Inorogul – „unealta a miraculosului“ in opera lui Blaga

Un articol de I. OPRISAN

În substanta viziunii europene si românesti asupra unicornului s-au topit cel putin doua serii de închipuiri mitologico-fantastice divergente, daca nu cumva radical opuse, asupra fiintei proiectata în fabulos.
În perspectiva celei dintâi, ce ne-a parvenit prin Biblie si „Fiziologul“, unicornul este o fiinta puternica, de regula uriasa, si înfricosatoare, de care omul se teme. El întruchipeaza în „Fiziologul“ chiar „Moartea care goneste sa ajunga pre tot neamul lui Adam“ (apud Maria Golescu, „Cum arata inorogul si ce stiu românii despre el, în Cercetari folclorice“, vol. I, 1947).
În mitologia româna el e închipuit ca o vietuitoare antediluviana, care-l sfideaza pe Dumnezeu, refuzând sa se urce în corabia lui Noe si pierind din cauza multimii de pasari si animale pe care le poarta pe apele potopului (cf. Marcel Olinescu, „Mitologie româneasca“, 2008). Vietuitoarele reale de la care se presupune ca s-a pornit în fabularea mitica au fost: taurul, elefantul, rinocerul asiatic cu un corn si narvalul din gheturile nordice.
În cadrul celei de a doua serii, care si-a impus pecetea în cadrul fuziunii viziunilor, inorogul, desi la fel de puternic, e o fiinta mai mica, profund spiritualizata, simbolizând forta, impetuozitatea, violenta, dar mai ales blândetea, nobletea, puritatea, castitatea, întelepciunea. Datorita aspiratiei catre absolut ce i-a fost pusa pe seama, inorogul a capatat, în crestinism, o suprasimbolistica sofisticat-religioasa; animalul sacru întrupând, rând pe rând, în cadrul vânatorii rituale, pe Dumnezeu, pe Sfântul Duh si pe Iisus mort în bratele fecioarei Maria (Hans Biedermann, „Dictionar de simboluri“, vol. I, 2002). Animalele luate ca baza în creionarea acestei plasmuiri fabuloase au fost: antilopa, cerbul, tapul, berbecul, magarul si calul.
Si într-o serie si într-alta, elementul esential al identificarii îl constituie cornul spiralat, indiferent de marime, cu valoare magica de lecuire si de purificare a lichidelor de otravuri, initial cu puternice conotatii sexuale, deviate, în seria a doua, în semnificatii religioase, cornul fiind asimilat crucii.
De asemenea, fundamentala e calitatea masculina a inorogului – de unde si atractia fata de fecioarele virgine, a caror castitate o apara. Bivalenta sexuala într-o singura fiinta e explicita doar în mitologia chineza, unde unicornul constituie sinteza fortei masculine: ky-lin cu cea feminina: ch’i-lin (ibid.) (A se vedea si studiul „Puritatea inorogului. Între blândete si cruzime“, de Andrei Oisteanu, în vol. „Gradina de dincolo“, 1980).
Perpetuum prezenta e si opozitia violenta/ blândete în trasaturile majoritatii soiurilor de inorogi.
În sfârsit, trupul si corpul inorogului sunt aproape unanim de culoare alba. Forma capului, a cozii si a picioarelor (uneori de elefant), fiind însa diferite de la un autor si de la un popor la altul.
În alchimie, Unicornul, simbolizeaza esenta primara, Mercurul, care este legata, într-o unitate perfecta, cu Leul (Sulful)“ (Hans Biederman, op. cit., vol. I).
În heraldica, cu rare exceptii, unicornul nu apare pe steme, ci le sustine doar, împreuna cu Leul.
Din câte se cunoaste, prima atestare certa a inorogului se afla în lucrarea „Indica“, de Ctesias din Cnidos, sec. IV înainte de Christos. Dar unii autori merg înapoi pâna la sigiliile preistorice de la Mohenjo Daro (apud Maria Golescu, op. cit.).
Sigur însa expansiunea atât apuseana, cât si rasariteana a motivului porneste din vechea Indie, capatând mereu alte valente de-a lungul secolelor si tarilor pâna la cea de „unealta a miraculosului“ din opera lui Lucian Blaga.
În genere, cei care s-au referit la el, de-a lungul veacurilor, adopta o atitudine echivoca în privinta existentei sale reale, invocând imposibilitatea proliferarii în gol a unui simbol asa de viu. Raspunsul ferm l-a dat unul dintre cei mai mari savanti, Cuvier, care, „într-o nota“ consacrata monocerului (monokeros), ar fi declarat ca „niciun naturalist nu a vazut inorogul“, descrierile anticilor referindu-se la antilopa oryx (ibid.).
Si totusi, în secolul XIX, se mai vorbea în Africa de inorog, „Abou-korn“, „parintele cornului“, iar „negustorii din Cairo“ povesteau europenilor ca au întâlnit indigeni „care vazusera acest animal cu ochii lor“ (ibid.).
*
Nu are nicio importanta daca Lucian Blaga credea sau nu ca inorogul a existat vreodata, asa cum M. Sadoveanu afirma deschis ca, abia dupa disparitie, el ar fi trecut în mit, cum vor trece si lupii, când civilizatia masinista îi va alunga definitiv din salasurile lor.
Cert este ca unicornul reprezinta fiinta fantastica cel mai des prezenta, nu numai în lirica poetului – cum lasa sa înteleaga Serban Cioculescu – ci si în proza, în eseistica si chiar în corespondenta lui.
De altfel, prima referinta a lui Blaga la inorog, ce indica totodata si una dintre sursele sale de inspiratie, o aflam în epistola, datata „Oasa, 26 iulie 1923“, adresata Corneliei Blaga: „Atâtea minuni poti vedea pe-aici, încât nu m-as mira sa iesi si tu din padure calare pe-un «Einhorn», ca în tabloul lui Bocklin. Fireste, ar trebui sa iai în cazul acesta si un pic de straiul brostei de la Sovata – ca sa-ti înverzesti fruntea“ (v. Lucian Blaga, „Corespondenta de familie“).
Faptul respectiv confirma în parte opinia lui George Gana, care considera ca utilizarea, în scopuri artistice, a inorogului în poema „Septembrie“ (1929), prima din seria în care fabulosul animal e chemat „sa potenteze misterul“ – cum se exprima Pompiliu Constantinescu – i-ar fi fost sugerata de poemele „Das Marienleben“ (1913) si „Die Sonette an Orpheus“ (1923), de Rilke (v. Lucian Blaga, „Opere“, editie critica si studiu introductiv de George Gana, vol. I, „Poezii antume“, 1982).
Nu e însa de conceput ca un poet cu asa de largi orizonturi culturale ca Blaga a putut ajunge la inefabilul simbol antic si medieval al unicornului doar prin expresionism.
Tapiseriile flamande, iconografia bizantina, rasfrângerile artistice ale inorogului în „Floarea darurilor“, în „Varlaam si Ioasaf“, în „Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie“, în „Alexandria“ (cu celebrul cal cu corn în frunte, intrat sub numele Ducipal – din Boukephalus –, în basme, si, mai ales, în „Istoria ieroglifica“, în care, Dimitrie Cantemir se ascundea chiar sub numele inorogului, i-au putut sta ca surse neîndoielnice la îndemâna.
Nu întâmplator, în conferinta „Dimitrie Cantemir“, sustinuta, dupa toate probabilitatile, în 1943, când se împlineau 270 de ani de la nastere si 220 de la moartea domnitorului, scriitorul schita într-un admirabil portret figura marelui învatat recurgând tocmai la inorog, prilej cu care dadea cele mai ample detalii în evidenta cunoastere de cauza a diverselor aspecte controversate ale fantasticului animal. „Daca mi s-ar cere – rostea el – sa caracterizez prin anticipatie si în chip fabulos figura lui Dimitrie Cantemir, nu as alege ca simbol, nici îngerul din alte tarâmuri, nici leul, nici vulturul din lumea noastra, ci o fiinta pe jumatate reala, pe jumatate de poveste si legenda: unicornul. Simbolul ar fi cel mai potrivit sa lege la un loc contururile pamântesti si cele nepamântesti ale aparitiei, ce ne preocupa“ (Lucian Blaga, „Isvoade. Eseuri, conferinte, articole“, 1974).
Si continua, ceva mai departe – caracterizându-l pe Cantemir, dar autoportretizându-se în duhul misterului, dupa cum vom demonstra mai încolo, pe el însusi – cu urmatoarele semnificative fraze: „În fabulos deghizata «Istorie ieroglifica», Dimitrie Cantemir însusi îsi joaca rolul sub înfatisarea Inorogului, numele slav, adoptat de cronicarii nostri, al Unicornului. Inorogul, animal cu copite nedespicate, având un fantastic corn lung, ce izbucneste drept înainte din mijlocul fruntii, reprezinta una din plasmuirile cele mai sugestive ale imaginatiei mitologice. Inorogul, animal de o salbaticie de nedomesticit, dar superlativ sublimat totodata, unealta a miraculosului adesea, era în literatura medievala un simbol al castitatii si, prin derivatie, apoi si un animal al puterii spirituale“.
Pe parcursul conferintei, Blaga mai substituia în doua rânduri numele real al voievodului prin cel alegoric. O data facând aluzie la vânatoarea magico-rituala medievala, ale carei sensuri îi erau profund familiare – „sa nu uitam“, atragea el atentia participantilor la sarbatorire, „ca Inorogul (recte Cantemir) era luat la ochi si hartuit de unul din cei mai primejdiosi vânatori ai timpului, de Constantin Brâncoveanu“; si a doua oara, apoteozând figura Carturarului, cu prilejul depunerii ramasitelor sale pamântesti în incinta bisericii Trei-Ierarhi, ce echivala cu o sanctificare: „în iunie 1935 ramasitele pamântesti de la Dimitrovka, atât de scumpe gândului si inimii noastre românesti, ne-au fost restituite. Osemintele Inorogului au fost aduse în tara, ca sa fie asezate în firida din dreapta a bisericii Trei-Ierarhi de la Iasi“.
Reflectiile de la începutul conferintei au trecut aproape neschimbate în romanul „Luntrea lui Caron“, sub titlul „Inorogul“, între metafizicile imaginar-mitice („basmele metafizice“, „minciunile lui Dumnezeu“) puse pe seama filosofului Leonte, prin care acesta dorea „s-o atraga mereu pe Ana (Rares) lânga el“, metafizici ce tinteau, fiecare în parte, „sa tina loc de lume (în sine) si (de) taina“.
Tot în „Luntrea lui Caron“, întâlnim surprinsa poate cea mai cumplita senzatie de frica existentiala consemnata de autor în întreaga sa opera, prin proiectarea realitatii în fantastic sub forma invocarii „salbaticiei de nedomesticit“ a fabulosului inorog. „Vestea deportarilor – marturiseste Axente Creanga, alter-egoul poet al autorului – are darul de a ma trezi din somnolenta ce ma tinuse pâna aci organic legat ca pe-o monada, si care, fara îndoiala, fusese, totusi, prielnica refacerii mele sufletesti. Dar socul m-a scuturat probabil prea tare, caci aveam sa cad degraba într-o stare de natura tocmai opusa, caracterizata prin insomnii de-o luciditate halucinanta. Aceste insomnii se înfiinteaza dupa câte un somn scurt de-o ora, doua, în fiece noapte. Trezirea, un moment dezorientata, îmi e însotita de batai tari si repezi ale inimii, în a caror secreta cauzalitate nu încerc sa patrund. Oare bataile inimii ma desteapta provocându-mi starile de spaima? Sau ma trezesc de-o spaima ce ma ia în somn, pricinuindu-mi bataile inimii? Goana inimii ca tropotul de copite al unui unicorn o cuprind aproape cu urechea, dar în pragul trezirii aud, de obicei, si deodata cu ele, batai în usa, ca ale cuiva care ar vrea sa intre. Batai de deget, sunând a os, în tabla de lemn a usii, pe la a treia schimbare de straja a noptii! Bataile în usa, de-o acuitate halucinatorie ma fac în fiestecare noapte sa spun în sinea mea: Nu m-am înselat. Le-am auzit! Astept cu încordare. Nu ma scol sa deschid. Sunt încredintat ca fiinta care a batut va intra cu deschizatoarea de usi si porti. Dar fiinta nu intra. Perceptiile auditive au fost, deci, totusi, o amagire a simturilor biciuite de obsesii. – Odata trezit, nu mai adorm. Ma zvârcolesc pâna se crapa de zi, caci la aceasta ora, mai e posibila, din clipa în clipa, vizita nocturna. Ma vad mereu cuprins în conul de lumina al unei lampi electrice, si aud un glas cu modulatii moscovite: Sunteti arestat!“.
Inorogul e întrevazut aici ca o fiinta profund telurica, ca un animal monstruos, cu copite mari, în genul rinocerului, zguduind pamântul. E o latura ce i-a fost relevata o singura data ca unica solutie spre a sugera zbuciumul sufletesc indescriptibil al autorului.
Interesante discutii despre inorog si explicitari ale simbolului-metafora întâlnim si în corespondenta, în special în schimbul epistolar cu Domnita Gherghinescu-Vania (v. Lucian Blaga – Domnita Gherghinescu-Vania, „Domnita Nebanuitelor trepte“, 1995). O prima importanta informatie, pe care o deducem din epistolele celor doi parteneri de corespondenta, e ca poezia emblematica pentru virtutile artistice generate de prezenta inorogului, – „Îndemn de poveste“ – a fost elaborata cu mult înainte de noiembrie 1942, când aparea în „Revista Fundatiilor Regale“. Ea îi fusese trimisa sigur cu cel putin un an înainte Domnitei, din moment ce, comunicându-i, la 18 iunie 1942, ca „si Pillat a întrebuintat într-o poezie «inorogul»“, regreta ca nu si-a publicat „înca din toamna“ poema, spre a nu parea ca imita pe altii. Poetul uita, probabil, ca în poema „Septembrie“ („Gândirea“, nr. 8-10, august-octombrie 1929) recursese cu mai bine de un deceniu la umbra inorogului, iar, ulterior, în „Unicornul si oceanul“ (1938) îsi dezvaluise propriile sentimente la întâlnirea, în Portugalia, cu oceanul, prin reactiile aceluiasi fabulos animal. Dovada, de asemenea, ca aluziile: „în curând, îti va bate la poarta inorogul“ (20 septembrie 1942) cu raspunsul: „Când o suna greu arama lui octombrie, astept – calda si casta – sa-mi bata inorogul la poarta“ (5 octombrie 1942) sau: „Acu pot sa trimit din nou inorogul sa caute numarul casei“ (5 octombrie 1942) nu si-ar avea nici un sens fara cunoasterea prealabila a poeziei „Îndemn de poveste“.
Spre a-i îndeparta supararea, creata de aparitia neasteptata, înaintea lui, a poemei lui Ion Pillat, Domnita îsi încheia epistola din 5 octombrie 1942 cu urmatoarea nota finala: „Cred ca pentru descoperirea asta – inorog – ar fi trebuit de mult sa afisezi «marca depusa». Acum e o invazie“.
Într-o epistola foarte trista, trimisa Domnitei, dupa cinci ani (în care-i marturisea textual: „n-as putea sa pun în slove, negru pe alb, mizeria conditiilor mele, sufletesti si materiale, ce ma silesc de la un timp la un refugiu total în creatie sau în amintire. Esti poate singura fiinta careia îi fac aluzie la aceasta, caci altfel ascund sub o tot mai aspra masca, anul – ceasul – clipa pentru care mai traiesc“), poetul facea ultima aluzie epistolara la utilizarea inorogului ca mesager al dragostei: „Inorogul nu ti-l pot trimite sa te vada, caci mi se pare ca a fost macelarit de evenimente“.
E cuprinsa aici nu numai zdrobirea vietii, ce i se parea (într-o alta epistola) ca „are gust de cenusa“ (12 ianuarie 1948), ci si sfâsierea visurilor. În asemenea conditii era ucisa însasi fantezia – odata cu sentimentele.
Si totusi, abia de aici încolo va scrie cele mai multe si mai valoroase poeme ce aduc în prim plan unicornul.
*
Cum s-a relevat cândva (Serban Cioculescu, „Metafora inorogului în poezia lui Lucian Blaga“, „România literara“, 1972, reluat în „Itinerar critic“, vol. III, 1979), fara a se pune în conexiune partea cu întregul, motivul inorogului capata valente deosebite la Blaga în cadrul poeziei. De abia aici el se personalizeaza cu totul aparte, devenind inconfundabil, nu numai în plan românesc, ci chiar universal. Ceea ce nu s-a observat însa e ca inorogul îmbraca de la o poezie la alta ipostazieri diferite, pe o linie ascendenta a spiritualizarii si a îmbogatirii semnificative.
Astfel, în poema „Septembrie“, din volumul „La cumpana apelor“ – a vârstei ce a atins punctul de unde trebuie sa coboare, volum în care totul e indecizie, nehotarâre, tristete a întoarcerii spre glie – e sugerata aceeasi stare sufleteasca descifrata în semnele naturii: vagi nostalgii ale trecutului, otrava neîmplinirilor, nelinistea pierderii credintei si a sperantei, neîntelegerea plantelor „cu viata târzie“ si contrastul deranjant al „tulnicelor multe“, receptate ca îndemnuri spre existenta.
Spre a spori taina si a-i confirma perceptia, poetul invoca prezenta unui rezoneur fantastic din alte vârste – inorogul –, ca simbol al Timpului etern: „Înalt unicorn fara glas/ s-a oprit spre-asfintit sa asculte“. E doar o umbra, luata ca reper, dar care are darul sa umple spatiul – de siguranta, de sens.
În „Unicornul si oceanul“, din „La curtile dorului“ (1938), inorogul întrupeaza inocenta copilariei, puritatea nestiutoare dar însetata de dezlegarea enigmelor lumii. El însusi o taina, se confrunta cu alta taina, care îl atrage: „Sfios unicornul s-abate la mal,/ priveste în larg, spre cea zare, cel val./ S-ar da înapoi când unda l-ajunge,/ dar taina cu pinteni de-argint îl strapunge“. Se pare ca autorul a recurs aici la credinta necunoscuta noua, dar existenta probabil în alte spatii geografice, ca unicornul se temea cumplit de ape.
O confirmare în acest sens aflam în volumul cu titlul întrucâtva identic „Das Einhorn und das Meer“ („Unicornul si marea“) semnat Fiona Moodie, aparut în 1986 la Bohem Press, Elvetia, în care frica de ape e afirmata explicit: „Aber immer passte es auf, ja nicht hineinzufallen, denn vor dem Wasser hatte es Angst“. Cartea îsi propune sa explice, sub forma basmului, legatura dintre unicorn si narval. Pentru ca o scapa de harpii pe Ulla, fiica regelui Marii, inorogul, gata sa se înece în mijlocul oceanului, e readus la viata sub forma unui urias narval, care salveaza de atunci mereu matrozi si vase în pericol, dar viseaza sa redevina unicornul alb de altadata.
În „Unicornul si oceanul“, omul lipseste cu desavârsire, fiind subînteles doar ca observator al confruntarii naturii cu ea însasi. Sentimentele unicornului sunt însa general umane.
Poema „Îndemn de poveste“, la care ne-am mai referit, ridica mai multe probleme, atât în planul versificatiei, cât si al sugerarii misterului.
În primul rând, prin chiar titlu, ea salta realitatea în sferele fantasticului. În al doilea rând, cadenta e împrumutata din metrul popular, iar invocarea magica ne trimite la lumea descântecelor, mimate si în punctarea ritualica a gesturilor pe care inorogul e sfatuit sa le faca.
Ele se îmbina cu formele de conduita medievale.
Mesagerul dragostei – inorogul – nu apare, de fapt în niciun fel. El are doar valoarea unei metafore, în umbra careia autorul îsi dezvaluie gândurile si dorintele.
Cu toate acestea, poema e singura care schiteaza o imagine a unicornului. Acesta e considerat o fiinta sacra. I se spune chiar de la început: „sfinte irog inorog“, iar catre sfârsit, e înfatisat cu capul aureolat de nimb: „Tu las-o în schimb/ privirea sa-si treaca/ si mâna oleaca/ prin albul tau nimb“.
Altminteri, sunt amintite copitele, cornul – cu care trebuie sa atinga „de trei ori zavorul/ ca-n rituri de leac/ ramase din veac“, mugetul, prin care i se cere sa-i dea autorului de veste ca i-a îndeplinit dorinta si, cu totul deosebit, caracterul arhaic „paduratic“ al mesagerului.
Îmbinate cu modalitatile de prezentare a „Frumoasei“ – întrevazuta ca regina a curtii din cetate: „Atinge-i coroana,/ obrazul si geana,/ naframa cu lacrimi/si perna cu patimi“ – si cu întreaga subtextualitate de marturisire a dragostei, elementele de întrupare a metaforei inorogului potenteaza taina poemei – una dintre cele mai reusite din întreaga lirica a lui Lucian Blaga.
Poema „Ulciorul“, inclusa de autor în ciclul „Corabii de cenusa“, evoca unicornul (existenta reala cândva) printr-o mineralizare miraculoasa a unei stari psihologice a naturii: „Mai apoi câteodata pastrez în urcior/ si-un lucru mai scump si mai rar:/ gramada de boabe de chihlimbar,/ lacrimi pe cari o padure le-a plâns,/ când ultimul alb unicorn s-a stins“.
În asociere cu „trandafirul de purpura“ – simbol al dragostei – si „tomnaticul soare prin teascuri trecut“, „vinul de piatra, soi cald de Aiud“ – ce predispune la buna dispozitie si meditatie, chihlimbarul, generat de durerea disparitiei inorogului, capata sensibile valente spirituale de rezistenta dincolo de timpul uman.
Ele alcatuiesc la un loc elementele unei trinitati a frumusetii – cum erau explicitate într-o strofa eliminata – puse într-adins într-o forma pamânteasca, provizorie – ulciorul, – usor perisabila: „Ah, numai de nu s-ar sfarma într-o zi/ argila ulciorului/ de dorul izvorului“.
În „Drum de toamna“, întreaga dezvoltare lirica a poemei tinteste catre afirmarea, în final, a legaturii dintre inorog si cântec (poezie), prin construirea tulnicelor – atentie! la care cânta fetele – dupa modelul proeminentei frontale a unicornului: „Aud muntàrite cântând din tulnic/ taiat, în vis, din corn de inorog“. Cornul magic are aici si conotatii erotice (data fiind forma lui falusoforma, de obiect sacru în religiile vechi). Pe de alta parte, poezia (cântecul) si dragostea (muntàritelor) sunt evocate într-un anotimp de sfârsit de ciclu (în care se simtea traind poetul) – de unde melancolia întregului.
„Alean arhaic“ ne cheama, fara sa vrem, în minte balada „Toma Alimos“, pe care poetul a avut-o, sigur, drept model. Nu e vorba însa de o moarte propriu-zis, fizica – cum, de altfel, nici în balada nu e –, ci de o moarte sentimental-spiritual-sacrala. În paroxismul dragostei, pe un loc oarecare, „de blèstem si alean“, „în tara nimanui“, „unde-n gând, din ceasul cela am ramas“, poetul ar vrea sa-si afle sfârsitul. Dar pentru a „consacra“ locul în care „privighetori s-abat prin an/ si cânta fara de temei“, el doreste sa fie îngropat de un animal sacru – inorogul –, precum altadata Toma Alimos de catre calul nazdravan: „Pe munte unde-am stat noi doi/ si-n freamat s-a-mplinit ursita,/ c-un corn în fruntea lui de basm/ un murg sa vie, cum as vrea!/ Sa-mi sape groapa cu copita./ Un murg sa fie, nu al meu,/ ci nazdravan si de pripas…“
Subsidiar, autorul lasa clar sa se înteleaga, ca nu e vorba doar de consacrarea dragostei, ci si a cântecului (a poeziei) si, implicit, a sa.
Caci acolo unde privighetorile – întruchipari ale muzicalitatii supreme – „cântau fara temei“, sa proslaveasca de aici înainte, „cu temei“ (cu îndreptatire, ca ceva impus) si iubirea poetului si creatia sa si pe el însusi în nemurire: „Si-apoi prin tara nimanui/ privighetori de foc, în an,/ sa cânte lung si cu temei./ Pe munte unde-am stat noi doi/ la loc de blèstem si alean“.
În ultima poema din seria celor care apeleaza la forta de potentare a misterului prin intermediul fabulosului animal, „Ce aude unicornul“ – care da si titlul celui de pe urma ciclu de poezii al autorului – metafora implica generalitatea cea mai larga, în cadrul ei putând fi inclusa întreaga creatie a lui Lucian Blaga. Si aceasta deoarece unicornul este un substitut clar al poetului.
De altfel, într-o reflectie din culegerea „Din duhul eresului“, cuprinzând texte „dictate de Blaga în ultimii ani de viata“ (v. „Elanul insulei. Aforisme si însemnari“, 1977), scriitorul îsi însusea deschis simbolul animalier ales de Cantemir: „Dimitrie Cantemir si-a ales ca simbol al fiintei sale – inorogul. Cu mai multa îndreptatire cred ca mi l-as putea alege eu“. Adnotând marturisirea poetului, George Gana, îngrijitorul edi?iei, consemna: „Si l-a si ales de fapt, inorogul fiind nu numai cea mai interesanta si mai frecventa himera din universul liricii lui Blaga, dar si animalul emblematic al poetului si unul dintre substitutele lui simbolice. Un ciclu postum îi va fixa aceasta semnificatie: «Ce aude unicornul»“.
Fara sa cunoasca textul citat, în articolul amintit mai sus, Serban Cioculescu anticipa prin demersul sau critic identitatea Inorog/ Blaga relevând ca „legendara faptura este învestita cu antenele receptive la toate tainele universului“. Interesanta ni se pare decodificarea ultimelor doua distihuri: „Prin vuietul timpului -/ glasul nimicului.// Prin zvonul eonului –/bocetul omului“.
„«Glasul nimicului», adica al Neantului, transmis prin «vuietul timpului», ne indica – scria Serban Cioculescu – moartea ca termen final, ineluctabil, al fapturii: un nou memento mori.
Eonul este duhul divin prin care se transmite «bocetul omului», privit ca faptura supusa suferintei metafizice, a acelui romantic «Weltschmerz», trecut prin sensibilitatea contemporana“.
De asemenea, deosebite sunt si concluziile finale ale articolului semnat de Cioculescu, la care subscriem: „Compozitia se vadeste ascensionala. În primul distih, «lumea povestilor», prin definitie tonica si compensatorie, este talmacita de inorog dupa «zumzetul“ abia simtit al «vestilor» imaginare. Fara tranzitie, urmeaza «murmurul» aspru al marilor, în care inorogul aude «plânsetul tarilor», adica al multimilor, al colectivitatilor în suferinta. Un intermezzo pare «cântecul Evelor», dar nici el nu poate fi decât iluzoriu, deoarece experientele iubirii se soldeaza în genere negativ, sub semnul suferintelor indelebile. Neantul atinge culmea sonoritatii, prin «vuietul timpului», calaul care duce la locul supliciului toata faptura, fara exceptie sau crutare. Marele artist a vrut sa îndulceasca finalul sau sa indice suprasimtul unicornului, de a distinge, în «zvonul» unui duh impalpabil, suprema patimire: «bocetul omului», suferinta celui însingurat, a insului fara reazem pe acest pamânt“.
În cinci distihuri, de mare adâncime, sub aparenta simplitatii, Lucian Blaga dadea o radiografie a existentei umane pe orizontala, dar în egala masura valabila în toate timpurile, ce nu putea fi efectuata decât de un spirit profund si larg cuprinzator, ce depasea puterile umane. Ceea ce-l facea sa i-o atribuie substitutului sau fabulos, tocmai spre a-i da credibilitate si a nu lasa impresia de autoaugmentare valorica a propriei persoane.
*
Dupa un asemenea excurs cvasicomplet al prezentei unicornului în opera lui Blaga, e firesc sa ne întrebam: prin ce potenteaza miraculosul animal misterul si adânceste taina diverselor creatii?
La o atenta privire, se poate observa ca inorogul invocat în titlu sau pe parcursul scrierilor (a poeziilor în primul rând) aproape ca nu exista – în orice caz nu se manifesta si nu e individualizat în niciun fel (cu o singura exceptie: „Îndemn de poveste“).
Atunci de unde provine misterul?
Secretul pare a-l constitui tocmai grija autorului de a nu-l materializa, de a-i lasa cititorului totala libertate de a si-l închipui cum vrea.
El constituie un focar de taina care degaja poezie tocmai prin neîntelesul si irealitatea lui, prin arhaitatea si puritatea ce-i sunt atribuite.
Inorogul ne impresioneaza la Blaga nu prin ceea ce arata, prin ceea ce scoate în lumina, ci prin ceea ce ascunde – ca posibila dedublare a autorului si ca materializare a Timpului.
De altfel, ca orice taina!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper