Orlando: masculin, feminin, androgin

Un articol de RODICA GRIGORE

Virginia Woolf, Orlando,traducere de Antoaneta Ralian, prefata de Dana Craciun, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2013.

 

„Este fatal sa fii pur si
simplu barbat sau femeie;
trebuie sa fii masculin de feminina sau feminin de masculina.“
(Virginia Woolf)

Admirat de unii cititori si critici, respins de altii, pe temeiul ca nu s-ar încadra în nici una dintre formulele narative ale modernismului european si ale speciilor literare consacrate, dar plasat de o parte a exegetilor tocmai în centrul canonului woolfian exact pentru capacitatea autoarei de a da glas, în aceasta carte, preocuparilor esentiale ale marelui modernism, „Orlando“ ramâne, în ciuda celor aproape noua decenii scurse de la aparitie, un text care înca pune mari probleme tuturor celor care se apropie de el, în încercarea de a oferi o interpretare definitiva unei creatii care, din toate punctele de vedere, respinge orice interpretare care ar putea sa para / sa fie definitiva.
Dincolo de biografie
Publicat în 1928, subintitulat „O biografie“, dedicat Vitei Sackville-West si calificat chiar de catre Virginia Woolf drept „o escapada, un moft scris de dragul divertismentului“, exclus, pe baza acestei opinii înregistrate în jurnalul autoarei, de unii critici sau editori din editiile mai mult sau mai putin complete ale scriitoarei britanice, dar bucurându-se, paradoxal (sau poate deloc paradoxal!), de un mare succes în rândul publicului cititor, „Orlando“ ramâne, în ambiguitatea sa structurala, unul dintre textele fundamentale pentru întelegerea atitudinii Virginiei Woolf fata de o serie de aspecte care au preocupat-o în cel mai mare grad de-a lungul întregii sale activitati literare: identitatea, imaginea androginului, relatia dintre masculin si feminin asa cum este aceasta reflectata de cultura occidentala (britanica, mai ales!) începând din perioada renascentista si pâna în epoca moderna.
Prin urmare, cartea va fi, citita la un anumit nivel, un excelent roman experimental care exploreaza si parodiaza, prin intermediul unei remarcabile orchestrari a strategiilor narative si a tuturor mijloacelor tehnice perfect deprinse de autoare de la marii sai predecesori, majoritatea conventiilor literare. Esentiala pentru proiectul demarat de Virginia Woolf înca din operele sale de început („Calatorie în larg“ – 1915, „Noapte si zi“ – 1919, „Camera lui Jacob“ – 1922) si pâna la capodoperele maturitatii („Doamna Dalloway“ – 1925 sau „Spre far“ – 1927) este preocuparea acesteia de a reda într-un mod cât mai adecvat natura însasi a modernitatii, precum si rolul istoriei si al literaturii de-a lungul unor epoci îndepartate de prezent. Prin urmare, desi adoptând în mod voit un ton aparent lejer, semnificatiile prezente în „Orlando“ se dovedesc a fi cât se poate de profunde, demonstrând o data în plus capacitatea scriitoarei de a se apropia de subiecte cel mai adesea ignorate de catre contemporanii sai, dar care, în ciuda acestei ignorari deliberate, sunt extrem de importante.
Titlul cartii sugereaza de la bun început o raportare la literatura anterioara, câta vreme exista mai multe poeme medievale în care protagonistul poarta acest nume, dar, deopotriva, Orlando se numeste si iubitul Rosalindei din piesa lui Shakespeare, „Cum va place“ (fiind vorba despre un personaj ambiguu în ceea ce priveste asumarea sexualitatii). Punct esential de pornire pentru Virgina Woolf si mai cu seama pentru structurarea într-un mod aparte a ironiei care marcheaza chiar primele rânduri ale textului: „Baiatul – întrucât asupra sexului nu încapea nici o îndoiala, desi moda vremurilor de atunci reusea sa-l camufleze…“ Pe de alta parte, o anumita parte a criticii, a manifestat de la bun început tendinta de a identifica acest neobisnuit protagonist cu Vita Sackville-West, prietena apropiata a Virginiei Woolf, si sa discute cartea, citind-o din perspectiva biografiei, exclusiv din punctul de vedere al relatiei dintre acestea, relatie explicata, însa, ulterior, atât de fiul Vitei, Nigel Nicolson, cât si de Quentin Bell, nepotul lui Woolf, nu atât ca o iubire clandestina, ci mai degraba ca o capacitate a amândurora de a-si manifesta „mintea androgina“ (despre care, de altfel, Virginia Woolf însasi a vorbit în eseurile sale) sau de a da glas unui erotism „mai mult teatral decât real“. De aici si dificultatea încadrarii acestui text în cadrele inevitabil rigide ale unui gen sau specii literare. Cartea pare a fi o biografie fictionalizata, desigur, a Vitei, dar depaseste nivelul unui simplu roman cu cheie, devenind o adevarata meditatie asupra aspectelor delicate ale individualitatii si, deopotriva, ale relatiei cu Celalalt într-o societate incapabila înca sa se desprinda de modelele patriarhale. Caci Orlando, prezentat de început ca baiat, în contextul epocii elisabetane, va suferi pe parcurs (dar numai dupa ce se va îndragosti de frumoasa printesa moscovita Sasa si va fi abandonat de aceasta!) o neasteptata transformare, devenind, la capatul unor nemaipomenite aventuri demne cu adevarat de un roman picaresc sui generis, femeie – dar purtând acelasi nume, Orlando.
Melancolia literaturii
Naratiunea acopera, din punct de vedere temporal, aproape patru sute de ani, începând în epoca elisabetana si încheindu-se în chiar anul 1928, exact momentul în care Virginia Woolf va definitiva si va publica acesata carte. Folosindu-se de figura simbolica a acestui Orlando echivalat mereu, subtextual, cu Vita Sackville, autoarea împleteste prezentul cu trecutul, abordând, fie si tangential, probleme ale raportului claselor sociale, dar si istoria dreptului de proprietate în Anglia. În mai toate paginile, însa, se întrevede nemultumirea profunda pe care o nutrea Woolf fata de mijloacele artistice extrem de limitate ale literaturii epocii victoriene, ale asa numitului „realism edwardian“ si mai ales fata de ineficienta acestora în ceea ce priveste exprimarea convingatoare si lipsita de artificialitate a naturii realitatii. Nici predilectia pentru specia biografiei, atât de pretuita de marii victorieni, nu o multumeste, descoperind, chiar si fara sa vrea, toate inabilitatile si defectele tipului de literatura produs de autori precum Arnold Bennet. Celebrul sau eseu, „Mr Bennet and Mrs Brown“ (1924) e privit în general drept decizia autoarei de a se desprinde definitiv de conventiile si cliseele (învechite mai ales la nivelul analizei psihologice, pe care autorii vremii o înlocuiau cu o abundenta inutila a detaliilor nesemnificative) unei perioade revolute si de a afirma propria sa literatura, de natura a evidentia mereu marele modernism, asa cum îl întelegea si-l practica Woolf.
Prin urmare, „Orlando“ se va situa la polul diametral opus unei literaturi traditionale, scriitoarea nemaifiind deloc interesata de factologie, ci aspirând sa-si poata face protagonistul/protagonista sa exprime cât mai adecvat spiritul epocii. Iar pentru ca acest fapt sa fie evident, Woolf îl/o plaseaza pe Orlando în mai multe epoci, portretul personajului fiind derivat, din punct de vedere simbolic, tocmai din literatura acelor perioade. Astfel, istoria devine ea însasi biografie metaforica, într-un adevarat carusel al modelor (si modelelor!) care s-au succedat în evolutia marii literaturi engleze. De pilda, perioada elisabetana are drept exponent un Orlando baiat, dar înzestrat cu toate datele androginitatii, specifice teatrului respectivilor ani, mai cu seama dramaturgiei shakespeariene. Ulterior, fiind plasat în contextul epocii iacobite, Orlando sufera si el, ca mai toti marii reprezentanti ai acelei vremi, de melancolia marilor texte, pentru ca, în plina Restauratie, acelasi Orlando sa ajunga ambasador al lui Carol al II-lea si sa-si reprezinte cu cinste patria la Constantinopol. Dar, aici, ajuns la capatul puterilor, dupa un somn de sapte zile, se va trezi femeie, putând sa înteleaga abia acum cu claritate superficialitatea relatiilor dintre sexe, dar si sa se integreze unui nou univers (cel feminin) pe care va avea ocazia sa-l cunoasca pentru prima data cu adevarat si sa-i aprecieze profunzimea – dar si statutul nesigur, în mijlocul unor reguli arbitrare din lumea barbatilor.

Istorie & literatura
Dincolo de subiectul în sine, Woolf este preocupata de modul în care istoria a fost si este reflectata în literatura, dar si de acela în care literatura se raporteaza la domeniul istoric. De aici fascinatia pentru marea tema a temporalitatii, desi acum tratata si rezolvata altfel decât în creatiile anterioare ale autoarei. Si tot de aici interesul asumat pentru tehnicile folosite de scriitorii epocilor anterioare pentru a reliefa relatia dintre trecut si prezent. Iar daca, din punct de vedere formal, „Orlando“ adopta structura (aparenta?) biografiei si pare a urma modelul cronologic al unei istorisiri, acest lucru nu se întâmpla decât pentru ca Virginia Woolf sa poata experimenta pe o scara mult mai larga decât ne-am fi asteptat, poate, initial, dar si sa aiba ocazia de a evalua ea însasi importanta temporalitatii si a acelei fluiditati a naratiunii pe care a încercat s-o exprime în mai toate creatiile sale. O concluzie partiala e si aceea ca, deloc întâmplator – dar si deloc surprinzator, scriitoarea însasi pare a se simti mai apropiata, ca formula narativa si posibilitati ale rezolvarilor estetice, de proza elisabetana sau de cea din perioada Restauratiei decât de solidele modele ale epocii victoriene.
În egala masura, trebuie sa remarcam faptul ca relatarea atât de neobisnuitei existente a lui Orlando depaseste conceptia dominanta asupra genului din lumea occidentala, care, se stie, presupune o relatie de cauzalitate între sex, gen si dorinta. Orlando are aceleasi sentimente fata de universul înconjurator si ca barbat, si ca femeie, doar perspectiva pe care o adopta e diferita. Pornind de aici, unii critici n-au ezitat sa interpreteze acest text drept un moment de o importanta covârsitoare, de natura a prefigura atitudinile de mai târziu ale postmodernismului. Esential ramâne, însa, faptul ca experimentalismul Virginiei Woolf înseamna nu atât o evaziune voluntara, menita a eluda natura problematica a identitatii, cât mai degraba o permanenta interogatie a si asupra acesteia. De aceea, autoarea nu dezbate posibilele dorinte ale lui Orlando-barbat de a deveni Orlando-femeie, prezinta totul în mod cât se poate de natural, esential pentru ea fiind sa mediteze asupra consecintelor acestei transformari, care implica deopotriva natura profunda a subiectivitatii, precum si mecanismele dorintei. Treptat, însa, si aproape pe nesimtite, cartea aceasta devine, dincolo de nivelul strict al subiectului, dincolo de posibilele interpretari în cheie biografica, o exceptionala aducere în discutie a mecanismelor literaturii, dar si modalitatea inedita pe care autoarea o gaseste pentru a se raporta ea însasi la marii scriitori dinaintea sa, de la Swift sau Laurence Sterne si pâna la Shakespeare, Pope ori Milton.
„Este fatal pentru o femeie sa dea cea mai mica importanta unui necaz; în orice caz, sa se exprime constient ca femeie. Si «fatal» nu este o figura de stil; caci tot ce se scrie cu aceasta înclinatie spre constient este sortit pieirii. Trebuie ca în minte sa existe un fel de colaborare între femeie si barbat înainte ca actul de creatie sa poata fi îndeplinit. Trebuie sa aiba loc anumite aliante ale extremelor“, scria Virginia Woolf, în „O camera separata“. Fara sa o spuna exact cu aceste cuvinte, „Orlando“ depune marturie despre aceeasi necesitate estetica. Si reuseste pe deplin sa-i dea glas.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper