Flautul – revelatia secolului XX in peisajul muzical (3)

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

Dupa 1919, muzica franceza cunoaste schimbari esentiale. Se face simtita influenta lui Schoenberg si Stravinsky. Muzica se caracterizeaza prin simplitate, concizie si claritate. Din tehnica jazzului sunt preluate complexele ritmuri sincopate, se folosesc instrumentele de suflat mai mult decât corzile, iar pianul devine instrument de percutie.
„Grupul Celor Sase“ sdin „Grupul celor sase“ mai fac parte Georges Auric (1899-1983) si Louis Durey (1888-1979)t fondat la Paris include patru compozitori care au scris pentru flaut: Arthur Honneger (1892-1955): „Dansul caprei“, 1932; „Concerto da Camera“, pentru flaut, corn englez si coarde, 1949; Germaine Tailleferre (1892-1983), singura femeie din grup: „Pastorala pentru flaut solo“, „Concert pentru flaut, pian si orchestra“, 1953 si „Forlane“, piesa pentru flaut si pian, 1973; Darius Milhaud (1892-1974): „Sonata pentru flaut, oboi, clarinet si pian“, 1918; „Sonatina pentru flaut si pian“, 1922 si „Concert pentru flaut, vioara si coarde“, 1938; Francis Poulenc (1899-1963), supremul melodist, ferm atasat de armonia diatonica. A scris o singura lucrare pentru flaut, remarcabila: „Sonata“, 1956.
Alti compozitori contemporani francezi, din fericire mai prolifici în partituri dedicate flautului, sunt: Eugène Bozza (1905 – 1997) cu treizeci de piese pentru flaut; Jacques Ibert (1890 – 1962), Pierre Max Dubois (1930) si André Jolivet (1905 – 1974), compozitorul care, prin creatia sa dedicata flautului, a reconsiderat valentele si impactul sunetului acestuia si a contribuit fundamental la impunerea sa ca instrument solistic.
Pentru André Jolivet muzica este înainte de toate „un act de comuniune“ (André Jolivet, „Notes sur les sons“, Buletin informativ al societatii „Les amis de la musique“, Rambouillet, 1/12, 1972), ce se realizeaza prin doua ipostaze distincte: prima reprezinta comuniunea compozitorului cu natura („eu aud natura în toate manifestarile sale, sesizabile sau mai putin sesizabile“) care are loc în momentul crearii operei, iar cealalta este comuniunea dintre compozitor si public, în momentul executarii lucrarii. De asemenea, este binecunoscut faptul ca Jolivet nutrea o vie admiratie pentru traditiile muzicale populare din toate tarile lumii unde flautul era omniprezent sub cele mai diverse aspecte si, totodata, ca împartasea un profund respect pentru sacru: „Pentru a fi compozitor, spunea el, trebuie sa traiesti o viata spirituala, nu e de ajuns doar sa fabrici obiecte sonore“ (Christine Jolivet, „La spiritualité était au coeur de sa vie…“, Traversière Magasine, nr. 16/50, 1955, p. 7-9). Compozitorul credea în aura de mister si de spiritualitate care precede orice act de creatie. Asemenea initiatilor, muzicianul poseda cheia eliberarii ideilor si afectelor, prin explorarea continua a visului si prin credinta sa necontenita în Dumnezeu. Dimensiunea spirituala îsi afla si ea locul bine determinat în creatia sa, gratie functiilor magice, religioase si initiatice atribuite în mod frecvent flautelor. El considera ca niciun alt instrument n-ar putea contribui la realizarea „comuniunii senine dintre fiinta si lume“ (titlul celei de a patra „Incantatii“) mai bine decât flautul, care tocmai de aceea poseda valente cosmice. Pentru acest motiv, flautul îl va însoti pe compozitor de-a lungul întregii sale activitati creatoare. Piesele orchestrale („Psyché“, „L’Inconnue“, cele trei simfonii, „Suite Transocéanique“, „La Vérité de Jeanne“), precum si ansamblurile solistice („Suite Delphique“, „Douze Inventions pour douze instruments“, „Danse Incantatoire“) folosesc – toate – între unul si trei flaute, printre care si piculina. De asemenea, în muzica sa camerala, Jolivet acorda flautului un loc important: „Petite suite pour flûte, alto et harpe“; „Pastorales de Noël pour flûte, basson et harpe“, sau „Songe à nouveau rêve“, în care flautul este inclus într-un ansamblu de noua instrumente (un fel de concerto grosso ce se suprapune peste orchestra). Toate aceste creatii demonstreaza preferinta si atractia sa organica în ceea ce priveste flautul, fara însa ca în paginile respective sa întâlnim vreo inovatie tehnica. În schimb, în repertoriul solistic, André Jolivet exploreaza instrumentul sub cele mai expresive si novatoare aspecte tehnice posibile. Astfel, „Cinq Incantations pour flûte seule“, scrise în timp ce mama sa se afla pe moarte, prin intermediul carora Jolivet si-a gasit modalitatea de a se ruga si de a-si sublima durerea, sau „Chant de Linos“, compusa pentru concursul de admitere la Conservatorul din Paris, au marcat o adevarata revolutie în istoria instrumentului, gratie virtuozitatii lor considerabile; chiar si dupa mai bine de jumatate de veac, aceste piese continua sa fie considerate extrem de dificile, fenomen destul de rar în repertoriul flautistic.
Desi reprezinta prima sa compozitie pentru flaut, cele „Cinci incantatii“ sunt frecvent întâlnite în repertoriul flautistilor contemporani. Compusa în acelasi an – 1936 – cu „Density 21,5“ a lui Varèse, „Cinq Incantations“ constituie, alaturi de „Mana“ pentru pian (1935) si „Danses Rituelles“ (1939), cele trei capodopere ale primei perioade din creatia lui Jolivet, dominata de aspectul magic si incantatoriu al muzicii. Un flaut ney (instrument de meditatie) pe care l-a ascultat la Blida, în Tunisia, în vara anului 1932, a constituit sursa de inspiratie pentru aceasta remarcabila lucrare, care apartine, de fapt, unei lumi sonore foarte actuale, dar în acelasi timp strâns legata de muzica improvizata din traditia orala, unde ideea de model este omniprezenta, precum improvizatia arabo-irano-turca intitulata „tasqsim“ (improvizatie pentru un instrument solist). Asadar, cele „Cinci incantatii“, ca de altfel întreaga opera a maestrului, înseamna o revenire, o întoarcere catre sursele muzicii. Acest demers a fost precedat de anti – intelectualismul lui Debussy, al carui „Syrinx“ poate fi considerat ca un prototip al monodiilor lui Jolivet, muzica ce concretizeaza fraza profetica a lui Debussy: „La musique est un total de forces éparses“. Spre deosebire însa de Debussy – muzician rafinat, civilizat, care nu reneaga trecutul, limbajul sau fiind o operatie de decantare, de cautare a puritatii de expresie întru exprimarea datelor primordiale – Jolivet se rupe cu brutalitate de traditii si face un salt brusc într-un trecut foarte îndepartat, care „înseamna incantatie magica, muzica primitiva a starii initiale“. (Jean Roy, André Jolivet, „Présences contemporaines“, Ed.Debresse, Paris, 1962, p. 330-31).
Spre deosebire de „Density 21,5“ care, dupa parerea flautistului francez Pierre Yves Artaud, pare a fi fost scrisa „împotriva flautului“, „Incantatiile“ lui Jolivet încearca sa serveasca instrumentul, sa-l puna în valoare, printr-o scriitura flautistica extrem de actuala, de contemporana, chiar si acum, la peste saptezeci de ani de la crearea lor, redescoperind primordialitatea esentei muzicale: magia si puterea de expresie. Jolivet imagineaza o lume incantatorie arhaizanta si în acelasi timp foarte contemporana. Caracterul improvizatoric este foarte bine controlat si minutios realizat. Sunetele repetate, sunetele pivot, cromatismul întors, asimetria ritmica, sunetele lungi îmbogatite cu apogiaturi creeaza un discurs melismatic, de o frumusete si încarcatura spirituala deosebite, reprezentând de fapt contributia esentiala a lui André Jolivet la muzica secolului XX.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper