Culoarea supereroilor

Un articol de MIHAI IOVANEL

Probabil ca efect al crizei, de-a lungul ultimilor ani tendinta in cinematografe s-a deplasat catre negru. Pe rând, francize populare precum Spiderman, Batman sau Star Trek, fie ca si-au trecut sau nu cuvântul „dark(ness)“ in titlu, au oferit eroi in costume inchise, cu personalitati intunecate, sfâsiate, scindate, angrenati in dileme greu de distins in clarobscurul ambiental. Dusi sunt multicolorii ani ‘60 si ‘70. Acum, doar antagonistii mai risca sa arboreze o culoare – vezi Joker din „Batman“, imbracat in mov, dar atunci pelicula este de regula desaturata pentru a nu rani ochii spectatorului.
Ultimul intrat in club se numeste Superman, reinviat de Zack Snyder (regizorul lui „Watchmen“, un film cu supereroi sepia) in alianta cu Cristopher Nolan (regizorul lui „The Dark Knight“. Platind un greu pret modei, Superman a inceput prin a-si pierde chilotii rosii. Costumul albastru s-a transformat intr-un albastru intunecat si solzos, greu de distins de negru, iar mantia, cizmulitele si logo-ul „S“ de pe piept, cândva aprinse ca sângele, au capatat culoarea mai sobra a sângelui coagulat.
Presupun ca, pe lânga explicatiile sociologice evidente, legate de deprimarea globala, functioneaza ca motor al acestui trend dorinta unei noi generatii de realizatori de a oferi supereroilor cu care au crescut profunzimea si demnitatea pe care Batmanul camp din anii ‘60 si Supermanul gelat din anii ‘70 nu o puteau avea din capul locului.  (Ca sa nu mai vorbesc de Spiderman, preferatul meu: crescusem in cultul lui, format rapid la 7-8 ani pe baza câtorva episoade dintr-un serial american saptezecist, proiectate in salile din România anilor ‘80 ca lungmetraje; le-am revazut de curând pe YouTube si am fost strapuns in inima de ieftinatatea lor absoluta.) Cum in schimbul noii demnitati trebuia sa se plateasca un pret, iar acest pret nu putea fi pierderea superputerilor, s-a lucrat la vestimentatie:  oricât ar fi de greu de admis pentru noi, oamenii seriosi, este mult mai putin ridicol un Superman care zboara incoace si incolo ca racheta decât unul care o face in chiloti rosii.
Zu den Sachen selbst
Am aflat din presa ca Mircea Arman, managerul abuziv al revistei „Tribuna“, a fost dat afara din Uniunea Scriitorilor. Dar, cum un principiu simplu spune ca, pentru a iesi din ceva, trebuie mai intâi sa intri, intrebarea care se pune este cum de a ajuns dl. Arman in Uniunea Scriitorilor – nu cumva cu largul concurs al Filialei Cluj si al USR? Si daca, asa cum o constata acum la spartul târgului cei care s-au pronuntat asupra cazului, dl Arman nu avea ce sa caute in USR (nici specificul, nici calitatea publicatiilor sale nerecomandându-l in acest sens), nu cumva cei care i-au girat intrarea ar trebui sa isi asume in fata colegilor de breasla reaua-credinta? Cu atât mai mult cu cât, fara calitatea de membru USR, Mircea Arman ar fi avut din capul locului mai putine sanse de a prelua „Tribuna“, nemaicapatând astfel ocazia sa-si dea arama pe fata intr-un spatiu public care sa-l depaseasca pe acela al vecinilor de bloc.
Gabriel Liiceanu
in „Gazeta Sporturilor“
Proba suprema a consacrarii, Gabriel Liiceanu a ajuns in „Gazeta Sporturilor“, dar nu stiu daca trebuie sa se bucure: „Lucian Boia si Gabriel Liiceanu trebuiau sa sustina la Ateneul Român o conferinta dedicata ultimelor carti scrise de primul si publicate cu concursul editurii conduse de cel de-al doilea. Spun trebuiau pentru ca desi conferinta a avut loc, ea nu s-a consumat in sensul intelectual al termenului. (…) Lucian Boia a fost redus la ipostaza de spectator al lui Gabriel Liiceanu. Care Gabriel Liiceanu are o parere kilometrica despre orice. Cu o naturalete demna de o cauza mai buna, autorul «Epistolarului» a transformat conferinta intr-un monolog personal, a (com)pus intrebari care durau peste un sfert de ora, l-a pus intr-o situatie delicat-jenanta pe invitat, a plictisit si a enervat publicul care venise sa-l asculte si sa-l vada pe Lucian Boia. Pe Lucian Boia, nu pe Gabriel Liiceanu. Pe Lucian Boia, nu pe Gabriel Liiceanu! Pe…  Totul din narcisism. Sau dintr-o forma periculoasa de totalitarism intelectual in amestec cu cea mai neaosa invidie. Cert este ca noi, spectatorii, si invitatul trebuia sa pricepem o data pentru totdeauna dimensiunea cosmica a eruditiei lui Liiceanu. La fel de cert este ca sala mai avea putin si exploda de nervi“ (Cristian Geambasu, „Lucian Boia prizonierul lui Gabriel Liiceanu“, pe platforma de bloguri a „Gazetei Sporturilor“).
Ceea ce mi-a adus aminte de concluzia unui reportaj semnat de Catalin Sturza pe la inceputul lui 2012 despre dialogul – desfasurat tot pe scena Ateneului – dintre Amos Oz si acelasi Gabriel Liiceanu: „din cele doua ore de conferinta, mia de oameni pusa la patru ace si venita de Ateneu a avut parte, in total, de vreo 15 minute pline de Amos Oz. Gurile rele ar putea spune ca snobii din sala ar fi citit, mai bine, un interviu cu Amos Oz facut de un ziarist oarecare, unde scriitorul ar fi raspuns la mai mult de trei intrebari, intr-o conversatie care chiar s-ar fi referit la ceva“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper