Poezie de esenta tare

Un articol de ALEX CIOROGAR

Bogdan Cosa, O forma de adapost primara, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2013

 

Mai exista înca si azi acele tipuri de personalitati ce pot trece cu mare usurinta de la o activitate creatoare la alta. Poate, în cazul literaturii române, mai des întâlnit e acel caz în care un scriitor gliseaza, cu succes, între mai multe genuri literare: poezie, teatru, proza etc. Chiar daca, statistic vorbind, aceste fenomene sunt reale, din motive diverse si specifice societatii românesti, dinamica în cauza nu e întotdeauna una benefica. Din pacate, la fel se întâmpla si în cazul lui Bogdan Cosa, dar, ce-i drept, autorul nu e decât la primul volum de proza (romanul „Poker“, Cartea Româneasca, 2011 – pentru care a primit si un premiu), reusit, de altfel. Gestul e, în aceste conditii, oarecum scuzabil. Mai în gluma, mai în serios, s-ar putea sa ne trezim peste doi ani cu o carte de teatru din partea lui Cosa. Într-un fel, autorul e totusi consecvent: daca în lucrarea de disertatie vorbea despre ambiguitatile specifice generatiei 2000, atunci prezenti pe coperta, dar si în dedicatii, se afla (o parte din) poetii aceleiasi „grupari“: Vlad Moldovan, Andrei Dósa, Vasile Leac, Dan Sociu, Radu Vancu, Dmitri Miticov si mai tânarul Alex Vasies. Exista, dincolo munca colectiva depusa pe platformele online, cum mentionam si în cronica dedicata lui Nitescu, o anumita solidaritate, similara, printre altele, aceleia dintre optzecisti, între poetii acestui val. Printre altele, Stefan Baghiu descrie, în prefata antologiei „altii“ (Editura Brumar), cu dezinvoltura si acuratete literara, fenomenul, din interior.
Esente si aparente
Ce e cu acest volum de poezie? În primul rând, ai, de multe ori, senzatia ca nu citesti poezie, ci un fel de proza în versuri despartite, la repezeala, în Word, alteori dialoguri sterile (usor comice) si, de cele mai multe ori, monologuri plictisitoare: „întins pe saltea/ ma uit/ în tavan// acolo/ am tras/ sase x-uri// tu vii/ te asezi/ peste mine// scoti arma/ dai capul/ pe spate“, „dimineata/ var pe monturi// vise calme/ expansive// mersul/ cel fara calcâie// teritoriu/ în lumina“. Si as insista asupra termenului „senzatie“ – fiindca, în mod straniu, poezia lui Cosa lasa doar impresia ca e, cu adevarat, poezie. Cu alte cuvinte, exista o pelicula lirica de suprafata, o epiderma, în schimb, extrem de fragila, mentinuta pe parcursul toturor celor sase cicluri ale volumului care, la disparitie (adica la o simpla lectura), dezvaluie adevarata structura „scheletica“ a volumului: „e natural – // pentru fiecare stare/ se gaseste o dimineata/ când/ dând patura la o parte/ realizezi usurat/ ca nimic din toate astea/ nu poate face sens mai departe“, „îndemnul e calea/ pe care nimeni nu o urmeaza/ cum vezi ce e dupa?/ ce vine dupa realitate?“. Înainte de a ne ocupa de aceste aspecte trebuie sa lamurim o anumita chestiune. Cititorul se va întreba, cel mai probabil, cine e Rae Armantrout si ce spune (în caz ca nu e vorbitor de limba engleza) ea în citatele pe care Cosa alege sa le foloseasca ca motto-uri, ca intertitluri pentru cele sase parti ale volumului sau („If i didn’t need/ to do anything/ would I?“, „Would I summon/ a beholder// and change chirality/ for „him“?“). O poeta americana, deci, extrem de apreciata si premiata, faimoasa, printre altele, si pentru faptul ca scrie ceea ce ea numeste „prose poetry“, adica exact ce vrea Cosa sa faca. Acum, dezbaterea din jurul conceptului nu ne intereseaza foarte mult aici, cert e ca unii critici considera ca procedeul descrie, în fapt, chiar un anumit gen literar de sine statator. O premisa care ar modifica, din start, tot esafodajul critic pe care ar trebui construita evaluarea critica a volumului lui Cosa, nuanta pe care autorul o poate folosi, eventual, pentru a-si sustine, în contra-argument, propriul demers. Sa o fi facut intentionat? Se poate ca da, dar poetii sunt „subtili“, n-ar recunoaste decât posteritatii asemenea detalii. Ce-ti sugereaza, în schimb, acest fapt e ca ai de-a face cu un autor inteligent, rafinat (iata o mostra: „am înteles asta/ am transformat incertitudinea/ în anexa parasita a faptelor“ sau alta: „întelegerea nu poate fi decât/ o adeziune la convetie// (a întelege nu viciaza/ nu poate fi subversiv)/ ceva exterior noua/ dincolo de întelegere/ imprima o forta necunoscuta/ când întelegerea/ se rezuma/ exclusiv/ la o amintire:/ fata de tine nu mai esti acelasi/ mai apoi fata de celalalt“). L-am cunoscut pe poet acum doua luni la o dubla-lansare (a sa si a lui Dimtri Miticov) si observam, înca de atunci, atentia sa extraordinara pentru detalii. De aici, poate, si „ermetica mistica“ si atmosfera misterioasa, absconsa ce „determina cititorii la a renunta prematur sa mai faca decodarile necesare impuse de Cosa“, aspecte semnalate de Stefan Baghiu – „esti sigur/ ca vointa/ te va duce în punctul A/ pentru ca/ fara nuante/ totul este real/ iar drumurile/ sunt de la sine/ o decizie“.
Dincolo de inconfundabila voce a lui Vlad Moldovan ce razbate chiar din aprecierea de pe coperta a patra (o voce care, si ca recomandare critica, necesita un anumit efort interpretativ), dincolo de exagerarea si indiciul lui Dósa, dincolo de faptul ca Leac indentifica corect tipul de poezie cultivata de Cosa („poezia conceptuala“) si, în sfârsit, dincolo de faptul ca pasajul semnat de Vasies risca sa fie mai savuros decât orice poti gasi între copertile volumului, cartea (adica luând în calcul si paratextele) pare a fi un soi de cypher livresc (la limita pastisei/palimpsest), un cypher poetic (poate e necesara aici o de-jargnoizare: cypher-ul e un performance în care artistii rap-uie în mod alternativ, fara – as atrage din nou atentia asupra solidaritatii – ca ciclicitatea acestui „freestyle“, vorba lui Vasies, sa aiba un caracter belicos).
Un altfel de sistem axiomatic
Revenind la structura volumului, voi remarca, de la început, unul dintre subtitlurile volumului, „II. Spatii Hilbert“, fiindca am participat, în mod contigent, la o conferinta sustinuta recent de (profesorul) Bodgan Suceava despre modificarea modernista a matematicii, în general, si a geometriei, în particular. Pe scurt, acesta vorbea tocmai despre aceste „spatii Hilbert“, adica despre spatii vectoriale, despre curburi, despre spatii abstracte non-Euclidiene. Cu alte cuvinte, odata ce s-a semnalat incoerenta logica a axiomeleor euclidiene, noile axiome moderniste vin sa postuleze, în subtext, necesitatea descoperirii unor principii fundamentale ale matematicii (vezi si programul de la Erlangen). Or, asemeni poeziei lui Barbu, poezia conceptuala, ermetico-mistica a lui Cosa vine si ea sa exprime ceva esential, ceva „primar“ – „am ajuns aici/ pentru ca/ cercul/ dupa ce devine complet/ nu mai permite întoarceri exacte –/ doar întepatura din interior/ mai stie punctul initial/ ea singura se poate opune/ falsei glisari a amintirilor/ pe principiul rulmentului/ care alege sa blocheze comunicarea“. Problema consta în faptul ca, reducând întreg volumul la o asemenea încercare de (chint)esentializare, risti sa-i faci o oarecare nedreptate. Problema si mai mare e ca, încercând sa eviti asemenea absolutizari, risti sa cauti acul în carul cu fând, adica sa nu gasesti altceva, în poezia lui Cosa, care sa merite o antentie critica speciala. Sa vedem despre ce e vorba.
Oarecum colaterala ideii de a surprinde formele pure, stilistic vorbind, Cosa nu simte nevoia unor artificii sau exagerari, fiindca, probabil, aceste eforturi ar trada un altfel de sensibilitate poetica, nespecifica autorului ce mizeaza, mai degraba, pe o zona lirica a autenticului, a biograficului: „alaturi de tine/ am fost un barbat sincer/ cu miscari impecabile// în jurul nostru/ animalele veneau/ sa-si afle caldura/ seara ma cuibaream/ între oasele tale/ ca niste sipcute. Îmbinate în soare/ pe prispa“. Astfel, orice încercare de a descrie în termeni personali, intimi o anumita stare (nu stiu cum as putea-o descrie altfel) poetica, risca sa se transforme într-un mini-proiect existential si, în cazul lui Cosa, într-o forma de terapie. De altfel, generalitatea versurilor (uneori ininteligible), aspectul aforistic devin, în aceasta logica, mici exercitii de exorcizare a unor traume personale, care, desi eficace pentru poet, nu au acelasi efect asupra cititorilor, fiindca neimplicati în mod direct. Lipsa unui magnet empatic ofera senzatia ca nici macar autorul nu îsi asuma tipul de configurare poetica si ca, în consecinta, însemnarile sale reprezinta un fel de balast emotional de care autorul pare a fi bucuros ca s-a debarasat – „nimeni nu mai bate la usa/ nimeni dupa pâlnie sau aspirine/ avem asta – n-are cine sa vina“.
Exclusivism poetic
As fi tentat sa vorbesc despre o „poetica“ (daca nu o matematica) a „curburii“, adica un fel de a figura, un fel de privi si a construi poetic o distanta, un traseu, un parcurs prin scurtcircuitarea oscilatiilor nefolositoare (care, evident, bruiaza), prin surprinderea unor adevauri, oricât de minimale, parcurgând drumul cel mai scurt: o incizie poetica ce are scopul de a fortifica una din instantele aflate la cei doi poli opusi. Pentru comoditate si din ratiuni didactice, voi spune ca avem de-a face cu un fel de anti-expresionism, un realism ambiguu, dublat de imagini fantastice: „cu mâinile murdare am rupt/ din sandvisul tau/ cu felii albe de pâine// era învelit pîna la jumatate/ în servetele/ de care vedeam/ când mergeam în vizita/ scara putea/ te-ai smucit tin minte/ o felie groasa de parizer a cazut/ si amândoi ne-am uitat în jos// aveam tenisii jerpeliti/ nu stiam ca suntem saraci// i-am tras un sut/ si-am simtit rece/ margarina/ pe vârful degetului mare// mi-a fost pentru prima oara rusine“ si „când vorbesti simti nevoia sa tii în dreptul gurii/ sticla/ noi nu te întelegem/ buzele ti se topesc“ sau „becul arde toata noaptea/ si pielea se calcineaza“. Dedicat Irinei, volumul se deschide cu ciclul, destul de scurt,  despre insomnie pentru a ajunge la dorinte, la dispret, la indiferenta adica la banal, la cotidian. (Aproape) inevitabil în acest caz, poetul ajunge si la câteva momente vag cartaresciene (staniolul, becul si „iubirea“ care „a trecut/ când am înghitit un ou fara motoras/ e pace/ în scaun pe geam/ e uzina electrica/ gradina de mere high voltage“), dar conturate, în mod pregnant, de o atmosfera a inutilitatii sau a incapacitatii de a duce lucrurile la bun sfârsit.
Închei cu un citat: „…draguto vara e minuntata/ daca omul sensibil/ are cui sa povesteasca/ o anecdota“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper