Indiscretii (II)

Un articol de NICULAE GHERAN

Freud ca Freud, dar mai rau am patit-o cu adepti ai lui Marx, fosti mateloti de pe corabia scufundata, printre marinarii careia ma aflasem cândva si eu. Libertatea ce mi-o asumasem scriind despre o realitate netransfigurata idilic avea sa deranjeze pe cei care faceau greseala sa judece global, fara disocierile ce se impuneau. Din capul locului, nu toti la fel, ca ar fi de râsul lumii daca cineva si-ar închipui ca în afara de alde Bobu si Lina Ciobanu s-au aflat doar idioti în fruntea industriei, constructiilor, comertului sau relatiilor externe. Unii dintre ei, azi arhimiliardari, dovedesc contrariul. Nu întotdeauna însa priceperea lor era dublata de caractere impecabile. La rândul lor, cei saraci cu duhul si-au rascumparat nepriceperea printr-un servilism sinistru. Au existat însa si oameni cinstiti, care au crezut în doctrina socialista, ba chiar aveau s-o si pateasca din cauza îndraznelii de a spune lucrurilor pe nume. De aici suita de portrete în alb-negru din galeria „Artei de a fi pagubas“. De mi-ar fi reprosat vreo jivina din „Oameni si javre“ ce-am scris, m-as fi simtit onorat. M-au întristat însa reticentele unei prietene din fosta guvernare, pentru care avusem o pretuire întemeiata, cu atât mai mult cât o stiusem cazuta în dizgratie de „iubitii conducatori“, cândva fostii camarazi de lupta. Reticentele dânsei m-au determinat sa-i trimit urmatoarea epistola, pe parcursul scrierii celui de al doilea tom, citit de dânsa pe masura elaborarii diverselor capitole:

Bucuresti, 10 octombrie 2009
Draga Cornelia,
De-as fi omorât pe mama, iar condamnarea pe viata ar fi hotarât-o tribunalul din Ciulnita, tot mi s-ar fi acordat drept la recurs – chiar daca nu-l ceream. Si asta în conditiile în care, în afara de procuror, acolo s-ar mai fi aflat cel putin doi judecatori si un avocat din oficiu. Tu te-ai grabit sa pronunti o sentinta asupra unei carti netiparite, neterminate, fara sa stii încotro se îndreapta, daca va rataci mintea cititorului sau, dimpotriva, ar aduna-o.
La supararea domniei tale, se cuvine sa-ti adaug o veste buna: înclin sa abandonez continuarea cartii, alungându-ti orice temere. Daca si un prieten în care am crezut si cred, martor al evenimentelor narate, e dezamagit de cele scrise, ce sa mai zic? La fel am patit cu trilogia mea biografica: am asternut pe nerasuflate primele tomuri („Tânarul Rebreanu“ si „Amiaza unei vieti“), mult laudate de Cioculescu, Piru, Ciopraga, Zaciu, Ion Vlad, Papahagi si multi altii. Ultimul volum, „Glorie si amurg“, n-a aparut nici pâna azi, desi, când si când, unii tot spera sa-l scriu. Motivul? Rezervele lui Nicolae Manolescu dupa editarea tomului doi, desi tot el concluziona în cronica sa, dupa o lunga bruftuiala, ca din tot ce s-a scris în timp despre Rebreanu contributia mea ramâne esentiala. Era ca si cum, dupa ce te stinge unul în bataie, îti toarna pe cap o galeata cu apa sa-ti revii.
O suta de recenzenti sa fi exprimat opinii si mai aspre, nu m-ar fi durut mai mult. Si asta pentru ca tineam enorm la Manolescu, astfel încât neîncrederea lui m-a inhibat total.
În cazul de fata, rezervele tale n-au cum sa ma lase rece. Nu-i vorba de valoarea sau lipsa de valoare artistica a însemnarilor, ci de esenta lor. Efectiv m-ai buimacit, si asta pentru ca, în toata viata mea, n-am scuipat obrazul pe care l-am sarutat. De ce as face-o acum?
Ramâne însa ca fiecare dintre noi sa se dumireasca ce întelege prin obraz. Caci unul era obrazul Constantei Craciun – femeie tânara, chipesa, inteligenta, fiinta cu un trecut militant, muiere scolita – si altul obrazul lui Mos Florescu, balaoaches urât, incult si nesimtit (îti amintesc episodul excluderii din C.C. a lui Pumnea). Ca a fost înlocuita la comanda, pot pricepe, dar ca în toata tara nu s-a gasit un singur baiat sau fata, capabil(a) sa stea în fruntea organizatiilor de tineret, n-am sa înteleg niciodata. La Bucuresti, la fel, un alt mosneag: Petre Dumitrescu. Eterna cauza: lipsa de încredere a politicii securiste, având ca revers frica mistica fata de oamenii mai rasariti, în care mereu se vedea o amenintare. De ce astazi, când asistam la falimentul ideilor ce ne-au animat tineretea, sa nu ne întrebam cum si de ce o puzderie de prosti si lichele au avut întâietate, în fata unor confrati buni, de care miscarea nu ducea lipsa? Am crezut si cred ca macar râsul ne poate ramâne prieten, reactionând precum Zorba Grecul, la darâmarea sandramalei. Între tine si unul ca Smoleanu, idiot sinistru, eu n-am sovait sa cultiv prietenia cu tine. Si, totusi, boul-boilor a fost promovat, desi în sectia organizatorica se aflau comunisti înzestrati. De ce? Din cauza unei strategii cretine. Ieri ca si azi, am sfidat sinistra politica de cadre a fostului partid, bazata pe criterii sclerozate, menite sa asigure securitatea „iubitului conducator“. Eu însumi am cazut victima acestui sistem desantat, pentru ca Ion Gheorghe sa-si apropie amanta, ca acasa nu si-o putea duce, iar la caminul unde locuia dânsa nu-si putea face mendrele. Dar de ce vorbesc despre mine? Barbatul tau a cazut între rotile aceluiasi sistem, fara sa stii daca tocmai mânia de a se vedea anchetat, cu imputari banesti si reprosuri venite de la milogii administratiei culturale, nu i-a sfârtecat inima. La Studioul Buftea, Paul Cornea a patit la fel. Îl poti întreba. Eu stiu mersul controlului efectuat, pentru ca întâmplarea a facut sa fac parte din comisie, unde am depus toate straduintele sa-i dovedesc nevinovatia. Niciunul dintre noi nu s-a pricopsit, n-a urmarit vreun avantaj. Îti amintesc ca la Capitala aveam salarii de mizerie, sa fim cât mai aproape de nevoile masei. Mergeam pe jos în unitati, ca sa ne ramâna în buzunar banii de tramvai, sa putem mânca ceva de dimineata. Era singura „afacere“ ce ne-o îngaduiam. În timpul acesta – îndeosebi, mai târziu –, altii au facut averi. Este si cazul unor „colegi“ de-ai tai, cu fete de maritat si gineri miliardari, care, dupa Marea Revolutie din Decembrie, au scos la lumina ce-au praduit. Însusi Basescu se faleste ca evenimentul l-a gasit cu bani, ca n-a trebuit sa înceapa cu fabricuta de înghetata. În cloaca asta de arivisti, demagogi si derbedei, cu si fara carte, m-am auto-exclus din partid, „uitând“, prin 1949-1950, la 21 de ani, sa-mi ridic noul carnet de pemerist. Aveam sa revin în partid, dupa 18 ani, la provocarea Constantei, recomandat de tine si de Balaci.
Pe tine te-au deranjat unele portrete, între care figurile unor ilegalisti. Nu-i vina mea ca, în afara de Ilca – despre care am scris si urma sa mai scriu, n-am cunoscut altii mai breji. Sau, vorba ei: „Putini am fost, multi am ramas“. Coana Paraschiva si nea Nicu Stancu, doi oameni cinstiti, fara pretentii de luptatori, au primit calitatea de ilegalisti numai pentru ca în casa lor s-au ascuns manifeste comuniste (fara sa stie ce sunt). Desigur, daca la perchezitie s-ar fi gasit la ei, dracu’ îi lua. I-am prezentat cum erau: nici frumosi, nici urâti. Biscan, ce-avea sa ajunga comandantul DGSM-ului, betiv notoriu, a cazut ca musca-n lapte, devenind erou fara voie. A deraiat un tren german în gara Predeal, fiind într-o alcoolemie avansata. Spre deosebire de alti comunisti schingiuiti în anchete, el a rezistat la batai, deoarece, în afara de cârciumar, n-avea pe cine turna, Pe tine te-a deranjat „curva de Berta“, amanta lui Teohari. Muierea a existat ca atare. Ce vinovat sunt eu de libertinajul ei, de modul cum si-a administrat sexul? Faci enorma greseala de a crede ca toate femeile de ieri si de azi s-au grabit si se grabesc sa-ti urmeze pilda. Si-apoi, fii judecatoare dreapta: cu toate pacatele lor, muierile astea – inclusiv Berta – erau de un milion de ori mai cinstite decât amantul acesteia, devenit ulterior ministru de Interne, care, ani în sir, l-a anchetat pe Patrascanu, cu nadejdea ca va smulge din gura lui ca-i tradator. Drept e ca în cele din urma a fost înlocuit de Draghici, cu vocatie de criminal. (La proces, Lucretiu a venit cu un picior retezat, în urma cangrenelor pricinuite de prelungitele discutii tovarasesti.) Acestia nu erau „ilegalisti“? În numele cui (si mai ales de ce) trebuie ca eu sa edulcorez realitatea?
E trist, Cornelia, dar amândoi au fost conducatori, ucigând prin complicitatea lasa a celor din jurul lor. La ordine si control moscovit, au instaurat un regim de teroare, de frica, de care nici confratii din conducerea suprema n-au scapat. Tu nu te-ai simtit urmarita, controlata continuu de ce zici si ce faci? Daca un Pârvulescu a îndraznit sa miste în front, ce-a patit? Si-acum eu, ca martor al unor stari, bune si rele, ce sa fac? Sa presar flori în cimitirul tineretii mele? Sa plâng ca o baba stirba sau sa râd cu naduf? Sunt multumit ca atunci am parasit corabia intrata în deriva, ramânând în afara partidului. Când m-am ridicat, am facut-o prin proprii stradanii. Rezultatele începusera sa depaseasca statura autorului. În izolarea mea, ma apucasem de-o treaba cinstita, pe care am dus-o la capat. Daca modul meu de a judeca ar fi singular, treaca-mearga. Din pacate, dezamagirea a fost a multora. Ma gândesc la un Panait Istrati, caz mai vechi, dar si la multi scriitori de seama ai Frantei, militanti comunisti care s-au descotorosit de bolsevism, când au vazut ce se petrece în spatele „cortinei de fier“.
Târziu am revenit la anii mei de ucenicie. De-ar fi sa iau în serios pe multii care au scris despre „Arta de a fi pagubas“, s-ar cuveni sa fiu încântat. Iata însa ca am si darul de a te dezamagi. Noroc ca n-am orgolii si ca, oricum, sunt la capat de drum.
As vrea sa retii doua lucruri. Mai întâi, ca eu nu mi-am propus sa fac istorie, ci doar sa-mi scriu amintirile. Ca unitatea de timp si spatiu i-a determinat pe unii sa le considere roman, pe altii povestiri, ori memorii, e treaba lor. La mine, cadrul istoric tine loc de rama. Nu te uita daca e poleita cu aur, de lemn masiv, ori de-un deget. Vezi daca pe pânza exista ritm si culoare, daca personajele traiesc sau sunt moarte, daca de pe urma lor te alegi cu ceva. În al doilea rând, vezi ce le leaga, daca, asamblate, îti spun ceva peste rama ce le înconjoara. Desigur, fiecare dintre noi poate pleda pentru un adevar sau altul. Oricum, toate la un loc nu pot alcatui un adevar suprem. În ce ma priveste, consider ca nimeni nu-mi cunoaste mai bine credintele ce m-au animat, aspiratiile, bucuriile si necazurile mele, de unde si libertatea de a scrie si despre altii în mijlocul carora am trait, despre propriile relatii avute cu ei. În principiu, unul sau altul poate sa fi fost genial sau idiot, dar de ce as falsifica relatia dintre mine si ei, fie buna sau rea? „Greseala“ ta e ca, pe-alocuri, recunosti unele prototipuri. Viziunea ta sentimentala n-are însa nicio legatura cu tabloul realizat de mine. Amândoua imaginile pot aluneca precum sinele de tren: se suporta în paralelismul lor, fara sa se întâlneasca vreodata. Stima politica pe care tu o ai, eventual, vizavi de Gheorghe Florescu, Ion Gheorghe, Florea Chitu sau Vasile Musat, n-are nimic comun cu rezervele mele fata de tinuta lor morala si intelectuala. Dupa opinia mea, locurile dobândite de ei în miscare au fost rodul „politicii de dosare“, care a ucis criteriul competentei. Deie Dumnezeu sa gresesc, sa fi fost cei mai destepti dintre „prosti“. Ca sa fie cea mai frumoasa, raposata japita – Dumnezeu s-o ierte, ca are ce ierta – nu admitea în jurul ei sotiile gingase ale unor guvernanti. Nici cei care au stat mereu cu mâna la vipusca, orfani la minte, nu merita stima. Stalin, cât era de dictator, îl numise ca sef peste Comsomol pe Mihailov. Un barbat frumos, inteligent (dupa debarcare, ajuns ministru al tipariturilor, l-am însotit, zi de zi, o saptamâna, vorbind împreuna de toate; îi mergea si mintea). Noi l-am avut pe Vasile Musat. Numit mai târziu presedinte la Televiziune, a îndreptatit replica redactiei: „Fratilor, a venit unul care seamana leit cu Fred“ (eroul „Aventurilor din epoca de piatra“, partenerul lui Barney). El ca el, ca n-avea suflet rau, dar altii, dupa ce ca erau milogi în functiile acordate, sclipeau si prin ticalosie.
Merita ca aceste pacate sa fie înfierate? Ca unul care nu mi-am sfidat convingerile din tinerete, afirm ca DA! Desi provenit dintr-o clasa avuta, am ramas consecvent credintelor socialiste, desi multi din fostii nostri „tovarasi“ au alergat si continua sa alerge în toate zarile politice, ahtiati dupa câstiguri mari si grabnice. Grabeste-te sa-i votezi, înainte de-ai scuipa tu însati în ochi. Cred sincer ca, mai devreme sau mai târziu, polarizarea averilor si accentuarea saraciei vor duce la noi mutatii sociale. Tot ce vor avea de învatat urmasii nostri din istoria partidului-bunic va fi sa nu învete constructia socialismului dupa modelul sovietic, sa caste ochii la politica de cadre, bazând-o pe-o selectie naturala, dictata de competenta profesionala, nu de dosare.
Nu pretind nimanui sa gândeasca la fel, dupa cum altii nu-mi pot cere sa gândesc ca ei. E pragul elementar al democratiei. Desigur, admit ca pot gresi, pacat care te pândeste însa si pe tine.
Si mai stiu un lucru, Cornelia: n-are rost sa ne certam, sa amânam împacarea pe cealalta lume. Oricum, când vei ajungi Acolo – cât mai târziu, ti-o doresc din toata inima –, întreaba de mine. Sunt om de onoare si, la Judecata de Apoi, îti voi fi un martor util, pledând în favoarea cinstei si inteligentei tale, marfuri rare în zilele noastre.
De 14 octombrie împlinesc rusinoasa vârsta de 80 de ani. În consecinta, nu ma înjura mai mult decât se cuvine. În definitiv, oricarui artist i se întâmpla sa cânte uneori prost, sa se bâlbâie pe scena, sa picteze cu bidineaua (dupa cum unui cititor sa interpreteze anapoda o pagina sau alta). Asa ca fa-te ca n-ai citit ce-am scris despre prototipurile recunoscute de tine, dupa cum, la rându-mi, nu ti-am imputat, pe parcursul vremii, parerile proaste despre Vali (despre care n-am apucat înca sa scriu). Te vei convinge ca greselile amoroase vazute de tine cu ani în urma le-am corectat în final. (Dintotdeauna: urma scapa turma!)
Cu veche si statornica prietenie,
Niculae Gheran

Dupa cum se vede, n-am fost scutit de reprosuri si reticente. Îi multumesc Rodicai Lazarescu ca a încercat sa-si deschida cu mine noua rubrica „O întrebare – un raspuns“, din revista „Pro Saeculum“, în redactia careia se afla. Am revenit la întrebarea ocolita în interviul domniei sale, numai ca, fara vointa dânsei, mi-a rascolit amintiri ce m-au determinat sa depasesc spatiul firesc.
Sunt sigur ca, pe fata sau pe din dos, reprosurile s-ar înzeci, daca as apuca sa scriu si ultimul tom despre zile mai apropiate, „Bordel nou cu steoarfe vechi“, care ar întregi galeria de portrete multilateral-dezvoltate, convertite la capitalismul voios. Cum peste noapte o treime din carte mi-a disparut tam-nisam din laptop, când ma aflam la Breaza – nu stiu în ce fel, banuind doar de ce –, o iau ca pe un avertisment celest.
În rest, „De gustibus et coloribus non disputandum!“. Este si motivul pentru care nu mi-am îngaduit sa polemizez cu tânara doamna care, prin propunerea de respingere a cartii, ar fi smuls raul din radacina. De se va fi nascut la tara ori în vreun târgulet cu multe oi si cornute, mânate cu batul pe caldarâmul ulitelor, îi înteleg lipsa de apetenta fata de lumea periferiei, pe cât de hibrida structural, pe atât de suculenta, tampon între oras si sat, lume ce a încântat privirea unor ilustri predecesori, în cap cu Nenea Iancu.
Oricum, Dumnezeu sa ne ierte pentru placerea de a nu ne fi cunoscut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper