Scriitorul si lumea din cand in cand (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

„Monserilor, daca Petru Dumitriu se-ntoarce (din exil) ne beleste pe toti“ – le-ar fi spus Marin Preda unor confrati, intre care se afla si Constantin Toiu. Autorul „Cronicii de familie“ era perceput de toata lumea literara ca cel dintai dintre prozatorii romani afirmati in epoca postbelica. Nina Cassian nota in jurnalul ei, la New York, cu detasare: „Petru Dumitru, fara indoiala cel mai mare prozator roman de dupa razboi („c’est mon opinion et je l’admets“)“.

E limpede ca Petru Dumitriu ii stimula si poate chiar ii fascina pe ceilalti doi mari: Marin Preda si Eugen Barbu. Acesta, aflam de la Constantin Toiu, marturisea, mult timp dupa plecarea lui Petru Dumitriu, intr-un text trimis „Gazetei literare“: „Mi-e dor de P.D.“ Il adora si totodata il invidia pentru cultura si rafinamentul sau, iar Marin Preda il invidia, si el, dar altfel – „cu umorul iesit din forta inzestrarii sale“. E de retinut marturia lui Constantin Toiu despre Petru Dumitriu si, implicit, despre o epoca pe cat de dramatica, pe atat de complexa: „Acest prozator roman atat de puternic si totusi nelinistit a avut intotdeauna trebuinta de o ideologie, adjuvanta, ca si cum, singur, inaintea lumii, n-ar fi fost in stare sa faca fata. Nefiind in intregime nici moral, nici complet amoral. Desi, ca sa fim drepti, inchipuiti-vi-l pe Marchizul de Sade la o cafeluta cu Leonte Rautu, acesta explicandu-i necesitatea unor biografii contemporane, cu muncitori. Nu cu boierii „Cronicii de familie“, cavoul somptuos, baroc, stil secolul XIX./ Generatiile viitoare vor intelege. Au fost, in cea de-a doua parte a secolului XX, scriitorii nevoiti sa lucreze doar cu o jumatate de intelect liber, daca nu cu un sfert; au fost si ei, au scris, si asta era viata lor, care e una singura, vrand-nevrand, ca si istoria: Notre histoire est noble et tragique/ Comme le marque d’un tyran…/ De aici inainte, cititorii au de ales intre textisoarele nevolnicului, plangaciosului Goma si arta senioriala a lui Petru Dumitriu./ Daca se poate face o alaturare“. Se poate, as spune, dar fara nici o relevanta. Daca Eugen Barbu – „ancorat, definitiv, cu talent si verva, in lumea periferiei bucurestene – pizmuia otravit boieria, si-n viata si-n scris, a lui… P.D.“, desi „il adora“, „cu Marin Preda, era altceva. Talentul sau se oprea la bariera orasului… Si el il invidia pe Petru Dumitriu“. As fi foarte curios sa aflu daca si de ce il invidia Constantin Toiu pe Marin Preda?! Intr-o insemnare dintr-un fel de jurnal intim al celui care a scris „Obligado“ si „Caderea in lume“, am subliniat aceasta observatie: „Impresia de veridicitate pe care ti-o da o pagina de Marin Preda sau Petru Dumitriu, de apucare a realitatii in toate articulatiile ei…“. Nu trebuie sa fii mare psihanalist, pentru a-ti da seama ca e vorba de ceea ce as numi un complex Preda la autorul „Memoriilor din cand in cand“. Si pentru ca veni vorba de Marin Preda, iata o scena petrecuta in biroul directorial al acestuia de la Editura Cartea Romaneasca, povestita de prozatorul pursange Constantin Toiu. Protagonisti sunt creatorul „Morometilor“ si Alexandru Ivasiuc : „Marin Preda aproape ca zbiera cu spume la gura…: «Si mai lasa-ma naibii, cu Marx al tau! Sa-l vad eu pe tac-tu ca ara pamantul de dimineata pana seara, ca apasa intruna pe coarnele plugului, nemancat, cu soarele-n cap, sa-l vad!…» Ei, sa te vaz acus, Alexandre, imi ziceam (cum ii ziceam eu lui Ivasiuc), care Ivasiuc, tragand aer in piept cu furie, explodase: „Dar sa-l vad eu pe tatal tau (adica Moromete) ca citeste mii si mii de volume, zeci de mii si mii de carti pe an, toata biblioteca – ai? sa-l vad!“/ Aici, se intamplase o minune. Din toata ura taraneasca ce i se citea in glas, pe figura, Marin Preda scoase instantaneu un behait al lui, cum facea, o behaiala lunga si vesela, admirativa, si apropiindu-se de Ivasiuc, ii pune mana pe umar: «Asa e, monser, asa e!», facea./ Ma uitam la ei uluit. Mai ales la Preda. De cand sunt scriitori pe lume, asa ceva nu se mai vazuse“.
Si inca o scena (cuvant ce revine des in „Memorii din cand in cand“) caracterizata de el insusi, cu o candoare specifica artistilor veritabili, ca fiind „cel mai emotionant si mai graitor moment literar al Planetei…“, petrecut „In Rusia! Tocmai in Rusia! La Tobolsk“, in inima Siberiei. Descinsese acolo o delegatie de scriitori din mai multe tari. Dupa obisnuitele cuvantari, un stol de copii s-a repezit, fiecare cu bratele pline de carti, pentru a obtine autografe. Autografe pe volume ce nu erau ale oaspetilor de fata. Dar „un coleg rus, vazandu-ne atat de incurcati, ne lamurise pe loc. Copiii invatasera la scoala ca toti scriitorii din lume erau de fapt niste frati si ca oricand puteau semna unul pentru altul./ Asa se face ca m-am iscalit, fara nici o rusine, pe „Invierea“… pe „Crima si pedeapsa“… pe „Serile in catunul de langa Dikanka“… pe „Suflete moarte“…/ Cu Rusia nu-i de glumit“.
Pagini literalmente memorabile a scris Constantin Toiu despre vechii cronicari. De pilda, eseul intitulat „De mana lui Neculce. Cel dintai prozator roman“ – o demonstratie „pe viu“, vreau sa spun pe text, cum „din chinul unei limbi inca neformate, ca scris, se nasc expresii concise, derutante, stangace in aparenta, insa incarcate de o surprinzatoare putere de sugestie“. De la monumentala „Istorie“ a lui Calinescu nu-mi aduc aminte sa se fi mai scris atat de revelator despre cronicari, despre vechile lor cronici si, hélas, despre „jocul obscur al istoriei“… Constantin Toiu face un admirabil si fecund exercitiu de virtuozitate stilistica. Textul prozatorului contemporan si cel al cronicarului de acum trei veacuri se impletesc in niste naratiuni de o seducatoare fluiditate, ilustrand astfel o uimitoare continuitate si corespondenta – peste timp – de spirit, de arta portretistica, de filosofie a istoriei si a existentei, de poezie si de talent, dar si de elan epic. Uciderea lui Miron Costin, din ordinul lui Constantin Cantemir, domnitorul incult, plecandu-si urechea la „haita lui de oportunisti“, este evocata de Neculce cu un suflu de tragedie antica: „Tata ignar al primului domnitor intelectual din istoria tarilor noastre si autor moral al executarii altui mare intelectual autohton“, Cantemir batranul este perceput el insusi ca un erou de tragedie antica. Tristetea si cainta tiranilor sunt la fel de zguduitoare ca si crimele pe care ei le-au comis: „…Mult se caiè ce-au facut el si de multe ori plangea intre toata boierimea si blastama pe cine l-au indemnat de-au grabit de l-au taiat“. Dupa ce citeaza aceasta fraza din cronica lui Neculce, Constantin Toiu comenteaza facand psihologie de mare finete: „Dar si unui regret ii trebuie timp, o parte din viata, ca sa ispasesti. Nici un an n-a mai apucat sa traiasca batranul, si isi dete sufletul. Multi despoti, la capatul carierei lor, avura lacrimi multe pe obraz… Posedand totul, ce le mai lipsea era doar mila. /E valoarea umana care costa cel mai putin. /Istoria este insa o zeita pagana. Ea inregistreaza, si-atat. /Iar daca ai puterea sa o privesti in ochi, din ochii ei de cremene tasnesc doar fulgere; si, din artere, daca o tai, curge nu sange – curge cerneala…“.
Este cerneala cu care poti scrie si lasa posteritatii o cronica a cuceririi de catre spanioli a imperiului lui Montezuma, precum cea a lui Bernal Diaz, sau una de valoarea, inclusiv literara, mai ales literara, a celei pe care ne-a lasat-o cronicarul moldovean. Valoare pe care lectura, norocoasa pentru Neculce, a unui rafinat cititor si profesionist al naratiunii o pune cu atat mai mult in lumina : „…teribil personaj acest Cantacuzin! Un Boss ahtiat de cultura. N-a editat el Biblia de la Bucuresti? Un tip de renastere valaha, dozand in parti egale inteligenta rafinata si otrava, argumentul fiind si cucuta, lichidandu-si cu sange rece adversarii, pana cand pieri si el otravit…/ Cum arata el? Neculce l-a vazut si l-a prins in aceasta fraza grea: Om mare la stat cu ochii ca de bou, harnic, darnic, mila mare facè la straini, la slujitori. Cheltuiè mult, sa-si faca nume, iar nu sa stranga. / Un generos in aparenta, manuind cu iscusinta arma vremii, coruptia (A vremii, numai?…)“.
Nimic nou sub soare: obsesia imaginii, care ii chinuie pe detinatorii vremelnici ai puterii, cu atat mai mult pe cei din epoca televiziunii si a internetului, se insoteste de minune (de minune?!) cu coruptia. Si, nu o data, cu crima politica si morala. Naratologii – cei care or mai fi fiind dupa moda anilor ’60 si ’70, cand, ca si semioticienii, atunci rasariti precum ciupercile dupa ploaie, bateau apa in piua, si inca fara gratie, snobismul si mimetismul lor tradand, in fond, mari carente de sensibilitate si talent, ca si demistificatorii de serviciu, nu au decat sa ia aminte de cum trebuie citita literatura romana veche. La inceputul secolului XXI, Constantin Toiu descopera cu voluptate „frumuseti si preturi noi“ in „Letopisetul“ cronicarului moldovean, opera a carei cadenta este, observa el, cea „in care scrisul prozei noastre merge si astazi…“.
Repovestita de Constantin Toiu, lumea „Letopisetului“ lui Neculce cu toate personajele care o compun iese din negura vremurilor si se anima miraculos sub ochii nostri. Scrasnetul penei batranului cronicar prin care trece ecoul istoriei ajunge pana la noi si pana departe in viitor…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper