Poezia ca religie

Un articol de ALEX CIOROGAR

Anatol Grosu, Epistola din Filipeni, Casa de editura „Max Blecher“, Bistrita-Nasaud, 2012.

 

Daca poezia (cu „P“ mare sau Literatura la modul general), de-a lungul istoriei, a jucat, nu o data, rolul de substitut al religiei sau al ideologiilor de orice fel, adica rolul unei solutii imaginare la diversele crize istorice (devenind, la rândul ei, o forma de ideologie), atunci nu e surprinzator nici faptul ca asemenea fenomene de subrogare (cu întreg mecanismul lor) înca exista, desigur, mai mult ca reflexe inconstiente decât ca manifestãri directe ale vreunei forte social-politice. Cu toate ca scara (ca proportii) nu se mentine, se mentine efectul – nu si scopul. Mai simplu spus, criza, desi istorica (fiindca umana), nu e una majora sau nu are proportii hiperbolice, ci, dimpotriva, criza e personala, intima, individuala. Or, ca sa realizezi un asa construct-pansament de evadare din istorie (deci din scurgerea timpului si, inevitabil, din moartea „a ceva“), chiar si în micro, trebuie sa scrii foarte bine, sa ai aspiratii sau, într-un cuvânt, sa ai viziune. Ca si cum n-ar fi îndeajuns faptul ca e destul de greu sa pui în practica proiecte majore în interiorul unei culturi minore, Anatol Grosu vine de dincolo de Prut, si unde mai pui si faptul ca este unul dintre membrii fondatori ai cenaclului literar „Zona noua“ de la Sibiu. N-a primit degeaba Premiul national de poezie „Mihai Eminescu“, Opera prima. N-a primit, în schimb, premiul USR, chiar daca a fost nominalizat.
Depersonalizarea poeziei
Asemenea lui Dmitri care mimeaza pe atmosfera basa, poemele (sau Poemul) lui Anatol se construiesc printr-o forma de deconstructie – o forma de extrema dreapta în care personalul se topeste, se dematerializeaza sau se impersonalizeaza (ca la Eliot) pentru a muta accentul dinspre „autor“ înspre „universul“ acestuia – doar pentru a face loc, dupa cum am zis deja, unei noi constructii. Desi e, în cea mai mare parte, autobiografic, volumul lui Grosu propune nu o forma de autocunoastere, ci o forma de idealism poetic în care eul preceda conditiile realului – un mit si riturile aferente: „la filipeni se repeta istoria/ acolo s-a pomenit într-o buna zi nenica“. Poemele „groase“ sunt, dupa cum s-a remarcat deja, despre o copilarie în care, în cuvintele lui Vancu, filmul narativ „sovietizat“ e „doar o suma de detalii“ (coperta a 4-a). Cu alte cuvinte, aceste detalii reprezinta un fundal, un decor construit cu mintea unui scenograf extrem de atent la nuante si, în acelasi timp, foarte subtil. Lui Anatol îi ies foarte bine micile „cascadorii“ – de aici senzatia de arhitectural, dincolo de amploarea poemelor. Fiindca prefera linistea si platitudinea în defavoarea vârfurilor, reliefurilor sau, mai simplu, în detrimentul sinuozitatilor stilistice, el mizeaza pe dimensiunea latenta a cuvintelor, efectul poetic fiind declansat de presiunea cuvintelor, dar si de insistenta si simplitatea (puritatea) privirii. Anti-expresionist, Anatol prefera, în locul unei sume de figuri de stil, o serie de simboluri si un sir de catahreze de-dramatizate, chiar daca Dósa le confunda sau le reduce la niste „metafore culinare“, inedite, de altfel. De altfel, brasoveanul are dreptate, dupa cum am aratat deja, atunci când zice ca „identitatea celui ce a scris aceasta epistola se pierde în legenda“ si ca „autorul nu este important, ci lumea lui“ (ultima coperta), o lume în care „se cautau vedete care stiau sa plânga/ vremuri când toti întelegeau ca altceva era fara rost/ vremuri când din lacrimi cresteau stir si loboda si troscot/ pentru pui pentru gaini si gâste“. Atentie însa caci în încercarea de a evita eroarea Marii Traditii, facute de Marele Om  în care literatura era doar o fereastra înspre psihicul autorului, riscam sa cadem în eroarea aflata la polul opus, adica alipirea literaturii (un obiect produs prin si de limbaj) de „masina“ Sociala – literatura ca discurs al unei comunitati lingvistice n-are cum sa ignore aceste coordonate. În asemenea conditii, faptul n-ar produce decât o descentrare a subiectului uman, or, acest deziderat, înscris sub umbrela absolutismelor, e nu doar neproductiv, ci si depasit, dupa cum s-a vazut înca de la Wellek încoace.
Cei trei „N“
Revenind la volumul lui Anatol, de remarcat e si instinctul poetului de a opera cu niste concepte sau categorii metafizice drapate, desigur, într-o naivitate care, pâna la un anumit punct, deconcentreaza imaginile poetice. Asadar, as zice ca epistolele din Filipeni functioneaza pe un principiu al acumularii si nu pe, cum se întâmpla de regula în poezia tânara, o strategie barthesiana a dinamitarii rapide si repetate. E limpede ca acest efect merge mâna în mâna, probabil pentru a nu plictisi, cu un mecanism subversiv al ironiei si auto-ironiei: „toate oitele îs într-o stâna ermetica/ daca poate ajunge la ele un lup e numai ciobanasul// ciobanas carnivor cu gluga pe cap cu flaut în pumn/ cu unghii curate si fata de lapte/ ciobanas cu geaka din blana de miel cu gluga pe spate/ cu chitara în mâini cu unghii sparte si fata cacao cu lapte“. Trei sunt calificativele care descriu, în linii mari, poemele-epistole: necunoasterea, nostalgia si naivitatea. Oarecum în directii opuse, necunoasterea si inocenta functioneaza ca o contrapartida pentru nostalgia ce acopera totul într-o ceata de ambiguitate. Din aceste considerente, naivitatea face casa buna cu sentimentalismul, în timp ce contrabalansul nu întârzie sa apara si ma refer aici la atitudinea mucalit-pesimista mentinuta pe fundal. Astfel, ca sa dau doar un exemplu, trecerea de la plastilina la orice este reprezentativa pentru aceasta dinamica a subminarii sau a transgresarii: „din aluat poti face orice aproape orice/ însa pâinica pâinea e sacra/ iar eu cu plastilina ca/ din plastilina poti face orice/ însa pâinica pâinea nu o manânca nimeni“.
Poezia ca icoana (eretica)
În ceea ce priveste titlul „volumasului“, autorul se dovedeste curajos si, ba chiar iconoclast. Iata niste versuri sugestive: „eu aveam o oglinda mare care avea prin parti alte doua/ mai mici ele ma multiplicau într-atât ca nici nu/ reuseam sa ma numar traiam în mai multe case/ un om poate fi totusi în mai multe locuri în acelasi timp/ nenica era trist el n-avea decât icoane“. Trimiterea postmodernista (sunt mai multe referinte „pop“: bruce lee, soldat universal etc.) tinteste sus, nu la orice text, ci la ceea ce poate fi numit un Arhitext si, înca din motto, la unul din cele mai cunoscute îndemnuri si figuri: „Si iarasi zic: Bucurati-va.“ – apropo de bucurie, un alt filon important e oferit de o forma, aproape budista, a hedonismului, a convietuirii pasnice – solidaritate à la Farago: „furnicile si gânganiile voiau si ele sa traiasca/ chiar daca întârziam undeva/ chiar daca trebuia sa fug nu calcam pamânutul/ zburam ca era o iubire mare“.
Minunatii
În aceasta lume minunile sunt laice („pe badea gheorghe iarasi l-au baut/ de data asta ca prin minune a scapat cu viata“ sau „si nimenisa se mire/ de calatoria pe care a facut-o pestele“ si, în sfârsit, „si te miri cum se varsa ploile din ea/ si te uiti cum în locul unde-a fost padurea cresc ciupercile/ si cum le strânge nenica una câte una/ si te minunezi de cararea asta si de trecerea lui“), iar proverbele si anecdotele sunt luate drept adevaruri (citind mi-am adus aminte de urmatoarea expresie – „poti scoate baiatul din stat, dar nu poti scoate satul din baiat“): „esti si tu ca noi cumva prins în filipeni/ cum e apa în fântâna“. Episodul simbolic al iesirii poporului evreu din Egipt e evocat aici, desi, din nou, minunea se transforma, trece, în ochii copilului, în registru minor, adica în magie (pâna si aranjarea versurilor în pagina sugereaza o miscare alunecoasa): „nenica era cel mai bun din sat toti îl întîmpinau cu/ «buna ziua, nene aftenie» el le raspundea stând/ lânga fântâna sprijinit în cârja lui de lemn de care ma temeam/ io duceam când avea nevoie de ea/ cârja lui era un sarpe valuros si împietrit“. Figura dominanta e, desigur, acest „nenica“, un Dumnezeu când veterotestamentar/razbunator, când iubitor si iertator, întocmai sefului de partid: „erau si zile când nenica trântea paharele de pamânt/ aruna ulciorul dupa unii înjurând/ si ameninta trecator cu cârja lui“.
Paradoxal, evenimentul (evenimentele) care construieste aceasta lume-mitica e moartea si nu „geneza“. Moartea este peste tot (pâna si facturile ameninta cu moartea, financiara ce-i drept). Sapiential, poetul dizolva aceasta contradictie: „iubirea lui nenica pentru filipeni era mare/ pentru el moartea era un câstig/ iar viata mult prea aproape“ si, acelasi nenica, „a vorbit cu el/ si voia sa moara în locul lui/ spunea asa/ daca n-am trait pentru mine de ce-as muri pentru mine“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper