Democratia urii

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Îndoielilor existentiale care framântau natia pâna la epuizare li s-a pus de curând definitiv capat într-un cadru festiv si prestigios: da, noi, românii, suntem altfel si Occidentul si capitalismul vor supravietui bine merci crizei, pesimismului si criticii „idiotilor utili“ (Bourdieu) care viseaza ca o alta lume e posibila! Meritul principal, a aflat asistenta pe deplin lamurita, ar reveni personajului cunoscut pentru contributia sa sporadica, subtirica si perfect inutila la purificarea morala a compatriotilor.
Daca n-ar fi decât o noua isprava, pâna la urma distractiva si fara consecinte, a personajului devenit propria sa caricatura, n-ar fi nimic de spus – dar nu e. E una dintre realitatile triste ale României. Ca si – un alt exemplu – editorialul consacrat unei calatorii amarnic regretate facute cu trenul în compania a trei femei care nu miroseau pe gustul sau de catre un alt personaj cunoscut pentru slabiciunile sale politice, promovarea amicilor culturali în lume si pentru amorul sau nebun fata de America. Mai clar, precizeaza înca înfiorat preopinentul cu nas sensibil, femeile puteau. De unde si concluzia indignata si catastrofala ca românii, româncele, natia, poporul nu numai ca nu se spala si nu au descoperit binefacerile pastei de dinti si ale dezodorizantelor, dar sunt si puturoase, si de aceea România a fost, este si va ramâne probabil etern altfel.
Dusmanirea tarii si a compatriotilor are deja o istorie si nu se rezuma la elita autoproclamata ca instanta suprema ideologica, politica, morala si culturala. S-a crezut, probabil, ca ura acumulata de-a lungul anilor împotriva cuplului Ceausescu va fi exorcizata odata cu executarea lor si ca românii vor pasi gratios, curati la suflet si cu sentimente nobile, în capitalism, dar nu s-a luat în calcul terenul fertil al democratiei liberale, valul de ura al groparilor comunismului si sirenele purtatoare de iluzii ale noii ordini sociale si politice. Nu strica sa amintim ca, peste noapte, din cei patru milioane de membri PCR n-au mai facut parte din partidul unic interzis decât câteva figuri sinistre care s-au încapatânat sa mai traiasca ani de zile, si securistii pastrati în functii anonime si convertiti sau nu în afaceristi. Prea putini pentru ura care plutea în aer si care se cerea rapid si violent consumata. S-a recurs, în consecinta, la cotrobaitul în arhive. Crucificarea unuia sau a altuia în piata publica nu s-a terminat nici azi, si va ramâne, fara îndoiala, înca multa vreme o rezerva inepuizabila de compromitere la comanda, o sursa vitala pentru perpetuarea dusmaniei institutionalizate. Lumea veche, revoluta, a socialismului utopic a început cu ura împotriva trecutului si a durat patruzeci si cinci de ani, lumea noua, a capitalismului  pragmatic, a început la fel, si abia au trecut douazeci si trei de ani.
Efectele sociale si morale ale începutului capitalist si ale nesfârsitei tranzitii au fost dezastruoase. Aparitia paturii sfidatoare a îmbogatitilor prin jaf, spolierea si înstrainarea bogatiilor nationale, distrugerea sistematica a industriei, privatizarile scandaloase, saracirea majoritatii populatiei, altfel spus, capitalismul salbatec si neoliberalismul au transformat România într-un viespar al nemultumirilor, al suferintelor, al lamentarii, al resemnarii ranchiunoase, al dusmaniei neputincioase. Emigratia economica disperata, masiva si haotica, si tragicele ei consecinte sociale aveau sa scoata la iveala o ura convulsiva, viscerala, deliranta împotriva tarii si, prin ricoseu, a celor care n-au îndraznit, n-au putut, n-au crezut ca merita sa-si ia lumea-n cap. Aderarea fortata la NATO si integrarea obligatorie în Uniunea Europeana n-au schimbat cu nimic starea reala, de colonie saraca si docila, a unei Românii condamnate din nou de istorie. Ura a continuat sa colcaie, sa dea din când în când molcom pe dinafara împotriva profitorilor, a hotilor, a politicienilor, a guvernantilor de toate culorile si aliantele care s-au perindat, a presedintilor fosti sau în functie. Criza, masurile aberante de austeritate, amatorismul, prostia, jigodismul politic, distrugerea programata a sistemului de sanatate, degringolada învatamântului, subminarea rolului statului în existenta de zi cu zi a românilor, distrugerea tesutului social, decaderea moravurilor si perspectiva înfricosatoare a falimentului tarii au reînviat psihoza abandonarii tarii cu orice pret, care pusese pe drumuri, în vremurile trecute, exilatii politici. Ideea, dusmanoasa în sine, ca nu se mai poate trai în România si ca trebuie fugit oriunde, cu ochii închisi, a cuprins si patura marunta, cultivata, profesionala, tânara, fragila a celor care s-au salvat miraculos de la dezastru, care au crezut ca societatea româneasca va iesi din letargie, ca mai exista un viitor acceptabil, o sansa de a trai demn în propria tara.
Un rol nefast, iresponsabil, în aceasta perpetuare a democratiei urii l-a jucat si-l joaca, cu vocatia si zelul traditionale ale oportunistilor si profitorilor, o mare parte a intelectualilor si a tinerilor tucalari din presa. Ca ei au cântat si cânta cum le cer Europa, Statele Unite, institutiile financiare mondiale, adversare declarate a identitatilor nationale, n-ar fi cea mai mare nenorocire. Adevarata nenorocire, adevarata drama e ca nu-si mai iubesc tara si ca, de la înaltimea presupusei lor întelegeri a istoriei si a mersului lumii de azi, refuza sa înteleaga deziluziile cumplite ale românilor care sunt asa cum sunt si, în ciuda dispretului, vor ramâne.
19 iunie 2013

2 comentarii pentru “Democratia urii”

  1. iulie 5, 2013 la 6:01 pm

    Ura Democratiei
    Stimate Domnule Stoiciu,
    Articolul dumneavoastra amar dar adevarat trece cu vedera directii alternative ale procesului patologic pe care il descrieti atat de elocvent.
    O prima directie alternativa este inradacinarea unei viziuni paranoide asupra lumii, in care tot ce merge prost in Romania este rezultatul unui complot mondial anti romanesc.Nu e vorba de “toujours mal places” al lui Cioran ci de credinta intr-o forta malefica al carei scop este sfartecarea Romaniei ca entitate nationala si teritoriala.
    O alta alternativa este creerea unei istorii mitologizate care sfideaza absurdul si care reprezinta o incercare de compensare. Exista o discrepanta suparatoare intre locul obiectiv al Romaniei in lume si perceptia –eronata de altfel- a locului care credem ca ni se cuvine. Exaltarea unui trecut eroic nu face decat sa intaresca idea ca suntem nedreptatiti de puteri rau voitoare.
    Dupa cum notati si dumneavoastra, o componenta importanta a procesului patologic este ingroparea trecutului si distorsionarea memoriei. Va rog sa-mi permiteti, pentru descretirea fruntii, facutul hazului de necaz fiind o caracteristica nationala pe care o pretuim, sa ilustrez faptul acesta cu o gluma:
    Concurs de memorie in Romania. Primul finalist recita mersul trenurilor fara gres. Al doilea recita cartea de telefon a Bucurestiului. Castigatorul: Imi aduc aminte ca am fost membru PCR.
    Cu cele mai bune ganduri,
    Peter Dan, New York

  2. iulie 6, 2013 la 10:15 am

    Exceptionala radiografie dar cum putem indrepta lucrurile cand – orice incercare in directia buna , articolul de fata fiind un exemplu – ori nu este bagata in seama , ori ramane la indemana acelorasi incompetenti care nu vor face niciun efort macar sa afle despre….dar sa si faca ceva . Observam o situatie stranie dealtfel : revista CULTURA este mai citita de romanii de afara decat de ” indigeni ” ; nu-i mai putin adevarat ca acestia din urma nu citesc decat Click ! asa ca. . . Personal va felicit pentru incercarea de a ne tine treji !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper