„Parisul inseamna pentru mine, intre altele, descoperirea picturii“

Un articol de IORDAN DATCU

Citind, in 1993, prima editie a cartii lui Eugen Simion, „Moartea lui Mercutio“, am fost cu deosebire atras de opiniile sale despre chestiuni la ordinea zilei: nevoia de normalizare a literaturii, vocatia esentiala a scriitorului, democratia valorilor, intoleranta si oportunism, vulnerabilitatea actului critic, bolile criticii literare, autonomia esteticului, considerata de unii ca diversiune, cultura si politica, politica scriitorilor, prevalenta politicului asupra culturalului, datoria publicatiilor culturale de a nu abandona valorile spiritului. Cu privire la misiunea omului de litere il citeaza pe Ion Heliade Radulescu, care a spus ca literatura este politica cea mai buna, iar in privinta criteriului estetic declara ca ramâne „neclintit in linia lovinesciana“. Presa vremii a revenit mereu, in anii 1992-1993, sub pana criticului, care-i releva moravurile detestabile: „In locul schimbului de idei este schimbul de injurii. Este vânat omul si nu opinia lui. Este suficient sa nu fii de acord cu cineva ca, a doua zi, te pomenesti atacat, rastalmacit, insultat ca individ. (…) Marea paruiala, am impresia, abia a inceput. Cuvântul canalie, am remarcat, a devenit un cuvânt aproape tandru in limbajul presei românesti.“ In locul „vanitatilor inflamate si al urii dezlantuite, bezmetice“, criticul pledeaza pentru un climat bun in relatiile comunitatii intelectuale.
Recitesc „Moartea lui Mercutio“ la a treia editie a ei si constat ca atunci nu m-am oprit cât se cuvenea asupra unui numar apreciabil de pagini despre artisti plastici, despre arta plastica: „Romanul picturii“, „Linistea si forta. Ovidiu Maitec“, „Confortul ideilor. Andrei Plesu“, „O natura stabilizatoare. Ion Pacea“, „Intoarcerea la elemente. Horia Bernea“, „Limbajul subversiv al caligrafiei. Ion Nicodim“, „Apasatoarea frumusete. Corneliu Baba“, „O vizita la Ion Gheorghiu“. Cercetez si cele sase volume de „Fragmente critice“ (1998-2009) si gasesc alte articole pe aceeasi tema: „Moartea unui mare artist: Ion Gheorghiu“, „Leonardo da Vinci, discipol al experientei“, „Prevorbire“ despre un mare artist: Alexandru Ciucurencu“, „Ion Nicodim si Ovidiu Maitec“, „Ariana Nicodim“, „Dan Hatmanu“, „Mircia Dumitrescu“, „Un pictor de la Curtea lui Constantin Mavrocordat“ – de fapt, o recenzie a cartii lui Remus Niculescu despre Jean Étienne Liotard. Sunt acestea toate pagini in care Eugen Simion recunoaste ca nu este critic plastic, „ci doar un amator pasionat de artele plastice“, care traduce, in termenii sai, dublul limbaj al picturii. „Eu fac – scrie el – lectura tablourilor, tapiseriilor si volumelor, incerc sa le ghicesc sensurile si sa le pun intr o fabula critica. (…) Sunt la acest punct, un spirit iremediabil impresionist.“ Isi cauta justificare a procedeului sau gasindu-si predecesori, la francezi, pe Baudelaire si Zola, la români, pe Tudor Arghezi, G. Calinescu si Tudor Vianu, acesta autor al unei carti despre „Oscar Han“ (1930), al uneia despre „Gheorghe Petrascu“ (1943) si al unei prefete la albumul „Corneliu Baba“ (1964). Intr-adevar, poetul „Cuvintelor potrivite“ a publicat, intre anii 1904 si 1966, un numar considerabil de cronici plastice, pe care le-am numi mai curând, cu un termen al sau, „tablete“, despre, intre altii, N. Vermont, Rodica Maniu, C. Ressu, Petrascu, Darascu, Luchian, Iser, Pallady, Bancila, Theodorescu Sion, Cecilia Cutescu Storck, Dragutescu, Sirato, Paciurea, Steriadi, Tonitza, Jiquidi, pagini care au facut obiectul unui volum din seria „Scrieri“, aparut in 1976 si subintitulat „Pensula si dalta“. Eugen Simion a fost impresionat, fara indoiala, de desul recurs, in critica literara a lui G. Calinescu, la varii pânze ale unor pictori, români si straini, pentru a defini mai expresiv anumite creatii literare sau pentru a contura profilul unor scriitori. Câteva exemple din „Istoria literaturii române…“ (1941) sunt concludente. Despre Vasile Alecandri scrie ca in ciclul „Doine“ „a intuit caii imensi ai lui Géricault, cavalcadele satanice ale lui Delacroix, tristetea solemna, musculoasa a grupurilor unui Girodet“. Gr.H. Grandea, in Belgia, a admirat in extaz, capodopere de Rubens, Ruysdael, Van Dyck, Rembrandt. Costache Negri avea o editie Rabelais ilustrata de Gustave Doré. Nuvelele din „Cartea de aur“ a lui Alexandru Macedonski „sunt niste naturi moarte si tablouri de atelier in maniera lui Th. Aman cu multa expozitie de mobilier si colorit viu“. Poezia „Heruvim bolnav“ a lui Tudor Arghezi „e un soi de «Melancolie» de Dürer“. In fine, in doua poezii, „Alb“ si „Balet“, de George Bacovia, „Imperechind ritmica muzicei cu senzatia de candoare, el ne da privelisti fantomatice de valsuri in alb, amintind tehnica vaporoasa a lui Degas“. Incheiem paranteza despre G. Calinescu.
Eugen Simion admira pictura pe masura gustului sau. Admira enorm pictura severa a lui Corneliu Baba, culorile lui Ion Pacea, „Gradinile suspendate“ si „Madonele“ lui Ion Gheorghiu, „lacurile linistite si câmpurile pe care se arcuiesc miraculoase curcubeie“ ale lui Nicodim, unele flori ale lui Piliuta, picturile chagalliene ale Margaretei Sterian, lumina din pânzele lui Ciucurencu: „grandoarea culorilor armonizate: rozul dominant al unui stergar aruncat in jurul vasului, albul fragil al florilor, galbenul palid, moale al fructelor si, in spatele florilor, un calm indeterminat care poate fi un perete sau culoarea unei zile indistincte. Totul sugereaza buna asezare a lucrurilor in spatiu si o armonie perfecta a culorilor“. La acesta admira „splendoarea culorilor in armonie“ chiar si in tablourile comandate in timpul regimului totalitar. Portretele lui Corneliu Baba „lasa impresia de forta a spiritului intr-o conditie tragica existentiala“. Mai admira portile si coloanele cu aripi ale lui Maitec, la Ion Gheorghiu, „negrul agresiv si rosul inchis, provocator, despartite de o fâsie de alb purificator“, „verdele oliv care trece, ca o fraza muzicala, de la o pânza la alta“. Intra in gustul sau, de asemenea, arlechinii lui Vasile Grigore si cocosii lui Marin Sorescu. Pentru unii dintre acesti artisti are motive speciale de a-i pretui, intre ei Mircia Dumitrescu, pe care-l pretuieste enorm ca artist si ca realizator prin facsimilare al exceptionalei, in toate privintele, editii a manuscriselor lui Eminescu.
A tinut sa precizeze, de mai multe ori, ca are pentru pictura un anumit mod de perceptie, ca o prezinta cu un anumit limbaj, care nu este al cronicarului plastic de meserie, ca scrie despre pictura, dar nu si vorbeste despre ea fata de pictori, ca este un „amator dotat cu oarecare sensibilitate si mai bine documentat, poate, decât altii, dar nu mai mult decât altii“.
Unele pânze ale unor pictori il trimit la opere literare, „Odihna la câmp“ de Corneliu Baba, de exemplu, „unde oamenii acestia simpli, surprinsi in cadrul lor de existenta, nu sunt abrutizati de mizerie“, il duc cu gândul la Marin Preda: „M-am gândit, deseori, privind pânzele lui Baba, ca, fara sa stie, el il anticipeaza pe Marin Preda, care, prin „Morometii“ si alte scrieri, a voit sa dovedeasca faptul ca taranul român are o viata spirituala si are acces la contemplatie“. Altadata, observând la Ion Nicodim „o forta a tandretei, o sentimentalitate reprimata, o «pânda» a simbolurilor, o obstinatie a nuantei“, se gândeste la Radu Petrescu si la Stefan Banulescu: „Daca i-as cauta un echivalent in literatura româna postbelica, n-as sta prea mult pe gânduri si l-as alege pe Radu Petrescu sau, poate, pe Stefan Banulescu. Fac parte din aceeasi familie spirituala: au superstitia conciziei si a desavârsirii intr-un domeniu in care desavârsirea este o iluzie, iar concizia este instrumentul ei“.
Pentru a afla momentul in care s-a manifestat pentru prima data acea iubire fara de masura pentru pictura, cum i-au apreciat-o, in 1993, intr-un interviu pe care i l-au luat Andrei Grigor si Lucian Chisu, mergem inapoi la alte carti ale sale, in principal la „Timpul trairii, timpul marturisirii, Jurnal parizian“ (1977), unde raspunsul asteptat este raspicat: „Parisul inseamna pentru mine, intre altele, descoperirea picturii. Are dreptate Voltaire: zeci de carti despre pictura, intocmite de cunoscatori, nu te invata despre pictura cât poate sa te invete vederea unui cap de Rafael. Ghidurile marilor muzee sunt utile, insa, daca te bizui numai pe ele, poti sa-ti faci o idee cât se poate de proasta despre arta“. De aceea, paraseste curând astfel de mijloace de informare si descopera singur ceea ce raspunde sensibilitatii sale. Nu ignora, fireste, Gioconda, dar este atras de un chip al zeitei egiptene a naturii fecunde si a maternitatii, Isis: „Intr-o lume hieratica, o lume de forme inchise, pierdute pentru noi, iti sare deodata in ochi statuia zeitei, ca un simbol maret, coplesitor al vitalitatii. Ochii ei ne privesc cu nedumerire din somnul unei istorii indepartate, formele ei nu sunt inchise, paralizate, ele se lasa privite, descoperite. Ceva misterios uman s-a pastrat in aceasta statuie, lumina pusa cu mii de ani in urma de creatorul anonim nu s-a stins pe de-a-ntregul“. Sunt, in jurnalul sau parizian, multe pagini despre expozitii vazute: Horia Damian, artisti elvetieni, Van Gogh, Claude Monet, Victor Brauner, Magritte, Delvaux, Rodin, Tizian. Mereu are prilejul sa reflecte asupra celor doua moduri de cunoastere, unul al picturii, celalalt al literaturii: „Literatura este, asadar, o descoperire inceata si incompleta. Pictura este o revelatie.
Intram intr-un muzeu si, deodata, o lume, o istorie ni se arata, simultan, in fata ochilor. Ce minune, ce binefacere! Nu este nevoie de un cod (limbaj) pe care trebuie sa-l cunosti pentru a descoperi secretul tabloului. Este suficient sa-l privesti, si privirea descopera limbajul lui universal, plin de taine, misterios si profund, desigur, dar pe fata, la lumina zilei; accesibil intelegerii noastre“. Sa adaugam ca lectorul de limba si literatura româna la Sorbona IV avea nevoie de aceasta baie de pictura si pentru ca preda un curs despre arta româneasca.
Parisul, un „veritabil ocean“ (Balzac), i-a adus lui Eugen Simion, alaturi de cunoasterea poeziei orasului, a vietii universitare, literare, artistice, alaturi de cunoasterea celor trei români celebri, Eugen Ionescu, Emil Cioran si Mircea Eliade, alaturi de dialogurile despre critica moderna cu Jean-Pierre Richard, Jean Rousset si Georges Poulet, alaturi de catedralele si castelele sale (cel preferat fiind cel de la câteva zeci de kilometri de Paris, Vaux le Vicomte), de discutiile de la libraria Saint Michel de pe rue Mouffetard, – alaturi de toate acestea si inca mult altele, un câstig spiritual care i a imbogatit personalitatea: cunoasterea picturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper