Superproductie cu „Aida“ la Opera din Iasi

Un articol de COSTIN POPA

În superba si nou renovata sala a Operei Nationale Române din Iasi, însiruirea premierelor continua pe un afis stagional de mare varietate. Dupa spectacole de opera baroca, teatru modern cu muzica, balet clasic si contemporan, musical, acum din nou opera, de data aceasta, romantica. Si fiind Anul omagial Verdi, de ce nu, „Aida“…
Managementul teatrului a invitat o echipa de realizatori maghiari care a tratat celebrul opus în cheie clasica, ceea ce n-a fost o idee rea, daca ne gândim la exhibitiile cu intentii de modernitate si rezultante dezastruoase la care este deseori supusa în lume, „Aida“, si nu numai. Meritul regizorului András Kürthy a constat în conceptul monumental, în care spatiul scenic a fost folosit la maximum prin decoruri masive, „faraonice“, stilizate, simple, fara basoreliefuri grele, dar în culoarea atât de caracteristica Egiptului, cea a nisipului. Autor, László Székely. Senzatia de adâncime, de dezvoltare pe înaltime, este permanenta. Gândite modular, decorurile permit schimbari rapide si inspirate în cele opt tablouri. În tot acest spatiu, în care nimic nu a fost facut cu economie, marile mase de coristi, balerini, figuranti se deplaseaza bine coordonat si spectaculos. „Aida“ lui András Kürthy respira amplu si impresioneaza, confera montarii alura de superproductie. Regizorul nu s-a rezumat la lecturi rigide si, de pilda, a plasat judecata lui Radamès (actul al IV-lea) la vedere, si nu în culise, o gaselnita originala, care poate functiona. Mica sincopa avusese însa loc la finele actului anterior, când, socata de tradarea lui Radamès, Amneris fugise precipitata cu barca pe Nil, fara sa mai ia practic cunostinta de predarea si arestarea eroului… Un amanunt care i-a scapat, dupa cum nu am înteles de ce sclava Aida, în viziunea lui Kürthy, nu a fost machiata ca etiopiana si de ce nu l-a… accelerat putin pe Mesagerul sosit de pe câmpul de lupta, deloc panicat, aflat pur si simplu ca într-o… plimbare la Teba.
Data fiind coloristica de baza a decorurilor, cromatica aleasa de autoarea costumelor, Zsuzsanna Kiss, a conferit armonie imaginilor. Totul este stralucitor si fastuos, auriul si albastrul, alb-argintiul cu insertii pastelate, nuantele de turcoaz, podoabele scânteietoare, bogatia, abundenta detaliilor, mastile… Singur, rosul costumelor unor pachete de dansatori (coregraf, Adrian Muresan de la Opera Maghiara din Cluj-Napoca) a aparut mult prea strident în context. Zsuzsanna Kiss a mai pierdut din vedere unele lucruri. Ma refer în primul rând la costumul greoi al lui Amneris din tabloul al IV-lea, care contrasteaza cu vesmintele usoare si sexy ale companioanelor ce îi însotesc chemarile catre Radamès. Apoi, în tabloul triumfal, costumatia Aidei a fost mai bogata si mai împodobita decât cea a lui Amneris, fiica faraonului. Cam prea mult pentru o biata sclava.
Campionul absolut al serii a fost, la pupitrul Orchestrei Operei Nationale Române din Iasi, dirijorul David Crescenzi. Italianul este un corifeu al solidei cunoasteri a lucrarilor pe care le abordeaza, fapt cunoscut si afirmat în tara natala, dar si la Timisoara, Bucuresti, Iasi. Detine o cultura stilistica profunda, traditia îi guverneaza bagheta, tempii sunt justi si logici, rigoarea, exemplara. Crescenzi stie sa confere maiestuozitate marsurilor si scenei triumfale (în care autentice, lungi trompete egiptene au rasunat pentru întâia data în România de la istorica montare bucuresteana a lui Jean Rânzescu din deceniul al saselea al veacului trecut), poetica noptii tropicale pe malurile Nilului, tensiune si dramatism scenelor de confruntare, viziune eterata mortii prin dragoste din finalul operei, acest adevarat Liebestod verdian.
Orchestra l-a urmat cu docilitate, realizând performante similare cu ansamblurile instrumentale din Timisoara si Bucuresti sub aceeasi bagheta, dovada ca mâna lui Crescenzi este o garantie a calitatii. Singurele sonoritati care au depasit volumul interpretilor s-au facut auzite în ultimele masuri ale scenei judecatii. În fine, la încheierea tabloului al doilea, am presupus ca repetarea celor noua masuri orchestrale ale marsului plecarii lui Radamès la razboi s-a facut din considerente regizorale de evacuare a aglomeratului platou, totusi, ca puritan al respectarii partiturii, ma întreb ce ar fi zis… Giuseppe Verdi?!
Corul pregatit de Manuel Giugula a cântat în general bine. Doar nota înalta de Si bemol („Immenso Phtà!“) a finalului scenei din templu nu a fost pregnanta, cedând prioritatea, la terta, celei de Sol natural si lipsind clipa de coplesitoarea-i forta. Se poate corija în viitor. Si-a dat concursul si Corul de copii „Juniorii Operei“, dirijor fiind Raluca Zaharia.
Doua voci feminine importante ale liricii românesti, doua artiste clujence, soprana Carmen Gurban si mezzosoprana Liliana Mattei-Ciuca, au dat contur personajelor Aida si Amneris. Doua glasuri consistente, generoase, spinte, stralucitoare, cu frazare frumoasa, a caror înfruntare în duetul din actul al II-lea a fost unul dintre momentele valoroase ale serii, printr-o bogatie a sunetului ce a încântat. Putin înainte, Amneris exprimase senzual (precum o Dalila avant la lettre) gândurile în asteptarea lui Radamès, pentru ca, în marele duet cu acesta si în cutremuratoarea scena a judecatii (actul al IV-lea), sa reverse avalanse sonore duse uneori la un extrem care a neglijat dozajul optim. Este motivul pentru care ultima nota de La natural „Anatema su voi“ a parut nesigura. Pentru Carmen Gurban, apropierea de rolurile veriste a facut-o sa piarda din vedere diafanul piano dolce cu care ar fi trebuit sa înzestreze culminatia acuta (Do natural) a ariei Nilului, transformat în atac de forta, cu riscurile inerente de stridenta.
O voce robusta si dramatica a afisat baritonul Oleg Ionese, nascut în Republica Moldova, cu studii si loc de desfasurare a activitatii la Cluj-Napoca. Foarte potrivit rolului Amonasro, a cântat impetuos, în pofida unui vibrato care îsi mai face loc pe alocuri.
Pentru Cosmin Marcovici, interpretarea lui Radamès a fost o mare provocare, pe care a dus-o la bun sfârsit gratie experientei scenice. Fara sa se distinga printr-o timbralitate fasta si omogena, prin culoarea potrivita vocalitatii rolului, tenorul a aratat ca a studiat foarte serios si profesionist portativele verdiene. Toate accentele au fost la locurile lor, frazele au avut respiratia ceruta, nuantele au surprins placut. Ma refer punctual la filajul notei de Si bemol acut „… il ciel de’ nostri amori…“ din duetul cu Aida. Costurile dramatice ale partiturii s-au platit însa în dificilul tertet ce a urmat, când artistul a simplificat voit cea de-a doua rostire „…per te tradii la patria!“
Cu voce sonora si autoritara în registrul central a cântat basul Dan Popescu în rolul Ramfis. Celelalte personaje au fost interpretate de Daniel Mateianu (Regele), Ana Maria Donose (Marea Preoteasa) si Andrei Apreotesei (Mesagerul cel apatic, nu din vina lui).
Programul de sala noteaza numele renumitei noastre soprane Marina Krilovici, care s-a ocupat de pregatirea tehnica vocala a unor interpreti, meritorie initiativa a Operei Nationale Române Iasi.
Un gest nemaiîntâlnit la o premiera pe o scena de opera, oriunde si oricând, a facut la final directorul general al teatrului, Beatrice Rancea. A înmânat personal, la rampa, buchete de flori tuturor solistilor, dirijorului, realizatorilor si i-a îmbratisat. Onorant pentru ei, onorant pentru elegantul manager.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper