Poeme (mai) noi si (mai) vechi pentru o lume de inchiriat

Un articol de RODICA GRIGORE

Andrei Codrescu, So Recently Rent a World. New and Selected Poems: 1968-2012, Coffee House Press, 2012

 

„Într-o zi am avut eu o idee./ Acest eu pe care tu nu-l stii./ Acest eu pe care abia de-l stiu eu.“

(Andrei Codrescu)

Considerat unul dintre cei mai talentati scriitori americani ai momentului, „un de Tocqueville al zilelor noastre“, comparat cu William Carlos Williams pentru capacitatea de observatie si cu Eugen Ionescu, pentru arta de a exprima într-un mod neasteptat si simbolic realitati ale lumii de dincolo de Cortina de Fier, Andrei Codrescu se prezinta în fata publicului cititor cu un nou (si masiv) volum de poezie, semnificativ intitulat „So Recently Rent a World“, cuprinzând o selectie din textele incluse în carti publicate vreme de mai bine de patru decenii si confirmând opinia exprimata de Lawrence Ferlinghetti, care sublinia dominanta subversiva ce strabate scrisul lui Codrescu. Cartea de fata trece, practic, în revista creatia de pâna acum a autorului, de la primele volume, „License to Carry a Gun“ („Permis de port-arma“, 1970) sau „The History of the Growth of Heaven“ („Istoria cresterii paradisului“, 1973) si pâna la cele mai recente, precum „It Was Today“ („Era azi“, 2003) sau „Jealous Witness“ („Martor gelos“, 2008), alegând versuri reprezentative pentru fiecare dintre acestea, dar oferind, deopotriva, cititorului si surpriza unor poeme noi. Iar atitudinile subversive, mereu prezente în creatia lui Codrescu, sunt cu adevarat necesare într-un prezent mult prea înclinat sa nu (mai) puna mai nimic sub semnul întrebarii si sa ia totul de-a gata.
Acel „eu“ care e altul
Pornind de la premisa ca Statele Unite reprezinta un spatiu extrem de potrivit pentru poet, pentru ca lumea americana pune în scena la tot pasul spectacolul unei realitati suprarealiste de facto, în cadrul careia obiecte (aparent) disparate pot sta oricând unul alaturi de celalalt (reperul fiind reprezentat, desigur, de o masina de cusut si de o umbrela aflate pe masa de disectie, dupa celebrul principiu al lui Lautréamont), Andrei Codrescu creioneaza, în poezia sa, imaginea globala a unei Americi a zilelor noastre în care partile nu se mai potrivesc întregului si nici întregul, partilor, dar asta nu împiedica imaginatia poetica sa se desfasoare – ba chiar dimpotriva. Scriitorul nu manifesta deloc tendinta specifica reprezentantilor modernismului european de a deplânge aceasta lipsa de coerenta a culturii contemporane si, de fapt, nici nu-si doreste altceva decât ca elementele ce compun ansamblul sa nu se mai potriveasca. În felul acesta (si doar în felul acesta!), nutrindu-se din opozitii si întemeindu-se pe paradoxuri, poezia sa poate sa fie asa cum autorul a definit-o, implicit, înca de la aparitia primului sau volum, „License to Carry a Gun“: si anume, un construct autoreflexiv, profund ironic si pe deplin constient de propriile contradictii. În fond, dupa publicarea acestui „Permis de port-arma“, Codrescu s-a impus rapid în piesajul cultural american, integrându-se perfect, ca mesaj poetic si ca atitudine, în atmosfera revolutiei contra-culturale a acelor ani: „e o portocala care putrezeste pe masa/ mai aproape de libertate decât am fost eu vreodata./ o s-o arunc în curând, mirosul ei/ îmi provoaca aceleasi dulci halucinatii/ pe care le aveam când tineam în mâna o arma./ portocala a soarelui, inutila mea stare de spirit“ (Julio Hernandez, „fara titlu“) Sau: „în pasari se gaseste fiinta noastra furata, de la o vara la alta/ ele continua sa ma distruga, cu atât mai evident/ cu cât ma apropii de moarte./ în bucatarie becuri mari ramân aprinse peste noapte/ contemplând zborul de vara al pasarilor./ (…) ofer lumini otravite pasarilor aflate în trecere/ prin usa pazita a bucatariei./ ea se deschide brusc./ prind marea în clipa în care e rapita/ de norii disciplinati ai pasarilor“ („Dintr-o trilogie a pasarilor“).
Recurgând la strategia foarte elaborata a vocilor poetice multiple si la o adevarata retorica mascata, autorul porneste, e clar, de la celebra afirmatie a lui Arthur Rimbaud „Je est au autre“, distilând-o cu rafinament si ducând-o pâna la ultimele consecinte, ajungând la crearea unor identitati fictionale cum ar fi Julio Hernandez sau Peter Boone pentru a atinge o sensibilitate poetica reala si pluristratificata. „Am învatat engleza si poezia deodata“, afirma Codrescu în „Introducerea“ primului sau volum, adaugând ca a încercat sa stabileasca o punte de legatura între „muzica întunecata, metaforica“ a primelor modele literare pe care le-a avut si accentul pus pe prezent, pe domeniul fizic, preocuparea de seama a multor poeti americani ai anilor debutului sau în Lumea Noua. În felul acesta, influenta maestrilor de început, de la Tristan Tzara, Lucian Blaga, Tudor Arghezi si pâna la Ilarie Voronca sau B. Fundoianu va fi trecuta, la nivel stilistic, prin expresivitatea specifica lui Ted Berrigan si Scolii de Poezie de la New York, rezultatul ramânând pâna astazi deconcertant pentru critica literara si pentru orice încercare de a-l încadra pe Andrei Codrescu într-o orientare lirica unica. Caci versurile acestea au atât prospetimea frusta a aparentului trivial, cât si profunzimea metafizica deprinsa de tânarul poet de la marii autori (români, si nu numai) pe care îi citea si îi recitea în perioada formarii sale intelectuale.
Nu avem de-a face, însa, nicidecum cu o inadvertenta terminologica ori de continut, câta vreme placerea lui Codrescu de a adopta masti lirice – ori narative – si de a recurge la jocul vocilor si eurilor este semnul caracteristic al întregii sale creatii. Deloc întâmplator, s-a afirmat ca scriitorul întrupeaza perfect predispozitia postmoderna pentru multiplicitatea vocilor si pentru pluralitatea eurilor. Contrazicând asertiunea reprezentantilor Noii Critici în conformitate cu care textul si autorul ar fi doua entitati care trebuie despartite si analizate întotdeauna separat, poetul american de origine româna împleteste în mod deliberat literatura cu existenta în general sau chiar cu propria existenta, sugerând, prin unele dintre cele mai bune pagini ale sale, ca autorul se poate identifica si chiar trebuie sa se identifice, cel putin la un anumit nivel, cu textul însusi. Iar Andrei Codrescu întruchipeaza numeroase ipostaze textuale si biografice, fiind poet, romancier, eseist, traducator si gasindu-si teritoriul (de fiecare data predilect!) de manifestare atât în lumea mai veche, a tiparului, cât si în cea mai noua (si din ce în ce mai noua!) a spatiilor virtuale, trecând cu naturalete dintr-unul în altul, ca într-un joc extrem de bine pus la punct, dar demonstrând de fiecare data o teribila seriozitate a alegerii mijloacelor de expresie, dovada (daca mai era nevoie…) a vocatiei sale artistice. De pe aceasta pozitie, Codrescu exploreaza si celebreaza diferentele care dau sens existentei, iar poezia sa demonstreaza de fiecare data o uimitoare capacitate analitica, o forta lirica, dar si o sensibilitate emotionala care pune in lumina – schimbând mereu perspectiva si punctul de observatie – tensiunile dintre o perceptie preponderent imaginativa si accentul strict etic, într-o lume dominata de spiritul rebel (à la François Villon), singurul de natura a mai da coerenta unei umanitati amenintate de cele mai diverse pericole – majoritatea deloc imaginare.
Contradictii & paradoxuri
Impulsul de baza care strabate creatia lui Codrescu este un soi de anarhism liric bine temperat, care, însa, nu are nimic de-a face cu nihilismul pe care criticii mai grabiti l-au descoperit în textele sale. Poetul intentioneaza sa dea cititorilor imboldul de a se trezi, nedorind sa-i lase sa se risipeasca ori sa se piarda într-un univers marcat de consumismul cotidian. „Multe din certitudinile epocii moderne sunt complet disparute acum. Traim vremuri în care aproape totul e în miscare, iar ideea de a crea ceva nou sau care sa surprinda acel esprit du temps e foarte fragila.“ Revista editata de Codrescu, „Exquisite Corpse“, a încercat sa surprinda cât mai exact tocmai acest spirit al timpului, autorul fiind pe deplin constient de pozitia aparte a artistului în climatul marcat de provocari al postmodernismului. Tocmai de aceea, el va sustine sau va sugera în numeroase poeme ca e posibil, chiar si în epoca pe care o traim, ca fiinta umana sa aiba o existenta (e)liber(at)a de sub tutela televizorului, de pilda, sau a atotprezentelor reclame sau aspecte ale publicitatii agresive, dar, chiar sustragându-se acestor conditionari, e imposibil sa sustii ori sa pretinzi ca dominatia televiziunii ori a internetului nu ar fi reala în ziua de azi: „Exista locuri sfinte, ca Ierusalimul, pe internet? Ceva pentru care sa ne putem lupta cu adevarat?“ („blue jew notes“)
Prin urmare, lirica lui Codrescu ofera imaginea unei lumi sfâsiate de profunde contradictii si careia poetul încearca – atât cât se poate – sa-i dea coerenta si sa-i descopere noi certitudini. Iar daca în unele pagini domina tonul ironic la adresa mijloacelor atotprezente de comunicare în masa, în altele descoperim capacitatea autorului de a se amuza el însusi de o serie de realitati ale prezentului – la fel cum, în paranteza fie spus, în „Lectia de poezie“ (2010), profesorul de literatura Andrei Codrescu se amuza (copios sau exasperat, dupa caz…) pe seama lecturilor superficiale sau a lipsei de interes a studentilor de la Litere. Situatia este reluata, la un alt nivel, atunci când poetul abordeaza aspecte de fiecare zi ale existentei, tratându-le în aceeasi cheie. Astfel, pe de o parte este evidentiat limbajul specific lumii micului ecran si reclamelor, iar pe de alta parte se subliniaza mereu faptul ca arta, chiar si în aceste conditii, înca mai poate contribui la salvarea lumii. Iar daca un poet romantic sau modern ar fi încercat sa depaseasca toate constrângerile lumii exterioare si sa nege limbajul unei culturi (de masa) prin excelenta consumiste, Andrei Codrescu întelege ca, fie ca ne place, fie ca nu, acest mod de a vorbi e nu numai atotprezent în lumea contemporana, ci se insinueaza, din nou, fie ca vrem, fie ca nu, în numeroase manifestari artistice. Astfel încât, pare a spune poetul printre rânduri, pâna sa-l respingem integral, de ce sa nu ne folosim de el ca de un mijloc subversiv, menit a evidentia tocmai punctele slabe ale societatii de consum (americane si nu numai)… „Ora de istorie (si poezie)“: „Suntem în anul 2010 si burghezia poate fi multumita/ doar de nefericirea artistilor care distrug acea multumire cu ecstasy/ artistii în suferinta sunt promovati/ pe seama extaticilor (si misticilor!)/ suntem la ceremonie dar ne prefacem a fi altundeva.“
Evadare si exil
În egala masura, însa, poetul se serveste foarte bine de implicatiile imaginii strainului sosit în S.U.A. – una dintre mastile pe care le adopta, dar nu pentru a evidentia pur si simplu contradictiile lumii de dincolo de Ocean, nici pentru a vorbi în numele imigrantilor ajunsi pe tarâm american ca pe noul Pamânt al Fagaduintei, ci mai cu seama pentru a oferi o imagine cât mai completa, cât mai adecvata, dar si cât mai adevarata cu privire la modul în care toate aceste aspecte reprezinta, daca sunt privite cu atentie, trepte ale constituirii propriului sau destin poetic. De aici tensiunea de substanta dintre tara de adoptie si cea natala, dar si dintre doua moduri de a gândi si practica poezia. Si tot de aici, desigur, si marea tema a evadarii pe care o regasim atât în proza, cât si în versurile lui Codrescu. Richard Collins sugera chiar ca pentru scriitor, pentru a fi reala, evadarea interioara sau exterioara nu trebuie sa aiba în vedere ori sa se raporteze doar la un regim politic, ci la orice autoritate represiva, careia sa i se poata opune prin intermediul autonomiei estetice sau autodeterminarii.
Evadarea poate însemna, însa, deopotriva, exil. Numai ca acest exil se transforma, pentru Andrei Codrescu, într-o adevarata patrie interioara, aceasta e veritabilul „Promised Land“ sau panteon al eroilor, mai cuprinzator chiar decât însusi imensul teritoriu american. „Cel putin la începuturi, nu am încetat sa fiu poet român în momentul în care am devenit american“, marturisea scriitorul. Caci limba româna, despre a carei „verticala“ a vorbit adesea, apare, acum, drept „motorul secret“, în vreme ce engleza americana în care se gaseste transbordat „acopera toate aspectele existentei exterioare si publice“. Cele doua vor fuziona, la un moment dat; însa, dupa propria sa afirmatie, „pentru asta e nevoie de timp…“ În acest sens, în prefata la volumul „Candoare straina“, Codrescu afirma: „acestea sunt poeme scrise în engleza de cineva care învata limba pe masura ce le compunea. Cele dintâi texte sunt poeme românesti care poarta o masca americana. E ca si cum le-as fi scris direct în româneste, însa m-as fi vazut silit sa ma exprim în engleza.“ Limba devine, pentru el, o unealta de care trebuie sa stie (sa învete?) sa se foloseasca din ce în ce mai bine. Dovada chiar unul dintre textele esentiale ale acestui volum, intitulat chiar „Bilingv“: „limba învatata se afla mereu sub supravegherea limbii mele materne, asemenea unui prizonier într-o cusca. Ulterior, aceasta limba noua a planuit sa evadeze, lucru cu care sunt întru totul de acord.“ În plus, devine evidenta si profunda preocupare pentru limbaj, precum si pentru capacitatea acestuia de a exprima în mod privilegiat marile adevaruri ale fiintei. Pentru poet, cel a carui „masina de tradus de pe muntele athos/ are portaluri multiple pentru muritori si unul pentru eternitate“ („O silaba“), valoarea primordiala a limbii ar putea sa fie pastrata doar prin intermediul experimentarii pâna la capat a unei profunde religiozitati, chiar daca aceasta e exprimata mereu în raspar.
Iar daca la suprafata unele poeme vorbesc despre identitate si provocarile careia omul trebuie sa-i faca fata în ultimele decenii, pluralism (politic sau nu), tehnologie si binefacerile (ori blestemele) sale, la un nivel mai profund si citite altfel, doar cu mai multa luare-aminte, aceleasi texte abordeaza temele dintotdeauna ale marii lirici: copilaria, frumusetea, dragostea, moartea: „Ma plamadesc pe mine însumi dupa modelul cuiva pe care l-am închipuit chiar eu la zece ani ratacind/ prin labirintul, strazilor din orasul meu medieval, o fiinta/ atât de usoara, atât de luminoasa, de rapida, de generoasa si de întreaga/ încât aproape ca nu avea trup, ci doar o palarie neagra. Mai mult decât atât/ îsi facea aparitia doar pe ploaie. Pâna în ziua de azi/ el nu poate fi schilodit pentru ca e deopotriva afara & înauntru./ Când ma gândesc la el simt durerea modelelor mele de mai târziu.“ („Model work“) Codrescu adopta, deci, masca celui marcat de (pre)dispozitiile contemporane, doar pentru a putea vorbi mai convingator despre ceea ce conteaza cu adevarat. Titlul prezentei antologii poetice nu este, asadar, nici el întâmplator ales, „So Recently Rent a World“ („O lume atât de recent închiriata“), facând aluzie la puterea financiara determinanta în zilele noastre, capabila sa domine / închirieze totul, pâna si lumea întreaga. Prin urmare, un anumit soi de narcisism ontologic îl va determina pe poet sa-si asume voci lirice diferite si din ce în ce mai numeroase si sa uzurpe, în acest fel, surplusul de identitate al celuilalt/ celorlalti: „Îndemnul de a inventa poeti ma cuprinde adesea, ori de câte ori aud o voce rostind ceea ce nu cred ca am spus eu, ci îsi manifesta propria personalitate…“
Lucruri, produse, poeme
Absenta contextului adecvat, dublata, uneori, de o lipsa a unui sens care sa justifice anumite actiuni este o alta realitate cotidiana. Iata cum o prezinta Codrescu în poemul „Paper on Humor“: „Totul suna amuzant într-o revista de divertisment./ Ani de zile mi-am publicat poemele în reviste de divertisment/ asa încât nimeni sa nu observe cât de triste erau.“ Fuziunea devine, în mod evident, simpla confuzie, daca versurile sunt amuzante sau triste exclusiv în functie de locul unde sunt publicate. Însa, paradoxal, poemele realmente ar putea fi receptate astfel, fie drept triste, fie drept amuzante, în vreme ce finalul textului „I am collected. Nothing matters to me“, sugereaza importanta succesului si faimei mai mult sau mai putin iluzorii determinate de simpla includere într-o antologie. A fi antologat („collected“) conteaza; nu si a fi citit – ca sa nu mai vorbim de cum ar trebui, ca poet, sa fii citit… Si nu sensul a fost distorsionat, în cazul acesta, ci realitatea este ca arta însasi, în perioada contemporana, e (sau poate fi) înteleasa (sau neînteleasa) în mult mai multe moduri si de catre mult mai multi oameni fata de epocile anterioare. Opera de arta sau, mai bine zis, produsul artistic se misca în deplina libertate pe deasupra oricaror granite prestabilite, lipsita fiind, însa, de stravechiul sens transcendent, si asteptând doar sa fie perceputa, observata, si doar eventual interpretata ori (re)contextualizata…
Dupa cum se vede dintr-un poem precum „Belligerance“, autorul e pe deplin constient nu doar de absurditatea existentei într-o lume în care toate obiectele au devenit „produse“ (care trebuie cumparate, folosite, înlocuite, au nume specifice si faimoase, reprezentând marile firme!), ci si de situatia delicata a poetului într-un astfel de spatiu: „De fapt în acele vremuri pantofii nu aveau nume/ dar eu eram futurist.“ Nu avem de-a face doar cu o abordare indirecta a temei trecerii timpului, ci si cu noua expresie pe care amintirea o primeste atunci când e confruntata cu noile experiente/ contexte/ pretexte. Numai ca Andrei Codrescu stie si cum sa evite pericolele nostalgiei (vârstei mijlocii?), oferind cititorului, de fiecare data când aceasta pare a deveni nota predilecta, antidotul excelent dozat al ironiei. Poemul mizeaza mult nu doar pe jocurile de cuvinte (asa cum se întâmpla în alte situatii, de pilda în deja citata „Ora de istorie si poezie“: „e doar o singura vocala diferita între fetal si fatal/ diferenta aceea esti TU“) si pe inventivitatea lexicala, ci în special pe rolul artei chiar si (mai ales…) într-un asemenea cadru. Caci scriitorul încearca, în fond, nu sa rezolve ori sa clarifice contradictiile si paradoxurile universului ce ne înconjoara, ci sa învete sa traiasca împreuna cu ele, alaturi de ele, savurându-le. Tocmai de aceea, numeroase texte au în vedere chiar procesul (si procedeele) construirii poemului. În „Intentie“ („Intentia mea e sa compun un poem/ care sa cuprinda toate/ marile versuri scrise vreodata;/ vreau ca acest poem sa fie aici/ mult timp dupa ce tu vei fi plecat.“) sau „Împotriva sensului“ faptul este evident, iar autorul îsi subliniaza în repetate rânduri si preocuparile metapoetice: „Tot ceea ce fac este împotriva sensului./Asta e partial intentionat, si în cea mai mare parte spontan./ Oriunde m-as afla ma gândesc ca sunt în alta parte./Asta se întâmpla partial pentru a induce în eroare politia, si în cea mai mare parte pentru/ a ma evita pe mine însumi, mai a-/ les atunci când trebuie sa confirm/ faptele evidente care întotdeauna/ stau pe o masuta si atrag/ atentia asupra lor.“ La fel se întâmpla în „De rerum natura“: „Vând mituri, nu poeme. Cu fiecare poem creste si o parte de mit. Mitul acesta nu-i în poem. E în mintea mea. Iar atunci când editorii îmi cer poeme pentru reviste, îi pun sa-mi plateasca munca acceptând si aceste mici mituri pe care le creez. Miturile astea apar la sfârsitul revistelor, sub titlul DESPRE COLABORATORI sau deasupra poemelor mele, cu italice.“
Poezia lui Andrei Codrescu, celebrând mereu diferenta („Sunt Sfântul Ioan Botezatorul, opera mea anunta nasterea lui/ Isus“ – „Diferentele“), are si rolul de a ajuta fiinta umana contemporana sa regaseasca uitata esenta a mitului si sa se reorienteze catre gândirea mitica, în sensul pe care Mircea Eliade, unul dintre modelele de tinerete ale poetului, îl dadea sintagmei. Universul liric ce ia, astfel, nastere, este reflectarea unei inedite combinatii între o viziune dadaista à la Tristan Tzara, instigând la nerespectarea logicii, si încercarea de resacralizare a lumii, dupa cum afirma Kenneth Warren, într-o recenzie a acestui volum-antologie („From the beginning, then, Codrescu’s voice has been pledged to a sacramental act by which the de-sacralization of poetry through Tzara might be joined to a re-sacralization through Eliade“): „Fiece sunet e religie./ Limba e doar un baiat din cor în aceasta religie./ (…) Totusi, trebuie sa vorbesc cea mai inteligenta limba disponibila.“ („Predica de duminica“) Codrescu stie foarte bine ca recâstigarea încrederii secolelor trecute în marile modele – fie ca e vorba despre cele religioase, ideologice sau estetice – este imposibila în atât de grabitul si de scepticul prezent. Tocmai de aceea, prin întreaga sa creatie poetica, el încearca sa depaseasca, cu gratie si ironie deopotriva, orice granita culturala, pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzatoare a si asupra lumii contemporane, a-i evidentia contradictiile, paradoxurile si diferentele, dar, în egala masura, si pentru a-i explora nebanuitele potentialitati.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper