Tăcerea lui Zalmoxe

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Nu cred sa existe un lucru mai trist decât acela de a asista neputincios la triumful urii, prostiei si imposturii, la umilirea unui popor care, desi cu doua decenii si ceva în urma a fost capabil sa se elibereze de comunism, s-a lasat învins de lichelele  si impostorii pentru care Revolutia a creat climatul potrivit.
Cu bogatiile mai mult furate decât vândute, fugariti de mizerie din propria lor tara, românilor le-a mai ramas istoria, dar asta pâna când regionalizarea, facuta ca toate celelalte reforme postrevolutionare în stil pompieristic si fara logica, ne va scapa si de memorie. Adica de obligatia de a sti ca pe acest pamânt au existat si barbati adevarati care au facut o tara si o natiune demna. Ne risipim iarasi în cnezate si voievodate „europene“ cu inconstienta, când, dupa aproape un secol de la Marea Unire, diferentele  si particularitatile  fostelor principate înca n-au disparut. Spun toate acestea, însa, incapabil sa raspund la o statornica si dureroasa nedumerire: unde sunt intelectualii, cei întotdeauna raspunzatori de istoria, traditiile si demnitatea unui popor? Nu stiu. Sau stiu, dar mi-e rusine sa spun. Sigur este ca un obicei mostenit de la stramosii nostri daci a fost  pastrat cu sfintenie. În momente de restriste sau în împrejurari în care raspunsul îl putea da numai Zalmoxe, dacii îi trimiteau solie – adica, îi aruncau în sulite pe cei mai buni si mai curajosi dintre ei. La noi, se poate lesne observa ca obiceiul se practica în toate domeniile si la toate etajele societatii, atâta doar ca raspunsurile lui Zalmoxe nu sunt descifrate sau nu sunt luate în seama. Dar e acelasi lucru. Traind într-un climat de umilinta, dar si de incultura agresiva, cei mai buni fug sau cad prada sulitelor prostimii si veleitarilor. Din pacate, îi urmaresc si sulitele otravite ale celor care ar trebui sa-si apere breasla, nu sa o târasca în mocirla. Spun asta, gândindu-ma, fireste, la scriitori. Cum sa fie respectat, cum sa i se acorde ceea ce merita un creator adevarat, când unii dintre ai sai, din breasla, coboara la nivelul activistilor de doi bani, al ignorantilor ale caror maniere le si împrumuta. Cum sa te respecte altii, când tu însuti n-ai urma de respect pentru propria ta meserie? Scriitorul despre care s-a scris – de patru numere încoace în revista „Cultura“ –, vreau sa spun scriitorul aruncat de vreo doi ani în  sulite se numeste Nicolae Breban. Este un mare scriitor, un nume greu al literaturii române contemporane. Din fericire, cum a putut vedea oricine citind motivele acuzarii, sulitele si purtatorii lor s-au frant sub greutatea celui propus pentru sacrificare, semn ca, la una dintre cele doua extremitati, ceva le lipseste vitejilor. Poate la ambele, dar ei nu renunta. Cu nu prea mult timp în urma,  un confrate de la un post de televiziune m-a întrebat, stapânit de o bucurie suspecta, ce cred despre faptul ca, în sfârsit, „justitia româna s-a pronuntat“ si, ca urmare, Nicolae Breban a fost declarat „colaborator al Securitatii“. I-am raspuns ca, daca tot vorbim de turnatori, celor ce îl cunosc într-adevar pe autorul „Buneivestiri“,  mult mai logic li se pare ca Plesita sa fi turnat la Breban. Nu l-am întrebat daca stie cine a fost Plesita sau macar un singur titlu dintre cele patruzeci ale cartilor scrise de marele romancier. Sigur, pe plan national, lumea stie ca pentru toate câte se întâmpla, ba chiar si pentru inundatii,  tornade, seceta si, sa nu trecem totusi cu vederea inclusiv mizeria de fiecare zi, pentru disparitia a zeci de spitale si a doua mii de scoli, vinovat este, se subîntelege, Adrian Nastase. Ba pâna si pentru faptul ca romanii, dacii si agatârsii au exploatat aurul din Apuseni, lasând prea putin pentru Gold Corporation. Din pacate, despre Securitate, PCR, cenzura au scris mai ales cei ce nu le-au cunoscut, dând piept cu ele, adica, dupa ce acestea au fost desfiintate. Iar cu comunistii s-au luptat cel mai mult si mai mult chiar fiii celor ce au venit împreuna cu Armata Rosie sau imediat dupa ea. Revolutia a scos la suprafata mai ales gunoaiele care, pe nesimtite, au ajuns sa ocupe aproape întreaga scena publica. Nici o idee, nici un proiect de tara oricât de modest, doar scandaluri, santaj si minciuna, astfel ca, în momentul de fata, am ajuns o tara de basescologi: ce mai zice „seful statului“, pe cine mai vrea sa distruga dupa ce si-a rezolvat pâna si propriul partid cu care a reusit o performanta unica în vremurile noastre: sa-l treaca, fara ca nici macar un ins sa se opuna, din stânga în dreapta?! Nici chiar tarile bananiere n-au cunoscut o asemenea realizare! Si, în aceeasi ordine de idei, obsesia unica a presei întretinute: se rupe sau nu se rupe useleul, în vreme ce cultura nu se mai afla nici macar pe… listele de asteptare!
Am publicat „Dosarul Nicolae Breban“, precum si opiniile  unor confrati de a caror valoare literara si morala este greu, daca nu chiar imposibil, sa te îndoiesti, nu spre a dezvalui una dintre fetele cele mai jalnice ale justitiei, ci pentru ca nu-mi da nicicum pace gândul ca Marin Sorescu si Valeriu Cristea au fost linsati: pur si simplu linsati de o haita de ticalosi din aceeasi breasla cu ei. Cât despre Mircea Iorgulescu, care în timpul procesului se afla în faza terminala a unei boli cumplite, el nici macar nu a avut sansa sa duca lupta pâna la capat, sa se apere de urgia dezlantuita asupra-i. Au ramas în urma lui recursul si documentele justificative pentru ca oamenii de buna credinta care vor ajunge la ele sa traga concluziile cuvenite. Repet: Nicolae Breban este un mare scriitor ale carui romane pot sta la loc de cinste în orice literatura importanta, scrisa în deceniile de dupa ultimul razboi. Nietzsche – al sau! – spusese undeva ca vulturii nu traiesc în cârduri. Prin urmare, avem si noi convingerea ca denigratorii  nu vor putea ajunge pâna la el, ei având un „plafon de zbor“ mult mai modest. Vrabiile si porumbeii pot doar sa murdareasca, si nu numai monumentele, asa cum s-a mai întâmplat, ci tot ce a mai ramas curat. Asistam la reîmprospatarea obsesiilor proletcultistilor, pentru care literatura nu avea mare importanta, ci numai orientarea politica. Asa au reaparut colaborationistii si tot soiul de antioccidentali, antiamericani etc. Ba chiar si vârsta a capatat culoare politica. S-au facut liste cu  asa-zisi expirati, datati, nefrecventabili etc. Dar cine-l cunoaste pe Breban stie ca partenerii lui de dialog, cei alaturi de care-si traieste eternitatea, sunt Feodor Mihailovici, Thomas Mann si, desigur, Nietzsche. Nici chiar cu Rebreanu, cât o fi el de deschizator de drumuri în romanul românesc, pare-se ca nu ar avea  prea multe de împartit. Generalul Plesita nu cred sa fi scris ceva, iar cei care au scris si nu fac parte dintre marii autori pomeniti îsi pierd vremea încercând sa se bage în seama.

De fapt, Nicolae Breban nici nu pare sa înteleaga prea bine ce înseamna a fi altceva decât Nicolae Breban, dupa cum nici indivizii care au organizat aceasta mizerie nu par capabili sa îsi imagineze  cum se traieste si cum se gândeste la  o alta altitudine valorica. Mai mult: Nicolae Breban crede cu fanatism în scrisul sau, în meseria pe care o slujeste cu atâta îndârjire si pasiune, în istoria tarii sale. Cum sa-l ierte europenii de cotitura? Un celebru confrate sustine, pe buna dreptate, ca un disident se face într-o luna, pe când un scriitor într-o viata. De fapt, cine are o idee oricât de aproximativa despre meseria de scriitor stie ca acesta este propriul sau cercetator si cobai, ca nimic nu este interzis cunoasterii: el vorbeste cu oricine, studiaza pe oricine, cauta noul,  nespusul în cele mai neasteptate locuri si medii. De ce sa nu fi vorbit Breban cu Ceausescu sau cu Plesita? Sigur, altele erau formulele de adresare, altele obiceiurile. Si e bine sa nu ignoram faptul ca nimeni, nici cele mai mari autoritati în materie de comunism, nu banuiau ca acesta va cadea pe parcursul vietii noastre. Am fost si eu printre cei ce au participat la una dintre întalnirile cu Ceausescu si, cu documentele pe masa, i-am spus ca, în timpul Imperiului Austro-Ungar, un singur oras, Sibiul, avea 26 sau 28 de publicatii, adica mai multe decât România la ora respectiva. Buni sau rai, când toti se temeau sa vorbeasca, scriitorii de atunci au spus ceea ce credeau. Si cu mijloacele lor, în felul lor, mult hulitii mineri din Valea Jiului si muncitorii din Brasov. Eroicii anticomunisti de astazi nu erau pe atunci nicaieri. Toate drepturile si victoriile dobândite în acei ani nu s-au obtinut fugind de dialog, de confruntare.  Nu are importanta cum si unde slefuieste marmura, important este, pentru un creator adevarat, produsul finit. Faulkner, de exemplu, era de parere ca cel mai bine se poate scrie într-un bordel deoarece dimineata pensionarele institutiei dorm bustean dupa munca epuizanta din timpul noptii, astfel ca linistea necesara creatiei este deplina.
În sfârsit, pentru a întelege ca Nicolae Breban nu putea sa fie altceva decât un scriitor liber si demn, merita subliniat  faptul ca, la Paris,  nefiind de acord cu masurile luate în timpul minirevolutiei culturale, si-a dat demisia din Comitetul Central al Partidului Comunist Român, pozitie politica extrem de importanta, dupa care s-a întors în tara – extraordinar act de curaj si demnitate dupa declaratiile cu mare ecou în presa internationala. Sa nu uitam ca, în momentul respectiv, Ceausescu avea un foarte bun renume pentru ca refuzase sa participe la înabusirea Primaverii de la Praga. „Lucratorii“ de la CNSAS au  descoperit patru transcrieri ale unor discutii cu generalul Plesita, dar nu au gasit nici macar o virgula scrisa cu mâna lui Breban. Ofiterii respectivi puteau inventa orice, dar mai ales ceea ce stiau ca i-ar  conveni generalului. Si, dupa cum s-a putut  observa din  numeroasele interviuri date unor televiziuni postdecembriste, generalului îi placea sa se laude cu faptele sale „în slujba patriei“ si cu diversele personalitati care au fost obligate sa-i treaca pragul. La urma urmei, ce discuta Breban? Înainte de orice, îsi apara romanul „Bunavestire“, o capodopera a prozei românesti, pe care si-l dorea tiparit, caci fusese criticat cu brutalitate într-o Plenara a Comitetului Central. A fost o eroare ca si-a aparat cartile cu mijloacele de atunci? Ce i-a mai cerut Breban generalului? Sa-l elibereze din închisoare pe Ion Negoitescu, retinut pentru optiunile sale sexuale. Mai are rost sa  continui? Un avocat de mare forta si profesionalism, Sergiu Andon, împreuna cu colaboratorul sau, Claudiu Neamtu, au demontat cu  argumente solide ridicolul „facaturii“ de dosare  si totala incompetenta a celor ce au dat sentinta. Nicolae Breban a suferit sub comunisti. Faptul ca este agresat cu si o mai multa violenta de anticomunisti pare a tine si de specificul locului, mai ales ca asemenea procese penibile se petrec la 23 de ani dupa Revolutie. Ziaristul care îmi comunicase sentinta Tribunalului pare si el un produs tipic postrevolutionar: nu era obisnuit sa întrebe, sa se intereseze, sa caute, dar stia sa transmita ura pe care o primise de peste doua decenii de la aceiasi profesori. În  ceea ce ma priveste, recunosc imediat ca verdictul justitiei nu m-a mirat, deoarece, având o oarecare vechime pe acest pamânt, am ajuns sa  cunosc foarte bine societatea româneasca cu toate naravurile ei, justitia, confratii de breasla si, fireste, gunoaiele pe care apele tulburi ale Revolutiei le-au ridicat la suprafata, de unde,  23 de ani, nu s-au mai miscat decât aparent. Din cauza acestor nulitati morale si intelectuale, am fost obligati sa ne întrebam cu spaima ce se întâmpla cu noi, daca aceasta tara va mai exista. Caci este la îndemâna oricui sa observe ca nu te poti astepta la nimic bun, câta vreme unei clase politice iresponsabile, dominate de niste gasti de smecheri si de golani, i se dicteaza din afara cum sa-si distruga tara si ea accepta fara sa-si puna vreo întrebare. Oricât i-ar fi de greu, oricât de mari îi sunt dificultatile, o conducere responsabila nu distruge spiritul, viitorul tarii, dimpotriva, pune frâna elanului distructiv al nulitatilor. Mi se pare ciudat, de exemplu, ca turnatorilor unanim cunoscuti de la Securitate ori de la DIE nu li se gasesc dosarele, în schimb, unui vârf al literaturii române i se inventeaza unul, pentru a fi apoi repartizat unui Tribunal care da sentinta anticipata de inventatori.
Am scris acest text constient ca mai bine decât o pot face eu sau orice tribunal cinstit, pe Breban îl apara Opera, o opera cu un O foarte mare. Cei ce i-au facut mizeriile despre care vorbeam au foarte multe motive sa se teama de viitor si de ridicolul care îi va urmari neîncetat. În alta ordine de idei, am aflat ca sunt 270.000 de copii abandonati. Aproape jumatate din cât numara populatia  asa-zisului tinut Secuiesc. Multi fara acte si multi prin canale. Cred ca o singura utilitate benefica ar putea avea dosarele Securitatii: sa-i încalzeasca în toiul iernii pe  micii vietuitori subterani. Caci pentru fabricile de ciment avem la dispozitie gunoaiele Europei. Ar fi un singur semn real, si anume ca Securitatea a disparut în sfârsit, ca noii securisti, mai brutali si mai inculti decât predecesorii lor, pot merge la scolile de recalificare ale Uniunii Europene. Este mare nevoie de liniste si de un început credibil. Nu cu propagandisti, ci cu profesionisti adevarati.
Înca o precizare, în loc de post scriptum: mi s-a mai spus ca sunt prea sceptic, prea sumbru, dar nu cer nimanui sa ma creada fara sa se uite mai întâi în jur la toate televiziunile patriei pe care nu o pot iubi cu ochii legati. „Patria poate sa-mi ceara sa mor pentru ea, dar nu are dreptul sa-mi pretinda sa mint.“ Adevar rostit mai de mult de însusi Montesquieu.

2 comentarii pentru “Tăcerea lui Zalmoxe”

  1. iunie 14, 2013 la 2:20 pm

    Exceptională această pledoarie PRO DOMO, acest proces necesar pentru a mai arăta ca există si conștiințe a caror onoare nu a fost pervertită de ”forțele răului”, care păstrează acea verticalitate absolută, des invocată, dar care ”lipsește cu desăvarsire”.Din nefericire, suntem detractorii propriilor noastre valori,ale propriilor noastre constiințte si nu stiu cand lumea noastra va intra pe fagasul normalitătii.Pentru ca valori ca Augustin Buzura sau Nicolae Breban exista dincolo de timpurile detractorilor. Exista prin opera lor,dincolo de timpuri meschine si proteice.

  2. iunie 17, 2013 la 7:03 pm

    ” Nicolae Breban a suferit sub comunisti. Faptul ca este agresat cu si o mai multa violenta de anticomunisti pare a tine si de specificul locului” . O confirmare a ceea ce am citit zilele trecute : cine a creat comunismul a creat si capitalismul .( sursa : gandeste.org ) .

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper