Manifeste ca manifestari ale normalitatii

Un articol de OANA PURICE

Leo Butnaru, Manifestele avangardei ruse. Antologie, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012.

 

În 2012, Editura Tracus Arte a publicat antologia de manifeste ale avangardei ruse, realizata, tradusa si prefatata de Leon Butnaru. Într-un volum consistent, sunt puse alaturi peste cincizeci de texte-program ale avangardistilor rusi din prima jumatate a secolului al XX-lea, reprezentative pentru cele mai importante miscari de fronda literara.
Dupa traducerea realizata de Emilia David Drogoreanu a manifestelor futuristului Marinetti (Editura Art, 2009), culegerea facuta de Leo Butnaru este un act cultural important pentru spatiul autohton, pentru ca nu exista prea multe preocupari în aceasta directie. Volumul de fata devine un instrument literar folositor, continând note explicative pentru fiecare fenomen avangardist prezentat; de asemenea, are în partea finala scurte note biobibliografice despre autorii antologati si, spre deliciul cititorilor, o colectie de fotografii. Reproducând portrete ale scriitorilor avangardisti sau coperte ale revistelor pomenite în carte, imaginile nu se bucura de cea mai mare claritate, dar sunt relevante pentru a sustine descrierile realizate în textul introductiv.
Introducere în avangarda rusa
Prefata alcatuita de Leo Butnaru reprezinta o prima încercare reusita de acomodare a publicului românesc cu avangarda rusa. Discuta aspecte importante despre primele actiuni avangardiste, despre configurarea generala a miscarii si directiile în care ea s-a îndreptat, despre relatia cu artele plastice si, cel mai important, cu sistemul bolsevic, instaurat în octombrie 1917. Atent la cele doua culturi pe care le pune în legatura prin aceasta traducere, Leo Butnaru nu omite nici apropierile (mai degraba ca spirit al veacului decât ca influenta directa) dintre avangardistii de origine rusa si cei români, amintindu-i astfel (doar) pe Ilarie Voronca, Tristan Tzara si Ion Vinea.
În începutul demersului sau, Butnaru aminteste de prima colectie de programe ale scolilor de avangarda, publicata în Rusia în 1924 – „De la simbolism la Octombrie“. Unele texte au fost scrise cu mult înainte (cele mai numeroase în preajma anului 1913), volumul aparând când deja noile tendinte ideologice impuse de Partidul Comunist se faceau simtite si în arta. Leo Butnaru va insista pe aceasta corupere a literaturii de catre dispozitiile politice, care va culmina cu impunerea realismului socialist ca unica doctrina admisa, la primul congres al scriitorilor sovietici din 1934, prezidat de Maxim Gorki. Inhibarea avântului avangardist nu se va opri doar la nivelul textelor, existând reale represiuni asupra scriitorilor însisi; marginalizati sau, dimpotriva, luati sub stricta observatie, numerosi avangardisti au fost victime ale „represaliilor barbare ale regimului bolsevic criminal“ (p. 22). Daca oamenii s-au confruntat cu un destin tragic, operele lor nu au putut fi eradicate de sovietici, manifestându-si ecoul, spune Leo Butnaru, în ceea ce va deveni literatura underground a anilor ’60-’90, ce a circulat în samizdat (din care s-au dezvoltat postavangarda si postmodernismul rus). Astfel, recuperarea manifestelor avangardiste nu are doar un interes strict localizat istoric, ci poate justifica evolutia literaturii ruse libere (în sensul refuzului ideologiei impuse); avangarda poate constitui „primul capitol din istoria celei mai noi literaturi ruse“ (p. 5).
Cu vânt în pupa
Colectia propriu-zisa debuteaza cu programul akmeismului (curent literar care promova eliberarea poeziei de practica simbolista), semnat de Nikolai Gumulimov în 1913. Avându-i ca figuri iconice pe Shakespeare, Rable (alegerea românizata pentru Rabelais), Villon si Théophile Gautier, akmeistii se pronunta cu totii împotriva simbolismului care „nu exprima spiritul Rusiei“ (p. 29), fiind „noii Adami“ care „iau în arta acele clipe care pot fi eterne“ (p. 33). Principiul lor ordonator e îndemnul dat de Osip Mandelstam – „iubiti existenta obiectului mai mult decât obiectul propriu-zis si propria-va existenta mai mult decât pe sine însiva“ (p. 37). Unul dintre cele mai incitante texte este manifestul futurismului, scris în 1912, „O palma data gustului public“, ce militeaza pentru îndepartarea oricaror autoritati culturale de pâna la ei (de la Puskin la Gorki – în alta parte numiti „târâtorii mosneguti ai literaturelei ruse“ (p. 80) – la limbajul uzat) si stabilirea drepturilor poetilor. Se va oferi modelul unei academii a ego-poeziei (delimitându-se clar ego-futurismul rus de miscarile italiene sau franceze) si se vor repudia criticii literari, „acesti negustorasi, acesti plozi mucosi nascuti la sapte luni, care sufla zi de zi în fluierasele lor, grosi de obraz si fara a fi în stare sa înteleaga frumusetea“ (p. 48).
Manifestele au retorici diverse, de la eseistica inofensiva la scandarea violenta („Duceti-va dracului“), îndreptându-si revolta atât împotriva traditiei culturale sufocante, cât si împotriva influentei nocive a factorului politic; D. Burliuk,
V. Kamenski si V. Maiakovski îndeamna în 1918 la o noua revolutie, Revolutia Spirituala, cerând „despartirea artei de stat“ si îndepartarea din spatiul artistic a „diplomatilor, titlurilor, posturilor si cinurilor oficiale“ (p. 110). Important este faptul ca atentia avangardistilor nu se centreaza doar pe literatura, ci se pronunta si pentru o înnoire a muzicii, teatrului, picturii sau arhitecturii. Daca unele curente prezentate de Leo Butnaru devin variatii cu perspectiva putin modificata ale unor miscari mai ample (ca akmeismul sau futurismul – în jurul ultimului gravitând suprematismul sau lucismul), altele ajung sa se opuna chiar avangardei predecesoare, într-o corecta politica a principiului de fronda. Astfel, imagismul respinge futurismul (la fel vor face si biocosmistii si lumenistii), reprezentantii sai proclamându-se ca „adevaratii maestri ai artei“ (p. 138). Acelasi destin îl vor avea si imagistii, refuzati de expresionisti.
Pe o perioada de aproximativ zece ani au fost sustinute cele mai diverse forme artistice, fiecare noua factiune gasindu-si alte puncte de conflict si alte deziderate; într-o efervescenta a discursurilor, nu doar ca se condamnau formele învechite ale avangardei, dar scriitorii însisi treceau dintr-o parte în alta, ajungând la câtiva ani distanta sa repudieze ceea ce odinioara sustinusera cu îndârjire. Aceasta energie nu poate decât sa arate înca posibila normalitate a spatiului literar, mutilata curând dupa aceea de impozitiile ideologice. Paradoxul acestor fenomene nu consta nici în succesivele auto-condamnari, nici în incongruenta dintre credo-ul lansat si aplicarea practica (în poezie, îndeosebi); Leo Butnaru vede aceasta situatie ca pe o „lege eterna“ a fenomenelor culturale: „în epocile de cautari febrile, pentru a iesi dintr-o criza sociala, dar si artistica, declaratiile teoretice sunt frecvente, cele mai multe dintre ele având un caracter aprioric care – asta e! – poate sa nu aiba corespondente cu creatia de facto“ (p. 19). Paradoxul cel mai mare al acestor miscari este altul; dorind sa realizeze o literatura noua, deseori, cu mijloace noi (inventii lexicale si sintactice), sa arunce în aer „podurile canonice fortificate de predecesori“ (p. 15), ei ajung, printr-o clasicizare la care au participat tocmai interdictiile sistemului socialist, „în cel mai democratic Panteon al stimei“, alaturi de cei pe care îi bombardasera. Situatia este prezenta si în celelalte spatii culturale, fiind usor verificabila în literatura româna, prin consultarea programelor universitare si preuniversitare, unde se întâlnesc reprezentanti ai avangardei.
Despre rusi, ca la turci
Ceea ce deranjeaza sunt frecventele greseli de redactare, de la cele mai inocente (vreo virgula omisa sau ghilimele desperecheate) la cele mai flagrante, tradând nu numai o neatentie tehnica, dar si o lejeritate a relecturii. Slutirea numelui lui Marcel Raymond – aparut de doua ori, cu doua typos diferite, ar putea trece în contul redactorului, dar încurcarea destinatiei lui Tristan Tzara, mutând Zürich-ul „Cabaretului Voltaire“ în Germania (p. 13), se aloca, din oficiu, autorului. Pentru o expiere totala a umorilor negative, trebuie amintite si discrepantele stilistice din prefata (care nu pot fi puse pe seama obligatiilor de traducere). Se observa cu usurinta modularile – lexicale, sintactice – marcate geografic; totusi, s-ar putea trece cu vederea „pre“-ul neactualizat, (poate) voit jucausul „sfichiuit“, cu destula dificultate chiar si sintagma de trista amintire „savanti de renume mondial“, daca alaturi de acestia nu ar sta, contrastiv, termeni cu rezonanta neologica precum „prolegomena“ (putând cu usurinta fi înlocuit de mai umilul „introducere“) sau lungitul „completamente“.
Dincolo de imperfectiunile de ordin tehnic, volumul lui Leo Butnaru este un câstig pentru spatiul editorial românesc, nu doar prin statutul sau de document si instrument, cât si prin valoarea artistica a manifestelor, care, pierzând din referentialitatea si pragmatismul originar, au dobândit gratuitatea si coerenta stilistica a unui fragment poetic. Astfel ca Leo Butnaru aduce în atentia publicului nostru o colectie de texte literare „îmblânzite“, în care doar terminologia militanta si retorica ofensiva mai amintesc de vechiul utilitarism al „Manifestelor avangardei ruse“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper