Scriitorul si lumea din cand in cand

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Constantin Toiu ar fi împlinit în acest iunie 90 de ani. Graeculus cu nas subtire (mama sa, coana Ifigenia, îsi avea radacinile în vechea Elada), autorul „Galeriei cu vita salbatica“ a fost un mare domn, un boier fara avere, un boier de stânga, adica din partea unde se afla adevarata noblete, cum zicea un celebru artist al secolului trecut. Mai înainte de orice era însa un boier al spiritului. Mama – „fiinta pe care am iubit-o cel mai mult“ – îsi punea interlocutorii la punct, atunci când nu-i convenea ceva, replicându-le: „Pe mine sa ma lasi în pace ca eu sunt mama de scriitor“. Influenta ei asupra personalitatii în formare a copilului trebuie sa fi fost hotarâtoare, dat fiind si atasamentul aproape maladiv al acestuia: „Tin minte ca nu o lasam pe maica-mea sa plece de lânga mine nici un moment, nici un minut, cât eram treaz. De fiecare data când pleca de lânga mine, trebuia sa-mi spuna unde se duce si de ce lipseste. Un sot gelos ar fi fost nimic fata de felul cum ma purtam eu… O tineam strâns de mâna si când trebuia sa se duca în fundul curtii, dupa necesitati“. O asemenea legatura între mama si fiu poate fi hotarâtoare. Ea îmi aminteste de ceea ce spunea batrânul Hesiod: baietii crescuti de mama lor sunt demni de masa zeilor si de patul zeitelor.
În Uziceniul copilariei lui Constantin Toiu existau personaje fabuloase, eroi de roman trait. De pilda, Domnul Garabet, cafegiul armean, musulman – „chiriasul nostru…, om de cincizeci de ani, cântarind peste o suta douazeci de chile“ care „vorbea turceste, ruseste, fiind din Odessa, mutat în Braila, arabeste, ebraica si armeneste, limba natala“. Datorita lui, Urziceniul se transformase dintr-un târg cu un caracter nedecis, semioriental, într-unul în care praful încins si înecacios al Baraganului se înmiresmeaza de aromele Orientului autentic: „Când Garabet prajea cafeaua, Urziceniul se umplea de mirosul oriental si de norisor înalt“. Dar poliglotul armean care, în româneste, punea întotdeauna verbele la imperfect – „… slabiciunea fiilor lui Ararat! Ca si cum, prezentul nu le-ar fi convenit niciodata, doar ce nu mai este, doar ce-a fost si nu mai poate sa fie – rasa veche obsedata de trecut“ – are intuitia destinului unui baietel cu care, spre mirarea celor din jur, conversa îndelung. El, care nu avea copii. Sau poate tocmai de aceea. La o astfel de vârsta, de tot frageda, „caderea în lume“ se poate produce cu atât mai dramatic, mai dur, dar si initiatic, atunci când omul acela, devenit reperul tau ce ti se parea etern, pleaca din aceasta lume. Peste multe decenii, romancierul povesteste: „Garabet a murit tot vara, pe niste calduri naprasnice. N-am fost la înmormântare. Copiii nu înteleg… Am auzit însa, dupa aceea, ca groparii, pregatindu-se sa-l lase în groapa, chingile care tineau cosciugul se rupsesera deodata din cauza greutatii mortului, iar acesta, rupând si fundul cosciugului, cazuse, se pravalise direct în neant./ La capatul copilariei mele celei dintâi, Garabet sta si vorbeste ori ma asculta cu burta revarsata, vesnic asudat. El, care a iubit o femeie pierduta (braileanca Mita). El, care prezise unui baietel de opt ani un lucru de neînteles…/ «A murit nen-tu, Garabet» mi se vaita din când în când Mita – nu mai ai cu cin’-sa stai de vorba, s-a prapadit saracu…“./ O ascultam încremenit. Copiii nu mor niciodata“.
Tot o figura de roman este Coca Radulescu, fata unui avocat si mosier al locului, studenta la Litere, „serafic de frumoasa, blonda, gingasa, suferea de ftizie, iar febra ce o mistuia, punea pe figura ei emaciata un aer de distinctie orgolioasa. Maladia o izolase de lume. Taica-sau voia s-o trimita în Elvetia, dar Coca refuza sa plece în Elvetia“. De ce? Atât viitorul scriitor, cât si prietenul sau Puiu Radulescu, fratele fetei de o frumusete serafica, aveau sa gaseasca explicatii în „vara naprasnica“ a lui 1939: „Arsita, praf. Ce agraveaza si mai mult tuberculoza. Si, în acest peisaj balcanic torid, în târg soseste în vizita, la Coca, direct din spatiul sau mioritic, incomparabil, Blaga, Lucian Blaga, marele poet“. Baietii, iesind dintr-un beci al boemiei lor, unde jucau pocher, în canicula târgului, dadura cu ochii de „trasura mosierului-avocat, si în ea cu o umbrela alba pe Coca si pe Blaga alaturi, vorbindu-i; iar Coca râdea fericita, cum n-o mai vazusem niciodata râzând“. Era îmbracata în alb „ca o mireasa, cu o palarie florentina, el într-un costum închis, profesional, pe când praful, istoric, stârnit în anotimpul torid, secetos, îi învaluia pe cei doi amanti în stilul clasic italian…“ A doua zi aparu din nou trasura pe drumul spre gara: „Coca mâna caii, semeata, însa trista, tulburata… Un an mai târziu, murea. Mormane de liliac îi acopereau mormântul. Era de Pasti./ De atunci stiu ca liliacul miroase, dulce, suav, si-a moarte si-a iubire, împerechindu-le…“
În 1939, Lucian Blaga avea 44 de ani. Stiam ca Erosul, iubirile, misterul feminin straluceau pentru el cu putere în „corola de minuni“ a lumii… Stiam ca l-au preocupat permanent si profund, nu doar în poezie… Dar nu mi-as fi imaginat ca la vârsta asa-numita critica a trecut muntii, chemat, îndragostit de o nestemata din Urziceni. Marturia lui Constantin Toiu este extrem de pretioasa. Ramânem însa cu amaraciunea pierderii poate definitive a poeziilor de dragoste pe care Blaga i le-a scris iubitei sale. Fratele acesteia, decazut material dupa 1944, voia sa vânda manuscrisele. „Le citeam lacom pe loc (când prietenul l-a vizitat la «Gazeta literara» – nota mea) si pot sa spun ca erau grozave“. L-a sfatuit pe tovarasul sau de boema sa vânda manuscrisele Academiei. Dar nu se mai stie ce a facut „fiul aventuros“ al avocatului Radulescu din Urziceni cu cele peste douazeci de poeme ale lui Lucian Blaga si unde or fi ajuns ele. În minte îmi vine celebrul vers al autorului „Poemelor luminii“: „Risipei se deda florarul…“
Ca de atâtea ori, realitatea bate fictiunea. Dar pentru asta este nevoie ca ea sa fie scrutata de ochiul celui care, aidoma Clasicului, simte enorm si vede monstruos. Sub pana prozatorului, ele capata o anumita patina istorica, depasesc evenimentialul efemer si se înscriu într-o alta ordine. Iata întâlnirea cu Matei Calinescu, la finele deceniului sapte al secolului trecut, în capitala Marii Britanii, unde criticul se afla la studii. Constantin Toiu tocmai suportase, în casa unor amici englezi, „ironia protectoare“ când si-a aprins o tigara Carpati, al carei fum mirosea „a ciorap ars, ciorapul unui soldat dupa saptamâni petrecute pe câmpul de lupta“. Cât de puternic poate fi le goût de terroir, adica gustul tarânii de acasa?! „Cum m-a vazut (Matei Calinescu – nota mea) eminentul critic rosti cu înfrigurare: N-ai o Carpata?!… Am scos la iuteala pachetul ordinar. Matei aprinse în pripa tigara si începu sa traga din ea cu nesatul, pervers, al unui ins potolindu-si în fine perversiunea. Ma uitam la el cum fuma. Cum asculti Bach. Concentrat, cu capul usor aplecat într-o parte si nitel în jos, cum ar capta un mesaj capital, si cu împacarea, beatitudinea, extazul ce-l poarta pe figurile lor bântuite toti drogomanii“. Scena evocata aici îmi aminteste de cea povestita în alta parte de autorul „Caderii în lume“. Acolo era vorba de un scriitor român plecat din tara de o jumatate de secol pe care l-a întâlnit în Spania si care îl întreba daca mai exista la Râmnicul Sarat „brutaria aia din centru cu doi salcâmi în fata, unde în zori – geamurile arzând de vapaia cuptorului –, se scotea pâinea cea mai buna. Umbla prin jurul Madridului, sa dea de ceva asemanator, gasise ceva într-un loc dar nu se compara! Doi salcâmi?! am zis, prefacându-ma ca scotocesc prin memorie. Sigur! am mintit, exista, domnule, sunt acolo, la locul lor, si brutaria, e o brutarie grozava… Sa-i fi zis ca, într-o jumatate de veac totul se schimba, chiar si ideea schimbarii? N-am vrut sa-l dezamagesc; era locul sau sfânt, si el oricum dainuia în memoria sa ca un arhetip“. Dar sa revenim la Bucuresti, unde nu prea miroase a sapun Imperial Leather si a tutun bun de pipa ca la Londra si nici a leandru înflorit ca la Roma, cum scrie Constantin Toiu. Suntem în 1970, în redactia revistei „Luceafarul“, unde autorul „Memoriilor din când în când“ era secretar de redactie. Scena este demna de Gogol. Eroul ei: un alt eminent critic, dar si prozator, Alexandru George. Acesta „intra în birou cu sacosa sa de piata captusita dedesubt cu piele, sa tie. În stânga mea, la masa de lucru, se afla Sânziana Pop; în dreapta, Gabriela Melinescu. Doua fete frumoase, simpatice, carora într-o zi le cumparasem doua berete albe, identice./ Alexandru George se asezase timid în coltul mesei la care lucra Gabriela. Ma faceam ca nu vad, desi vedeam. La un moment dat, s-a auzit un zdranganit ca de bucatarie, apoi un râs, un râs nebun, al Melineascai. Când m-am uitat, pe biroul ei vazui o oala noua, rosie, si o cratita albastra nou-noute, achizitia cavalerului singuratic, burlac, gospodar, a criticului pe care îl admiram atât./ Gabriela a venit râzând cum râdea autoarea juramântului de castitate si saracie. Alexandru George, întors spre noi, ne privea mirat. Nu întelegea./ Acesta a fost momentul nu ca e «sucit», când am înteles ca are geniu./ Am certat-o ulterior pe Gabriela: fantii de duzina, i-am zis, aduc flori pieritoare, lipsite de consecinte; barbatii adevarati ofera aleselor lor tot ce se poate sa dea vietii substanta, tarie, fidelitate profunda, sarea… sarea shakespeariana din bucate!…“.
Calinescu însusi l-ar fi putut invidia pe Constantin Toiu pentru aceasta scena, el care anima totul si „intra“ discret pâna si în chilia batrânului cronicar pentru a-i auzi pana cum suiera în aerul renascentist si a-i capta cântecul misterios…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper