Scriitori care ne ajuta sa ne cladim propria viata (sau despre autorul „Micului Prin]“)

Un articol de VIRGIL TANASE

VIRGIL TANASE în dialog cu FLORICA COURRIOL

 

În multitudinea de aparitii editoriale din aceasta primavara, o carte precum cea dedicata lui Saint-Exupéry, scriitorul-aviator, autorul „Micului Print“, de la a carui prima aparitie se împlinesc în 2013 saptezeci de ani, nu poate trece neobservata. Cu atât mai mult pentru un ochi obisnuit sa recepteze concomitent si titlul, si autorul acestei importante biografii, care nu este altul decât scriitorul român Virgil Tanase. Un „obisnuit“ de-acum al colectiei „Biographies“ publicata la prestigioasa editura Gallimard. Semn de încredere din partea editorului si – bineînteles – de talent. Care i-a fost recunoscut printr-un prim premiu: Le prix de la Biographie de la ville d’Hossegor, al cincisprezecelea la numar. El vine sa încununeze o carte dedicata lui Saint-Exupéry, o biografie, dar si un talent de biograf. Virgil Tanase este la a patra opera de acest gen. Virgil Tanase s-a aplecat cu sensibilitate de scriitor si acuratete de biograf asupra altor mari nume ale literaturii universale: Cehov, Dostoievski, Camus.
Ni s-a parut interesant sa aflam de la autorul român stabilit de ani buni în Franta mai multe chestiuni legate de scrierea unei biografii, de raportul autor/subiect, de importanta „accidentului“ biografic în evolutia unui creator cu ocazia aparitiei cartii „Saint-Exupéry“ (în colectia Folio Biographie, Gallimard, 448pagini), asa ca i-am adresat câteva întrebari:
De ce Saint-Exupéry, dupa Cehov, Dostoievski, Camus? Impulsul/sugestia a venit de la editor?; Faptul ca ati pus în scena „Le Petit Prince“ are legatura (probabil ca da!) cu biografia aceasta?; Biograful-scriitor e tentat sa romanteze sau, dimpotriva, îsi pune bariere dictate de adevarul istoric literar?; Este scrierea unei biografii o mise en abîme a biografului însusi?
Domnul Virgil Tanase, pe care-l revazusem la Salon du Livre din martie, la Paris, dupa câtiva ani, în ipostaza de autor, dar si de traducator (al cartii lui Eugen Simion „Le Jeune Eugen Ionescu“ publicata la Editura L’Harmattan, 2013), ne-a raspuns cu mare amabilitate printr-o scrisoare – adevarat document literar – pe care o reproducem în paginile revistei „Cultura“. Ea demonstreaza multitudinea de resurse si de registre pe care cu abilitate si maiestrie le mânuieste V. Tanase, autor, regizor, dar si critic literar si – mai larg – observator din afara si din interiorul actului creator, caruia îi multumesc si pe aceasta cale pentru disponibilitatea sa.
31 mai 2013
Draga Florica Courriol,
Ne cunoastem de-atâta vreme, prietenia noastra, saraca, dar trainica, tine de-atâta amar de ani, admiratia mea pentru ceea ce ai savârsit, împreuna cu Jean-Louis, aici, întru propasirea literaturii române este atât de certa încât m-as necaji sa raspund la întrebarile pe care mi le pui cum as face-o daca ele ar veni din partea unuia din acesti jurnalisti (pacoste a vremii noastre) care în momentul în care îti vorbesc se gândesc deja la urmatorul lor client, agricultor fruntas, om politic, manager, fotbalist, manechita care îsi prezinta colectia de lenjerie de vara, ministru etc. Aceasta pentru a-ti spune ca, adresându-ti de fapt o scrisoare, ma simt mult mai în largul meu, cu senzatia ca nu vorbesc în vântul lelii ca sa umplu cu o mâna de pulbere timpul liber al cititorului de jurnal.
Cartea despre care este vorba, biografia lui Saint-Exupéry, vine, e adevarat, dupa alte trei (Cehov, Dostoievski, Camus) si – pentru ca ai vrea sa stii, mai întâi, pe de o parte daca initiativa îmi apartine sau daca este editoriala; si, pe de alta, daca faptul de-a fi pus în scena „Le Petit Prince“ a jucat un rol în alegerea mea de azi – am sa-ti raspund asa:
Ca întotdeauna când e sa se împlineasca lucrurile, mai multe cauze se înnoada în profunzime, venind de foarte departe si de multe ori pe cai foarte ocolite. Aceasta împletire de evenimente este întotdeauna o poveste care-si are, fireste, farmecul si schepsisul ei. Cartea mea despre Saint-Exupéry este, de fapt, fructul unei însiruiri de asemenea întâmplari, fiecare fortuita, dar care, împreuna, dau întregului un gust de necesitate – pe care, în treaca fie zis, îl caut în viata celor a caror biografie am redactat-o.
Saint-Exupéry este, pentru mine, mai întâi o carte, „Vol de nuit“, gasita, pe când eram înca elev de liceu, în biblioteca tatalui meu, ascunsa dupa altele, cum se cuvenea, pe vremea aceea de intensa lupta de clasa, cu cartile ramase de dinainte de razboi. Am avut din prima clipa convingerea ca este vorba de un autor important care ma ajuta sa-mi cladesc viata asa cum voiam sa fie. I-am citit toate cartile (nu prea multe, e drept) mai târziu, când eram student. Am tradus fragmente – unele, din „Citadelle“, publicate în revista „Familia“ pe la începutul anilor ’70.
Întâmplarea a facut ca în teatrul în care am lucrat, la Paris, începând din 1984 (Le Lucernaire, centru dramatic national de arta si experiment) s-a jucat timp de mai multi ani o adaptare dupa „Le Petit Prince“. Directorul teatrului ma îndemna sa adaptez si eu textul lui Saint-Exupéry si sa-l pun în scena. „Ti se potriveste“, îmi spunea. „Dar exista un spectacol, care se joaca…“, raspundeam. „O sa se opreasca odata si odata…“
Într-adevar, peste câtiva ani, spectacolul, nu prea reusit, a disparut din peisaj si, asistând la o reprezentatie a unui spectacol pe care-l facusem dupa „À la recherche du temps perdu“ de Marcel Proust, mostenitorii lui Saint-Exupéry, care se îngrijesc de opera lui, m-au îndemnat sa adaptez si sa pun în scena „Le Petit Prince“. S-au oferit sa-l subventioneze. Premiera a avut loc în 2005 si spectacolul s-a jucat pâna mai ieri la Paris si-n lume, din Antile la Moscova si de la Casablanca pâna-n Emiratele arabe. În tot acest timp legaturile mele cu mostenitorii lui Saint-Exupéry au devenit prietenesti si mi s-a oferit ocazia sa particip la diferite colocvii, sarbatori si evenimente legate de viata si opera unui autor caruia i-am descoperit, încetul cu încetul, viata adevarata – palpitanta si foarte departe de cliseele comune care ascund scriitorul sub o glorie de aviator foarte relativa si-n orice caz daunatoare operei.
Dar aceasta e de-acum substanta raspunsului la o alta întrebare.
Întorcându-ne la cea pe care mi-ai pus-o, trebuie sa reiau iarasi lucrurile mai din deal. Între timp, unul din fostii mei editori (care-mi publicase „La vie mystérieuse et terrifiante d’un tueur anonyme“, „Ils refleurissent les pommiers sauvages“ si „Ma Roumanie“) a initiat la Editura Gallimard o colectie de biografii. Mi-a propus sa-mi încerc condeiul în acest gen caruia câtiva autori de prima importanta, de la André Maurois la Stefan Zweig, îi dadusera o stralucire pe potriva celei a literaturii de fictiune. Era în momentul în care tradusesem si pusesem în scena „Pescarusul“ lui Cehov. Cehov este un personaj fascinant. Omul este parca mai însemnat decât opera – care mi s-a parut dintr-o data un fel de semnal dat noua de Pronie ca sa luam aminte la viata unui om cu totul si cu totul deosebit. Am semnat contractul, si cartea despre Cehov a aparut în 2008. A fost bine primita, tradusa în Japonia, laudata de critica, ceruta în librarii. Era încurajator. Vroiam sa continui în acelasi registru si înlauntrul aceleiasi epoci pe care mi se parea c-o stiu si-o înteleg. Am propus o biografie a lui Dostoievski – alt destin în acelasi timp exceptional si totusi foarte asemanator, în substanta, cu cel al omului de rând.
Editura Gallimard voia însa sa dea amploare aniversarii triste a cinzeci de ani de la moartea lui Albert Camus – un autor de care iarasi eram legat de multa vreme: tradusesem în tinerete piesa lui „Starea de asediu“, pe care nimeni, pe atunci, nu se-ncumeta s-o publice, daramite s-o joace. Am povestit viata lui Dostoievski dupa ce-am publicat, în 2010, biografia lui Camus, amândoua traduse în mai multe limbi straine.
Tot Editura Gallimard si-a amintit ca Saint-Exupéry este unul dintre autorii ei si ca-n aprilie 2013 se vor împlini 70 de ani de la publicarea „Micului Print“, un text tradus astazi în peste 250 de limbi si dialecte. Mi s-a cerut, pentru un volum colectiv, un text critic si, fireste, sa mai adaug o biografie celor trei deja publicate, mai ales ca Folio biographies, colectia lui Gérard de Cortenze, ajungea la al o sutalea volum si ca ar fi stat bine si pentru editura, si pentru colectie, si pentru mine ca acest volum 100 sa fie consacrat unuia dintre autorii emblematici ai editurii si semnat de unul din autorii cei mai diligenti ai colectiei.
Asa s-a nascut, dintr-o sumedenie de coincidente puse cap la cap, biografie care a aparut luna trecuta si care a primit deja premiul care te-a îndemnat sa-mi ceri acest interviu.
Amintindu-ti ca sunt, totusi, romancier, ma-ntrebi, draga Florica Courriol, daca „biograful-scriitor“ e ispitit sa „romanteze“ sau daca, în biografiile de autori pe care le-am scris, ma supun exigentelor adevarului istoric.
Trebuie sa-ti spun ca, tocmai, tinându-ma cu dintii de faptele atestate, refuzându-mi orice digresie literara sau incursiune critica (de tip interpretativ) în opera celor despre care vorbesc (aceasta e treaba de universitar, care nu sunt), am senzatia ca îmi savârsesc lucrarea în acea zona a literaturii unde romanul e parca mai roman decât la el acasa.
Ma voi explica.
Trecând, cu vârsta, de la exercitiile de stil ale tineretii si de la voluptatile pe care le ofera scriitorului maiastra limba româna la literatura mai modesta a vietii adevarate, poate si bine îndemnat de practica mea teatrala, am ajuns sa cred ca singurul lucru care conteaza în arta este viata personajului, mai bine spus, destinul sau, altfel spus, miracolul prin care o sumedenie de întâmplari banale, stupide, vulgare etc. ajung sa se închege într-un destin – ca si cum o lumina s-ar aprinde într-un vas de vitraliu, împreunând într-o stralucire unica toate elementele constitutive ale unei existente care, din exterior, nu pot fi luminate decât succesiv, partial, pe bucati. Ce altceva este romanul decât silinta autorului de a nascoci faptele unei vieti care, dusa de energia unui moment istoric precis, alcatuieste, încetul cu încetul, din elemente verosimile, un gogeamite destin de om. Biografia e un roman ale carui figuri sunt deja scrise. Ele exista – concrete, indubitabile, greu de masluit (de altfel, care ar fi interesul? daca e vorba sa „mintim adevarat“ putem face o opera de fictiune pura, nu e nevoie de pretextul unui vieti cât de cât cunoscute).
Jocul e cu atât mai palpitant, cu cât figurile sunt impuse.
Vreau sa spun ca în aceste biografii – în care, repet, operele autorilor sunt dinadins lasate deoparte, ele fiind tratate ca „fapte de viata“, nici mai mult sau mai putin dense si graitoare decât cutare sau cutare întâmplare (un accident, o întâlnire, un conflict, o condamnare la moarte – Dostoievski –, boala – Cehov -, meseria vulgara care asigura venitul zilnic – Saint-Exupéry). Vreau sa spun ca în aceste biografii încerc sa fiu concret, exact, notarial. Nu afirm nimic care sa nu se sprijine pe temeiuri trainice: înca o data nu pe opere (care „transfigureaza“), ci pe scrisori, marturii, documente, jurnale intime (ale unora si altora). Într-un cuvânt, acumulez fapte dându-le doar transparenta necesara pentru ca, prin carnea lor, sa se întrevada scheletul, adica ceea ce poate gasi paleontologul peste sute si mii de ani, ceea ce dureaza, ceea ce face ca o viata de om sa fie întotdeauna structurata de un mit.
Stilul este cel potrivit pentru acest inventar de evenimente. Îmi interzic emotia pentru ca, mi se pare, a mea ar putea-o stânjeni pe cea a cititorului. As fi aidoma unui violonist neîngaduit de senzitiv caruia, prea patruns de muzica pe care-o cânta, îi tremura instrumentul, care scapa arcusul, ale carui degetele nu mai gasesc locul cuvenit pe coarda. Viata în sine a marilor oameni este o muzica suficient de melodioasa cât sa nu ma simt ispitit sa încurajez emotia ascultatorului înfatisându-i-o pe-a mea.
Sobrietatea scriiturii este rascumparata de o foarte „poetica“, se pare, „lumina de dincolo“ pe care o caut, pe care îmi întemeiez cartea. Într-un cuvânt, ceea ce întreprind este un ciudat amalgam de meserii. Îti mai aduci aminte din scoala (pentru ca pe atunci asemenea lucruri se mai învatau la scoala) de distinctia lui Artistotel: treaba istoricului este adevarul (adesea incredibil), cea a scriitorului verosimilul. Ei bine, în biografiile mele încerc sa fac adevarul verosimil – ca si cum nici n-ar fi putut sa se întâmple altfel decât s-a întâmplat, desi Saint-Exupéry, scriitor si aviator, ar fi vrut sa devina marinar si pictor…; desi Cehov n-a visat niciodata sa fie scriitor (si a murit convins ca e un autor mediocru care va fi uitat iute dupa moarte)… ; desi desi Dostoievski, dupa complotul la care a luat parte si dupa înscenarea executiei sale, a devenit altul decât cel dinainte… ; desi Camus, constatând ca viata l-a dus haisa de ce nazuise, se întreba în Carnetele sale „Où donc a été la faille, qu’est-ce qui a faibli tout d’un coup et qui a déterminé le reste?“.
Rasplata mea, ca romancier, a fost atunci când, într-o discutie publica cu cititorii biografiei lui Cehov, cineva din public s-a ridicat sa-mi spuna ca i-a placut foarte mult cartea mea – mersi ! –, dar nu si sfârsitul, care-l întristase peste masura: ar fi trebuit sa ma opresc înainte, sa nu-mi ucid eroul. Presimtisem: îmi intitulasem ultimul capitol „Biografiile sfârsesc întotdeauna rau“!
Acestea fiind spuse, mi se pare ca am raspuns, draga Florica Courriol, si la ultima întrebare pe care mi-o pui, anume daca prin biografiile celorlalti mi-o scriu pe-a mea – ceea ce numesti une mise en abîme a biografului însusi. Categoric nu – când a fost nevoie am aplicat aceleasi principii în „Leapsa pe murite“, o carte publicata acum doi ani la editura Adevarul si care a primit anul trecut Premiul de memorialistica Serban Cioculescu al Muzeului Literaturii române, o carte „biografica“, dar în nici un caz „de confesiuni“; o carte in care, ca si-n biografiile pe care le-am scris, povestesc cum se alege destinul unui om, cum firea ne duce prin evenimente neasteptate si imprevizibile catre un orizont de unde, privita de acolo, calea noastra, a fiecaruia dintre noi, pare la fel de limpede (necesara, verosimila, în sensul aristotelic al cuvântului) pe cât de naclait si de ilogic pare acelasi drum privit dinspre partea cealalta, dinspre început.
Nu-mi ramâne, draga Florica Courriol, decât sa-ti multumesc ca te-ai gândit la mine pentru a-mi pune întrebarile pentru care eu însumi nu stiam ca am un raspuns.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper