In adevaratele calcule, Siria nu conteaza

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Va fi, deci, o a doua conferinta pentru reglementarea conflictului din Siria. Tot la Geneva. Este posibila o amânare a deschiderii acesteia, prevazuta în iunie, pentru ca protagonistii sa-si puna la punct ultimele argumente de care au nevoie în asigurarea celei mai bune pozitii de negociere. Situatia creata de revoltele din lumea araba a modificat raportul de putere în Orientul Mijlociu iar reechilibrarea acestuia este socotita necesara. Conflictul din Siria ofera actorilor istoric, militar si economic interesati sa corecteze ceea ce cred ca este de corectat. Propaganda mediatica reduce conflictul sirian la urmatoarea schema: regimul criminal al lui Bachar al-Assad rezista în fata insurgentilor pentru ca beneficiaza de ajutorul Rusiei si Chinei în Consiliul de Securitate. Insurgentii, sprijiniti de statele democrate, sunt victime ale armatei dictatorului Assad care primeste armament de la rusi si de la iranieni si beneficiaza de implicarea în teatrul de operatiuni a gruparii teroriste Hezbollah. Acestea toate sunt adevarate, dar numai ele nu reflecta întregul adevar.
Un conflict alimentat
Analizele expertilor ofera mai multe directii de întelegere a surselor conflictului. Înainte de a prezenta pozitiile cvasioficiale, sa ne oprim la opinia editorialistului revistei franceze „Le Point“, Pierre Beylau.  „Cum sa te faci ca vrei sa rezolvi o problema care, fara îndoiala, nu are decât o solutie tragica ? Cândva, chestiunea siriana va figura probabil în programele de formare a diplomatilor pentru a le testa aptitudinile de a mânui paradoxurile, a decripta gândurile ascunse, a decoda limba de lemn. Caci, în aceasta afacere, toata lumea minte cu aplomb“. În continuare rezum opinia lui Beylau. Regimul de la Damasc spune ca vrea sa negocieze; în realitate urmareste sa câstige timp pentru a continua masacrarea opozantilor. Arabia Saudita si Qatarul pretind ca vor binele sirienilor; de fapt vor sa controleze grupurile insurgentilor. Iranul invoca datoria de a-i proteja pe siiti dar, în realitate, îsi apara interese strategice folosindu-se de alauitii (o ramura a siitilor, n.n.) lui Assad pentru a câstiga sprijinul acestora în strategia sa de a deveni putere regionala. Moscova joaca o partida care depaseste cu mult modesta Sirie si chiar grija de a-si pastra baza militara maritima de la Tartous. Planul este mai complicat. Rusii considera ca o victorie a opozitiei ar conduce la luarea puterii în Siria de catre grupurile islamice, ceea ce ar provoca o unda de soc în propriile republici musulmane. Moscova nu are nici o simpatie pentru Assad; joaca un fel de poker servindu-se de acordul din 2010 pentru livrarea de rachete S-3000 Siriei; nu sunt dovezi ca le-a livrat; chiar daca le-ar fi livrat, armata siriana nu este instruita sa le foloseasca; de fapt, este un raspuns la ridicarea embargoului anuntata de Uniunea Europeana, prin care se urmareste înarmarea opozantilor lui Assad. Dar si aceastã ridicare a embargoului este pusa la îndoiala. „Aici avem de-a face cu vorbarie, nu cu actiune, sustine Pierre Beylau. Din cele 27 de state membre, 25 sunt ostile livrarii de arme insurgentilor, favorabile sunt doar Franta si Marea Britanie. Chiar daca este  ridicat embargoul, armele nu ar sosi la insurgenti decât peste doua-trei luni, adica dupa începerea conferintei de la Geneva. Cine poate garanta ca armele occidentale nu ajung în mâinile factiunii Al-Nosra care urmareste instaurarea în Siria a unui regim islamic? Cine poate controla livrarea de arme opozitiei siriene? La aceasta complicata situatie trebuie adaugata pozitia Israelului care prefera harababurii stabilitatea regimului lui Assad, cel mai mare inamic al Israelului“.
În mâna cui ajung armele?
La ultima întâlnire de la Paris cu secretarul de stat american John Kerry si cu ministrul de Externe francez Laurent Fabius, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a refuzat sa accepte ca Rusia sa înceteze livrarea de arme lui Assad. Continuarea sprijinului militar rus ridica problema naturii solutei pentru încheierea conflictului: militara sau politica? Parisul crede ca trebuie convinsa Moscova sa renunte de a mai sustine regimul sirian. Hollande: „este în interesul ei sa termine cu Bachar al-Assad“. Franta mai are un of: rezolvarea conflictului sirian, sustine presedintele francez, „nu poate fi tratata doar de doua state, ci de ansamblul comunitatii internationale“. Aluzie la convenirea convocarii conferintei de la Geneva în timpul vizitei la Moscova, din 8 mai, a secretarului de stat american John Kerry. Presedintele Hollande spune ori de câte ori are prilejul ca Franta vrea sa joace un rol activ în solutionarea conflictului din Siria. Initiativa Parisului si Londrei pentru ridicarea embargoului a urmarit implicarea activa a Uniunii Europene în Conferinta de la Geneva. Problema naturii solutiei conflictului este esentiala. Moscova a pretins întotdeauna ca este în favoarea unei rezolvari politice. Dar, la aflarea deciziei Uniunii Europene pentru furnizarea de arme insurgentilor sirieni, Serghei Soigu, ministrul rus al Apararii, a declarat ca initiativa ridicarii embargoului dezleaga la mâini Moscova pentru livrarea de arme regimului de la Damasc. Ramâne de vazut ce urmari practice va avea anuntarea ridicarii embargoului Uniunii Europene. A vrea numai capul lui Bachar al-Assad nu este suficient. Dar nici înarmarea insurgentilor nu pare o solutie ideala. Analistii amintesc lectia dura data de istorie în cazul sustinerii talibanilor în razboiului dus de Uniunea Sovietica în Afganistan. Astazi, acestia au devenit adversarii cei mai înversunati ai Occidentului. O alta lectie, mai apropiata, este cea a sprijinirii, chiar de catre Franta, a regimului lui Gaddafi în Libia printr-o masiva afacere cu arme. Dupa eliminarea lui Gaddafi, adeptii acestuia, de teama sa nu fie si ei pedepsiti, sau din interes, s-au raspândit în Africa si astazi sustin miscarile teroriste carora chiar Franta trebuie sa le faca fata. S-a  întâplat în Mali, Algeria si Niger.
Razboi prin interpusi?
A.F.P a transmis câteva reactii  privind posibilele consecinte ale furnizarii de arme insurgentilor sirieni. Operatiunea propriu-zisa de livrare a armelor este conditionata de  garantia ca opozitia sa  instaureze un regim democrat, ca insurgentii sa nu aiba legaturi cu terorismul si ca, odata ajunsi la putere, sa nu devina adversarii binefacatorilor. Conditii greu de îndeplinit. Insurgentii sunt divizati. Nici Statele Unite, nici europenii nu cunosc suficient de bine cât de adânci sunt apele în care se scalda grupurile ce alcatuiesc Coalitia Nationala a Fortelor Revolutiei si Opozitiei Siriene. Chiar si denumirea acestei formatiuni da imaginea unei compozitii ciudate, din opozanti si revolutionari. Infiltrata puternic de islamisti apropiati de Fratii Musulmani, opozitia siriana a devenit un obstacol în calea Conferintei de la Geneva. De unde si prudenta în distribuirea ajutoarelor militare, în ciuda declaratiilor publice de sprijinire a insurgentilor. Aram Nerguizian, cercetator de la Center for Strategic and International Studies din Washington, se întreba: „Daca sunt livrate arme generalului Selim Idriss (seful Armatei siriene libere, n.n.) cum ar putea fi împiedicata transferarea acestora în mâna Frontului al-Nosra, grupare care urmareste instaurarea unui stat islamic în Siria?“. Unii pretind ca occidentalii  condamna cu jumatate de gura livrarea de rachete rusesti S-300 Siriei. La Casa Alba se spune doar ca „aceasta nu face decât sa prelungeasca violenta“ si ca „prezenta rachetelor va destabiliza regiunea“. Nu am fi, deci, în fata unei condamnari severe pe care ar reclama-o razboiul. În privinta ridicarii embargoului Uniunii si livrarii de arme insurgentilor sirieni pluteste aceeasi ceata. AFP: „Europa, ca si Statele Unite, nu este grabita sa treaca la actiune. Cu toate ca insurgentii sunt în dificultate pe câmpul de lupta, toata lumea ezita sa se angajeze prea mult. Nu pentru ca ar declansa astfel un razboi indirect împotriva Iranului si Rusiei (sprijinitorii lui Assad carora s-au alaturat gruparea terorista Hezbollah.), ci pentru ca se tem ca armele cad pe mâini rele, adica a grupurilor islamiste radicale. În primul rând, a djihadistilor din Frontul al-Nosra, apropiat de Al-Qaeda, apoi a Frontului islamic sirian sau a altor factiuni nu tocmai recomandabile… În Turcia, la cca. 100 de km. de frontiera cu Siria, au fost arestati doisprezece membri ai Frontului al-Nosra asupra carora au fost gasite doua kilograme de gaz sarin“. Presa  internationala nu evita sa se întrebe ce fel de razboi se duce în Siria. Arabia Saudita, Qatar si Turcia sunt suspectate ca finanteaza grupurile islamice „pâna la Al-Qaeda“. Adica nu si aceasta retea temuta a terorismului international. „Daca Doha si Ankara nu mai ascund preferintele pentru Fratii Musulmani, sauditii  acorda diferentiat sprijin grupurilor salafiste (islamici radicali, n.n.) puternic divizate. Ryadul este în razboi deschis, din 2003, cu Al-Qaeda chiar pe teritoriul saudit. Ajutorul extern si implicarea strainilor în sprijinirea grupurilor islamice de opozitie nu mai este un secret. Tocmai aceasta complexitate a împiedicat pe unii dintre actorii internationali  – sunt citate în ordine Statele Unite, Franta, Israelul – sa adopte strategii occidentale coerente pentru Siria“, sustine în Le monde diplomatique, din iunie, Karim Emile Bitar în articolul „Razboi prin interpusi“.
Acum, sa revenim la titlu: în adevarata strategie a Conferintei de la Geneva, nu Siria conteaza, ci puterea în regiune.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper