Nu vreau sa-l ating pe Leonardo DiCaprio

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Daca stau si ma gândesc bine, poate ca si lansarea „Marelui Gatsby“ sa se fi petrecut tot în onoarea presedintelui Spielberg. Sau, macar cu gândul la el. Oricum, odata cu filmul lui Baz Luhrmann, parca s-ar fi întors vremurile de altadata, când Cannes-ul nocturn cunostea sarbatori delirante, când se spargeau sute de farfurii la parangheliile grecesti, animate de Melina Mercouri, când dupa proiectia cu „La dolce vita“ urma la grande bouffe cu munti de spaghetti, iar Cannes-ul diurn privea cu sufletul la gura cum Visconti, Claudia Cardinale si Burt Lancaster plimbau un ghepard „de-adevaratelea“ pe plaja. Cine a zis ca mai târziu nu au mai fost nici bani si nici chef pentru astfel de dezmaturi? Cine a sustinut cu încruntare ca, în zilele noastre, criza a spulberat totul sau, daca nu totul, atunci a lasat mai usoara pâna si punga mogulilor hollywoodieni? Înseamna ca nu are idee de petrecerea-monstru ce a urmat inaugurarii celei de a 66-a editii cu „Marele Gatsby“.
Uriasul cort ridicat în Le vieux port adapostea un decor ce refacea „în mic“ dezlantuirile de pe ecran, cu cascadele de orhidee, orchestrele supraetajate, potopul de confetti sclipitoare, ploaia de petale etc. Pâna si gazda, Leonardo DiCaprio, am vrut sa zic Gatsby, s-a lasat metodic asteptat. Ca-n film. Banuiesc ca nu putini dintre cei prezenti mai aveau pe retina delirul vizual de pe ecran, ameteala de pe urma a ceea ce se cheama smash zooms, split screen, supraimpresiuni, flash back-uri sepia pentru a ne întoarce în timp, imagini rasfrânte ca într-un kaleidoscop, totul în 3D, dupa cum se stie. Poate ca si în urechi mai rasunau frânturi din orgia sonora a orchestrei de negri suflând în trompete pentru a ne trimite un jazz mixat cu r’n’b marca Beyoncé, The XX, Lana Del Rey, totul supervizat de rapperul Jay Z. Nu ma îndoiesc ca, oricât de elegante vor fi fost rochiile starurilor invitate (si anul acesta chiar a fost unul frenetic pentru marile case de moda) ele nu puteau rivaliza cu ceea ce s-a vazut pe ecran: opulenta imaginatiei nesilite sa tina seama de nimic, (autoarea costumelor si a decorurilor – Catherine Martin, sotia cineastului), adevarat desfrâu al perlelor, al voalurilor brodate cu pietre pretioase, al cristalelor din care trupul femeii aparea ca dintr-un cocon. Adica exact exuberanta care i-a suparat pe cei mai multi critici, aflati a doua zi în exercitiul strâmbatului din nas, ca si cum nu ar fi avut habar de ceea ce trebuia sa ne asteptam din partea australianului, cel care a semnat „Romeo + Julieta“, „Moulin rouge“. Doar nu era sa se converteasca la un film minimalist. Scott Foundas în „Variety“ avea dreptate, a-i reprosa lui Baz Luhrmann revarsarea, cotropirea vizuala (director de fotografie – australianul Simon Duggan) este ca si cum am învinovati bietul leopard ca are pete. De aici si pâna la strigatul „kitsch“ nu mai era decât un pas. Nu ar fi prima oara când respectiva notiune rasare ori de câte ori îsi face loc confuzia cu urâtul, cu prea multa încarcatura, cu stridenta. Filmul mi-a stârnit destule rezerve, dar nu de acest ordin. Mi-e greu sa înteleg de ce castelul lui Gatsby a fost comparat, ironic, cu unul dintr-un basm marca Disneyland, cu turnulete si tot soiul de bibiluri arhitectonice: oare nu este el descris chiar în carte, drept „un monument colosal, oricare ar fi etalonul dupa care vrei sa-l judeci; în fapt, era o copie a nu stiu carei primarii normande, cu câte un turn la fiecare dintre colturi, de o tinerete izbitoare…“, departe de elegantul palat în stil neoclasic din trecutul film „Marele Gatsby“ al lui Jack Clayton, dupa un scenariu de Ford Coppola (1974, cel cu Robert Redford). Unul dintre exegetii lui Scott Fitzgerald, Antoine Blondin, îl numeste „o absurditate extravaganta“. Apoi, mi se pare cât se poate de evident ca o buna bucata din prima parte, pâna la aparitia misteriosului proprietar, vreo jumatate de ora, a fost proiectata a avea un aer de poveste, de legenda, de întretinere a enigmei: cine este enigmaticul Jay Gatsby, venit de nicaieri, un erou din timpul razboiului, un spion, un afacerist dubios? Ciudata constructie, filmata în planuri îndepartate în cele dintâi cadre, pare a fi castelul unui print. Iar tot ceea ce se coaguleaza în jurul lui poate fi gasit chiar în paginile scrierii ca fiind un fel de Luna Park. Daca nici asta nu mai este fidelitate fata de litera cartii… Ecranizarea lui Baz Luhrmann si a coscenaristului sau din totdeauna, Craig Pearce, nu se abate, din punct de vedere narativ, de la linia cartii. Daca memoria nu ma înseala, autorii noii ecranizari au introdus doar în replicile lui Tom Buchanan câteva fraze din „Tender is the Night“ despre bogatii care sunt altfel decât ceilalti, obsesia lui Fitzgerald („Let me tell you about the very rich. They are different from you and me“). Jack Clayton adaugase din plin, finalul se ramifica mult. Cu spiritul cartii este altceva. Nici una dintre cele doua transpuneri nu a captat acea „mica muzica fitzgeraldiana“, în sonoritatile careia nu ghicesti, oricât de specialist ai fi în decorticarea stilului, masinaria scrisului. Vibratia unor fraze întrerupte când nu te astepti, parca pentru a nu-ti taia rasuflarea cu bogatia senzatiilor, a evocarii unor culori, lumini, obiecte din jurul nostru nu se lasa reorchestrata. Degeaba am asteptat una dintre cele mai tulburatoare scene din carte, proiectata pe fundalul descrierii unui tremur al perdelelor în clipa reîntâlnirii lui Nick cu verisoara Daisy. Nu am regasit-o nici colo, nici dincolo: „Un vânticel adia în încapere, umflând perdelele, trase în afara dintr-un capat, înauntru din celalalt, ca niste palide drapele în cele din urma rasucite si înaltate catre acel tort de nunta presarat cu zahar glacé care era tavanul. Apoi, briza încreti covorul vinetiu, aruncând deasupra lui o umbra precum vântul tulburând apa marii. (…) Cred ca am ramas acolo, neclintit, pret de câteva bune momente, ascultând fosnetul perdelelor si balansul unui tablou de pe perete. Mai târziu, am auzit un boom, când Tom Buchanan a închis ferestrele. Prizonier, vântul si-a gasit odihna în camera…“ Cum sa se descurce cinematograful? Dar daca ceva m-a îndepartat de varianta lui Luhrmann nu a fost neputinta de a se lua la întrecere cu limitele însesi ale unei arte, ci neadecvata inspiratie de a ne forta sa ne apropiem de lumea de pe ecran prin intermediul unei tehnici la moda, 3D. Într-un film al imposibilitatii refacerii a ceea ce pierdut, îndepartat ramâne pentru totdeauna, spectatorul se înfige în intimitatea personajelor, ca si cum ar vrea sa le smulga ceva nemarturisibil. Înteleg „sa prinda fluturii“ care parca ne ating fruntea (asta nu ar fi, poate, cel mai rau), dar nu si sa-si apropie nasul de eroi. Autorul povesteste cum s-a nascut ideea. Revazând un film de Hitchcock cu Grace Kelly, parca ar fi vrut sa mângâie superba creatura. O fi 3D ideal pentru astfel de fantasme, dar eu una nu vreau sa-l ating pe DiCaprio. Nu vreau sa concurez cu Gatsby. Amândoua filmele ni-l arata schitând un gest riscant, cinematografic vorbind, daca tinem seama de minunea paginii: „Ma gândeam la uluirea pe care trebuie sa o fi trait Gatsby când a identificat pentru prima oara luminita verde de la capatul pontonului lui Daisy. Venise atât de departe pe aceasta peluza albastra, iar visul sau îi parea atât de aproape ca putin i-ar fi lipsit ca sa-l prinda cu mâna“. De ce sa fiu eu, spectator, mai aproape de o himera decât eroul însusi? De ce sa pot prinde si eu cu mâna? De ce sa-l maimutaresc? Nu, categoric, nu vreau sa-l ating pe DiCaprio. Ma multumesc, ba chiar sunt bucuroasa ca actorul, temator – dupa propria marturisire – în fata rolului, poate si intimidat de umbra lui Robert Redford din filmul lui Clayton, a izbutit sa fie un Gatsby autentic, cu deosebire în componenta principala a personajului fitzgeraldian, „vitalitatea iluziilor“. „Trecutul poate fi retrait“, Daisy ar putea fi din nou a lui, crede el cu disperare. Poate Leonardo DiCaprio nu are acel „fascino“ al lui Redford, un Gatsby mai misterios, pentru care, ne lasa el sa întelegem, trecutul nu este doar o amintire obsedanta, ci si o rana înca deschisa. Si într-un caz, si în celalalt, seductia eroului actioneaza ca principal motor. Cred ca DiCaprio nu a fost prea stimulat de partenera sa, Carrey Mulligan, o Daisy prea sanatoasa, fara gratia micilor capricii si, mai ales, fara muzicalitatea tinerei femei. Mia Farow, alaturi de Redford, îi gasise un corespondent aproape perfect fiintei cu contur diafan, al carei blazon erau inconsistenta si nepasarea. Nici nu vorbea, de fapt, murmura, pentru ca oamenii trebuiau sa se aplece spre ea pentru a auzi „una dintre acele voci pe care urechea o urmarea în toate modulatiile ei, ca si cum fiecare fraza era un aranjament de note ce nu trebuia sa se repete niciodata“.
Sa ne întoarcem la kitsch, la unul adevarat, opulent si binevenit, pentru ca este asumat, instalat nu din incultura sau nebagare de seama. Kitsch-ul în totala acoperire a definitiei sale (transpunerea unei opere dintr-un material adecvat într-unul derizoriu, cum sunt produsele turistice) este decorul în care se misca excentricul pianist de music-hall Liberace din biopicul lui Steven Soderberg „Behind the Candelabra“, precursorul lui Elton John si al lui Lady Gaga, artist gay într-o America nepregatita pentru a accepta outcoming-ul (recunoasterea publica a homosexualitatii). Coloane dorice într-o vila ametitoare, candelabre imitând stilul altor epoci peste tot, inclusiv pe pian, de unde si titlul filmului. Munti de sclipiciuri („Eu sustin toata industria de strassuri a Austriei“, declara protagonistul), pianistul pare un fel de calaret electric cu danteluri si fireturi, dar ce drama emotionanta rasare din toata aceasta nebunie, drama iubirii fara certitudini, a fantasmelor disperate, a batrânetii ineluctabile, a adevarului prizonier. Michael Douglas în rolul lui Liberace (prima aparitie dupa lupta cu cancerul), impresionant de la un capat la altul, a fost vazut de multi ca un candidat cu mari sanse la Premiul de interpretare. L-ar fi meritat cu prisosinta, dar nu a fost sa fie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper