâna târziu in noapte. Oricum ar fi, prezenta lui Cristian Mungiu la Cannes, in aceasta noua ipostaza, il plaseaza definitiv in familia numelor inconturnabile. Sensibila, cu deosebire, la premii, media româneasca nu a procesat, ca sa spun asa, evenimentul la intreaga lui semnificatie: este, totusi, prima oara când un cineast român este invitat in cel mai important juriu al celui mai important festival de film din lume. Spre deosebire de predecesorii sai in aceasta functie, la traditionala conferinta de presa din prima zi a festivalului, presedintele Spielberg nu si-a laudat, conform protocolului de rigoare, coechipierii, multumindu-se sa sublinieze ca, „din moment ce juriul este atât de pluricultural si pluridisciplinar, importanta este posedarea unui limbaj comun, cel al cinematografului“. Altfel, a marturisit el, „nu are nevoie de o stare sufleteasca deosebita pentru a judeca filmele prezente in competitie, dat fiind exercitiul profesional de fiecare zi, caci ce altceva facem decât sa judecam tot ceea ce vedem. Si altii ne judeca pe noi, acum este rândul nostru. Oricum, ii invidiez de pe acum pe viitorii câstigatori“. Cu acelasi prilej, Cristian Mungiu a fost mai metodic, el stabilindu-si chiar doua repere ale receptarii filmelor: originalitatea si sinceritatea. Mai metodic si mai lucid: „E greu sa judeci un film. Doar la capatul câtorva ani vom sti daca este bun sau nu. Dar un jurat poate sa faca mult pentru promovarea filmului“. Nicole Kidman nu si-a ascuns motivarea prezentei sale in juriu: „bucuria de a petrece doua saptamâni in compania lui Steven Spielberg“. Austriacul tot austriac, Christoph Waltz nu avea cum sa-si uite compatriotii inaintasi, pe Freud, bunaoara, din moment ce, dupa spusele lui, „un premiu ne trimite putin la psihanaliza, este rezultatul unei lucrari intre pacient si psihanalistul sau“. Nu as putea sa spun exact de ce, dar am impresia ca, oricât ar parea de ciudat, actorul a fost cel mai dezinvolt dintre toti. Nu vad cum altfel ar fi putut sa ne spuna: „Când am pozat pentru photocall, aproape am uitat ca sunt aici, la Cannes, ca membru in juriu. Promit, insa, sa ma concentrez“. In sfârsit, tot numele lui Spielberg a fost invocat si in clipa in care s-a anuntat selectia oficiala, cu componenta ei cea mai importanta, competitia. Nu, prea este mestesugita, potrivita, calculata, prea miroase a excelenta pentru a nu fi una gândita de la bun inceput ca un buchet pe placul presedintelui. Ziaristii de la „Le Figaro“ au scris fara ocolisuri: „O selectie pentru Steven Spielberg“. Cu mai mult tact, presa anglo-saxona a socotit-o „o reteta pentru un Cannes perfect“ („The Telegraph“). Cred si eu, când in program, in general o vitrina a cinematografului independent, s-au aflat productii ale „majors-ilor“ (marile studiouri): Paramont cu „Nebraska“ al lui Alexander Payne, CBS Films cu „Inside Llewyn Davis“ al fratilor Coen, HBO cu „Behind the Candelabra“ de Steven Soderbergh. Deloc de neglijat: insasi deschiderea cu „The Great Gatsby“, semnat de australianul Baz Lurhmann, apartine mamutului Warner Bros. Au trecut vremurile când mai marii studiourilor americane se temeau de Cannes, un fel de sperietoare pentru public. O critica negativa, imediat dupa lansarea in festival, era un semnal al viitoarei prabusiri. Astazi, mogulii vad partea plina a paharului, si anume platforma mediatica oferita de Cannes, drept care investesc vreo cinci milioane de dolari in publicitatea din timpul manifestarii. Pentru o dreapta cumpana, recolta actualei editii, a 66-a, a mai fost numita si una „franco-americana“. Au concurat François Ozon cu „Jeune et jolie“, Abdellatif Kéchiche, viitorul detinator de Palme d’Or pentru „La vie d’Adèle chapitre 1 & 2“, Arnaud Desplechin cu un film realizat in SUA, „Jimmy P., Psychotherapy of a Plains Indian“, Polanski cu multasteptatul „Vénus à la fourrure“, pe care autorul tine, insa, sa-l considere „film polonez“, data fiind sustinerea financiara a tarii sale. O singura cineasta printre atâtia confrati, o franceza de adoptie, Valeria Bruni Tedeschi, pelicula ei, „Un chateau en Italie“, fiind uitata dupa iesirea din sala.
Dupa trei ani de absenta si-a facut reintrarea cinematograful chinez prin „A Touch of Sin“ al lui Jia Zhangke. Mult iubit in festivalurile lumii, Kore-eda Hirokazu ne-a aratat in „Like Father, Like Son“ chipul mai putin violent al cinematografului japonez. Spielberg marturisea ca nu a vazut niciodata un film olandez. Acum i s-a ivit prilejul, odata cu „Borgman“ al lui Alex van Warmerdam. Cred ca o sa-i ajunga pentru multa vreme. In schimb, ne mai spunea ca abia asteapta sa-l reintâlneasca pe iranianul Ashgar Farhadi, „oscarizat“ anul trecut pentru „A Separation“. L-a adus, si acum, pâna in preajma trofeului suprem.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper