Nichita 80

Un articol de C. STANESCU

Sub o „ploaie în luna lui marte“ Nichita Stanescu a împlinit 80 de ani: „A te gândi ca Nichita Stanescu ar fi trait pâna la aceasta venerabila vârsta“ – scrie Tudor Cristea în „Litere“ – „e ca si cum ti i-ai închipui pe Enkidu si pe Ahile batrâni. Dar si mai greu ar fi sa ti-l închipui traind într-o lume refractara la mituri. Pentru ca el, cu toate pacatele sale omenesti, era un mit viu. Un poet despre care, într-o patrunzatoare introducere la opera sa, Alex Stefanescu spunea ca are mai multi admiratori decât cititori. Situatia nu s-a schimbat pâna azi, decât, poate, în sensul ca s-a micsorat numarul cititorilor. Si au aparut detractorii cu ifose“. Într-o lume secularizata, refractara la mituri, cititorul întâmplator si indiferent, ca si admiratorul din auzite ramân cu ochii legati de vârful degetului îndreptat catre luna, incapabili sa-si înalte privirea mai sus, spre stralucirea magnetica a astrului noptii. Înfasurata si „îngropata“ în cuvinte, poezia lui Nichita Stanescu e, ca luna, departe de ele: în necuvinte. „Poezia – ne previne poetul în «Respirari» – foloseste cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o arta a cuvântului. În poezie putem vorbi despre necuvinte, cuvântul are functia unei roti, simplu vehicul care nu transporta deasupra semantica sa proprie, ci provoaca o semantica identificabila numai la modul sintactic“. Cuvântul e o „roata“, nu e un scop, ci doar un mijloc de transport catre altceva, poate chiar spre lumina lunii pe care nu el o contine. Disperarea invocata de poet izvoraste dintr-un paradox si este expresia unui conflict pe care îl explica astfel Solomon Marcus: „Conflictul dintre poezie si cuvinte este vizibil si dintr-o cu totul alta directie: faptul ca limbajul este monitorizat de emisfera cerebrala stânga, pe când poezia, prin excelenta concentrata pe intuitii, afectivitate, emotii si sentimente, îsi are sediul în emisfera cerebrala dreapta. Sa exprimi cu mijloacele emisferei cerebrale stângi procese care se afla sub controlul emisferei cerebrale drepte, iata pariul poeziei, aparenta ei imposibilitate“. Mitul îsi are sediul în emisfera cerebrala dreapta, dar în lumea secularizata si refractara la mituri acest sediu este o pestera parasita, ca o ruina si ca o casa pustie înca din vremea primului romantism literar. Refugiat în alta lume, cititorul nu se mai poate întâlni nici în închipuire cu „batrânii“ Enkidu si Ahile, mitologici ca si Nichita Stanescu. Ramânând la perceptia si lectura mitologica propusa de emotionanta evocare a lui Tudor Cristea, iata în continuare si paradoxul situatiei istorice gratie careia în lirica româneasca s-a ivit poetul „necuvintelor“: „În chip paradoxal, poetul cel mai neasemanator si mai nonconformist din literatura româna a fost produsul unei perioade de conformism. Dar un conformism ciudat, care a facut posibil nonconformismul sau într-un soi de rezervatie literara. Am mai spus undeva ca, în deosebire de cea de la Praga, Primavara de la Bucuresti a fost una lirica. Si, oricât de ciudat, ea a fost pregatita de acea îndelung criticata, ironizata, discreditata creatie stalinista, care a fost Scoala de Literatura Mihai Eminescu, menita sa produca scriitori conform unui plan, ca în productia de bunuri materiale. Si de acea creatie tragica a ei, care a fost Nicolae Labis, mai tânar cu doi ani decât viitorul autor al «Necuvintelor»“. Tudor Cristea nu se opreste în scurtul si stralucitul sau eseu la mitologie. Vine cu o deslusire cât se poate de pertinenta si rationala spre a explica un fenomen ce în ultima sa instanta ramâne irational si inexplicabil: „Istoria literara pare (subl.n.) a fi lamurit lucrurile. Explozia lirica saizecista s-a produs pe fondul redescoperirii modernismului (dar si a traditionalismului, care e, conform observatiei calinesciene, tot o forma de modernism) interbelic. De aici, eticheta de neomodernism. Numai ca, spre deosebire de toti congenerii sai, care au ramas, mai mult sau mai putin, niste blagieni, adica niste rationalisti ai irationalului, ai misterului sau ai inefabilului, Nichita Stanescu s-a despartit de modernism aproape în aceeasi clipa în care l-a descoperit. Poezia lui se impune prin ruptura, nu prin continuitate. Si nu e vorba de o ruptura similara cu cea produsa de suprarealisti. Aceia au fost peste tot, poeti de pluton (ca mai târziu, la noi, optzecistii). Iar mult clamatul dicteu automat a fost o metoda de creatie adoptata cu devotament si cu harnicie. Un patent, o reteta, pentru ca majoritatea poetilor n-au scris sub impulsul dicteului, ci ca si cum s-ar fi aflat sub acel impuls. Spre deosebire si de modernisti, dar si de suprarealisti, Nichita Stanescu este o individualitate, un poet neasemanator, care a descatusat logica, fantezia, imaginatia. Un creator de limbaj si, în felul sau, un ultim mare romantic“. Ce observam în aceasta explicatie istorico-literara a carei pertinenta este indubitabila? Observam ca, dusa pâna la capat, explicatia lasa în cele din urma inexplicabila aparitia poetului ca un soc si ca o explozie ale caror cauze, ascunse, nu le cunoastem. Chip de a spune, cum o si face, cu tact critic exceptional, Tudor Cristea când scrie ca „Istoria literara pare a fi lamurit…“: a lamurit doar ce poate fi lamurit. Restul, inexplicabilul cu privire la aparitia lui Nichita Stanescu îl spune un mare critic si scriitor român, Garabet Ibraileanu, cu privire la socul extraordinar ca un „cutremur“ al ivirii operei lui M. Eminescu în contextul artisticeste sarman al literaturii române. Explicatia lui G. Ibraileanu cu privire la Eminescu, „poetul nepereche“ poate fi urmata ca trasa la indigo de situatia paradoxala a inexplicabilului Nichita Stanescu pe harta lirismului românesc din secolul al XX-lea. Relatia dintre Eminescu si predecesorii/ contemporanii sai nu este una obisnuita si naturala si, cu vorbele criticului de azi despre Nichita Stanescu: „poezia lui se impune prin ruptura, nu prin continuitate“. Analogia merge mai departe (mai înapoi!), reamintind ca, în „postumele lui Eminescu“ criticul „Vietii Românesti“, deterministul Ibraileanu afirma transant o teza contrara propriei ideologii ce va da mult de furca „deterministilor“ marxisti improvizati si obtuzi din obsedantul deceniu dar si dupa aceea. El observa acolo „aberatia“ calendaristica a nasterii literare a unui geniu poetic si proclama caracterul paradoxal, neprevenit si inexplicabil al aparitiei lui Eminescu: „Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastra. El e asa de mare fata de predecesori încât nu poate fi vorba de o «evolutie» a literaturii, ci de o saritura. Caci de la Alecsandri, Bolintineanu si chiar Alexandrescu, în chip normal nu se putea ajunge la Eminescu (…) putem asista la evolutia ce a facut-o Eminescu, care este, în acelasi timp, evolutia literaturii române însasi de la Alecsandri-Bolintineanu pâna la Eminescu, evolutie întâmplata însa din activitatea unui singur om, care e Eminescu“. Inexplicabila si inasimilabila strict literar, „saritura“ lui Eminescu da nastere de aceea mitului si presentimentului public ca opera lui, înteleasa ori nu, defineste si legitimeaza. Schimbând ce e de schimbat, dar pastrând analogia plauzibila si posibila între cei doi mari poeti, nu înseamna ca-i punem, sub toate raporturile, pe picior de egalitate. Sa-l mai citam pe criticul Tudor Cristea cu privire la calitatile si defectele acestui „ultim mare romantic“ de asta data octogenarul Nichita Stanescu: „Un poet proteic, inegal, nu o data inform, incoerent, bruionar, dar care, pâna si în cea mai discutabila bucata (probabil si în acele texte scrise pe servetelele de pe masa unor restaurante si apoi date hrana focului) face sa cada o perla sau macar un graunte de nisip din care ea sa rodeasca. Si, iarasi în chip paradoxal, poetul cel mai dificil, cel putin în aparenta, din literatura româna, este, în multe locuri, fara a fi mai putin un mare poet, foarte accesibil. «Emotie de toamna», «Ploaie în luna lui marte», «Cântec», puse pe muzica, au devenit aproape folclor“. Monopolul asupra sintagmei „ultimul mare romantic“ îl detine în exercitiul critic traditional Mihai Eminescu, însa criticul de la Gaesti nu greseste câtusi de putin atribuindu-i lui Nichita Stanescu, si el poet „nepereche“ din acest punct de vedere: „romantismul“ sau e fundamental si congenial, indatabil si neîncadrabil într-un „curent“ istorico-literar cu acest nume. Curentele trec, romantismul ramâne. Apoi, ca si Eminescu, este „nu o data inform, incoerent, bruionar“, cu un cuvânt, în opera lui Nichita Stanescu, e, ca si la acela, mult „moloz“.
A trebuit sa treaca suta de ani ca exegeza critica sa înceapa a descoperi si sa revalorifice „molozul“ lui Eminescu din care se stie ce a iesit: s-a ivit un poet înnoit, cum numai acesti mari romantici de nimic programati se pot înnoi la date si intervale imprevizibile. Despre paradoxul poetului „foarte accesibil“ Nichita Stanescu se pot spune lucruri asemanatoare cu acelea despre accesibilitatea lui Eminescu, venita abia dupa ce mitul poetului s-a consolidat, iar poezia lui atât de „accesibila“ a început sa nu mai fie citita, ci doar invocata, ca în sondajele de strada. În realitate, acesti romantici nonconformisti si neîncadrabili nu scriu pentru „strada“, ci doar pentru ei însisi. Nu-si pun problema „accesibilitatii“ si, chiar daca urca întâmplator pe scena, cu „amicii“, cum a facut-o, tras de mâna, Nichita Stanescu, ei n-au cultul „popularitatii“. Nu viseaza, obsedati, sa târasca dupa ei armate întregi de cititori si sa stârneasca tunete de aplauze: inaccesibili în opera lor, acesti mari idealisti autarhici sufera de singuratate si de transcendenta asteptându-si cititorul ideal. Din când în când, pe neasteptate, acesta apare. În cazul lui Nichita Stanescu – „un trandafir (care) învata matematica“, spre a folosi cea mai buna metafora ce-l sugereaza minunat, dar involuntar, desigur, pe autorul „Necuvintelor“! – ultimul sau cititor, un cititor ideal printr-o noua comprehensiune capabila sa-l scoata din singuratatea accesibilitatii nerâvnite, mi se pare a fi matematicianul Solomon Marcus într-un text din „România literara“. Intitulat „Eminescianul Nichita Stanescu“, textul e considerat de autor „o regândire cu ameliorari si noi dezvoltari, a exercitiilor anterioare. În particular, referirea la eminescianismul lui Nichita se face aici pentru prima data“. Exercitiile anterioare la care se refera autorul „Poeticii matematice“ din 1970 sunt cele din „Întâlnirea extremelor“ din 2005 si „Paradigme universale“ din 2010. Confesiunile si notele indicatoare din textul matematicianului îl configureaza pe cititorul ideal de care un mare poet accesibil-inaccesibil are nevoie pentru a fi „înnoit“ si scos o clipa din singuratatea la care este condamnat spre a recadea apoi în bratele adoratorilor prin simpla contagiune sau ale inevitabilior detractori. Caci, în fine, fiecare mit îsi are detractorii sai: precum Eminescu l-a avut în infatigabilul mare poet Al. Macedonski, nici poetul nepereche al necuvintelor n-a scapat, îsi are galeria lui de detractori, unul cu o voce mai ascutita ca al altuia. Iar detractorii reprezinta un fenomen, o anexa dialectic necesara a geniului pe deplin explicabila. Si inevitabila. În compensatie, fara sa stearga efectele pernicioase – dar stimulatoare! – ale neobositei râvne denigratoare, un frumos cult al personalitatii lui Nichita Stanescu întretine laudabila publicatie „Atitudini“ a Casei de cultura „I.L. Caragiale“ din Ploiesti, care-l întâmpina pe Nichita la 80 de ani cu „Viata si opera lui Nichita Stanescu (Repertoar bio-bibliografic), 80 de ani de la nasterea poetului“ de Mircea Colosenco, „Nichita Stanescu – Aurel Covaci, destinul unei prietenii (1956-1983)“ de Stela Covaci (Editura Premier), „Nichita Stanescu si unul din ai sai prieteni“ de Nicolae Ionita (Editura Karta – Graphic), „Omagiu lui Nichita“, catalog de arta cu lucrari ale membrilor UAP Filiala Ploiesti (Editura Prahova), „Albumul unei prietenii. Nichita Hristea Stanescu si Vladimir Zamfirescu“, fotografii si marturii primite de la „marele prieten nichitian“, pictorul Mihai Bandac si, în fine, dar nu în ultimul rând, chiar acest numar emotionant, de colectie, al „Atitudinilor“ ploiestene, plin cu fotografii, articole omagiale si pretioase amintiri despre concetateanul lui Caragiale si familia lui, care, cum noteaza ca batrânul cronicar Vera Popescu, „prin decesul Marianei a disparut de fapt familia Nicolae Stanescu, caci: Nicolae Stanescu – tatal poetului, a decedat la 08.02.1982, Nichita la 13.13.1983, Cristina – sora înfiata – la 08.06.1999, Tatiana – mama poetului – la 20.04. 2001 si Mariana – sora poetului – la 18.10. 2002“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper