Cine-ar fi crezut? FITS 2013 (I)

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Daca cineva vrea sa ia pulsul FITS, atunci sa dea o tura pe pietonala Sibiului, acolo unde se încruciseaza toate rasele si limbile pamântului. În mijlocul zilei, o trupa de domni respectabili, care circula sub numele de Reading, majoritatea cu parul alb, sufla de zor, dar plini de morga, în cimpoaie. În cerc, nemiscati, îmbracati în fustanele – sunt scotieni, de! –, impenetrabili în caldura de amiaza în care te trec toate apele, ei continua sa-si faca netulburat treaba. Adica… muzica. Pe o alta portiune de drum, dansatoarele din Caraibe, mai bine spus, grupul Ethnick ’97, cu forme voluptuoase, îsi misca rotunjimile apetisante în ritmuri frenetice.
E clar, e FITS, aflat la cea de-a XX-a editie. Una jubiliara. Cine-ar fi crezut acum douazeci de ani, când festivalul consta în vreo cinci spectacole – si alea toate nationale –, ca va veni o vreme în care zece zile, de dimineata pâna noaptea, aproape orice locsor din Sibiu va respira teatru? Un visator cu aripi largi, dar pragmatice si mult eficiente directorul sau, Constantin Chiriac! Acum, daca în parcuri rasuna tobe si fanfare (cum ar fi cea de la Cozmesti, de pilda), la Biserica Reformata un grup britanic ne îndeamna semnificativ „Nu-ti pierde sufletul“ prin intermediul gospel-urilor, pe când pe zidul de lânga teatru Dan Perjovschi compune un ziar vertical cu tema „Orase pe scena“. În satele de lânga Sibiu, cum ar fi Cisnadioara, se joaca teatru pe rupte. „Tramvaiul numit Popescu“ merge, ca de obicei, pâna la Rasinari si înapoi, prezentând spectacolul lui Gavriil Pinte, probabil hitul cu statele cele mai vechi din festival. În Piata Mica, o trupa în costume medievale face muzica, ocupându-se, dupa cum arata si numele, Aruncatorii de steaguri din Rioni di Cori, cu lucruri extrem de dinamice. Iar în Piata Mare… ei bine, acolo e bataia pestelui, caci ziua spectacolele de strada se succed într-un ritm ametitor, pe când seara, când cânta trupele românesti la moda, decibelii fac sa zvâcneasa la unison plexurile tuturor celor de fata. Si nu putini. Ba, dimpotriva!
Ce mai, tot Sibiul e un spectacol. Unul de proportii uriase. Intri în Cafeneaua Mojo sa-ti mai tragi oleaca sufletul si sa te adapostesti de vipie si printre cescutele de cafea rasar doi bocanci, apoi niste aratari ciudate. Peste alti doi metri e clar: costumele Liei Mantoc, elegante, vaporoase, cu palarii în fata carora orice suflare feminina ramâne fara… suflare, se insinueaza în tot spatiul. Mai faci câtiva pasi pâna în Piata Mare si în holul Primariei (era sa zic foyerul Primariei, asa de transformat e) privirea ti se tulbura de frumusete. Expozitia de costume a Doinei Levintza – o feerie! Materiale fine sau opulente, forme nastrusnice din toate orizonturile culturale, inventivitate cu carul si culori care fura ochiul. Un spectacol în sine. Si, pentru ca tabloul sa fie si mai amplu, acolo unde costumele nu figureaza  „în carne si oase“, ele sunt suplinite de fotografiile Mihaelei Marin, completându-i cumva propria expozitie cu imagini din editiile precedente ale festivalului, desfasurata la Centrul Cultural Habitus. Mai faci o portiune de drum spre Piata Mica si în Sala cu Fresca, într-un spatiu îngust si adânc, se aliniaza costumele din montarile la care a lucrat Dragos Buhagiar: sobre, eficiente, pline de personalitate si de culoare istorica.
În sfârsit, vine seara cu cele trei spectacole, caci atâtea poate fizic sa parcurga un spectator sârguincios. Alegerea e dura, din moment ce evenimentele se deruleaza simultan în spatii nu de putine ori îndepartate. Ce sa aleg? Am mai putin de trei zile, asa ca las altora experimentele… Cât despre mine, voi merge la sigur, adica la ce m-a lasat cu gura cascata în anii anteriori. În primul rând, la dans. Trupele din Israel nu trebuie cu nici un chip ratate. De fiecare data când vin, ridica sala în picioare. Cu grabire, deci, spre ele! Se pare ca nu numai eu mi-am facut aceste calcule si ca în câtiva ani performantele coregrafice ale evreilor si-au câstigat admiratori constanti, caci Sala Sindicatelor, cea mai mare din oras, se umple ochi la ambele spectacole.
Primul, „Un basm întunecat“ (coregrafie Oded Graf & Yossi Berg), este un teatru-dans cu multe momente reusite, în care dansatorii, în costume sumare, exploreaza întrebarile fundamentale, cine suntem, spre ce ne îndreptam, la ce visam, spre a coagula întregul discurs coregrafic în nevoia sempiterna de utopie. Al doilea, „Kmehin“ (coregrafia Amir Kolben în colaborare cu dansatorii), e fascinant. Mesajul se învârte în jurul mâncarii, de fapt, în jurul unei abordari antropologice a sa. Artistii îsi probeaza si calitatile actoricesti, fie prin câte un mini-monolog bine spus, fie prin mimica. O dansatoare interpreteaza expresiv rolul unui copil care trebuie sa patrunda în lumea supravietuitorilor brutali. O alta, frumoasa, înfuleca mere, apoi, înciudata, se palmuieste nevrotic. Placerea e urmata imediat de vesnicul sau pandant, culpabilitatea. În orice conditii, masa devine punctul central al socializarii. Ritmul se înteteste din ce în ce, în explozii salbatice. Artistii danseaza individual sau în perechi, dar, pentru ca frenezia sa creasca, grupuri de alti doi sau trei ritmeaza spatiul, plesnesc aerul, se prind, se arunca, se încruciseaza, se înnoada, se despart. La sfârsit, spectatorii îsi rup palmele aplaudând. Asa, mai zic si eu spectacol!
Într-un registru cu totul diferit, dansatoarea NAM Jeongho îsi începe solo-ul, „Autoportret & dans cu Tetsu“. O femeie eleganta, nu tocmai tânara, intra în spatiul mic al Salii Studio îmbracata sic, în culori vii. Danseaza în ritmuri arhaice si percutante de tobe. La un moment dat, se opreste. Îsi da jos haina, apoi rochia. Danseaza. Îsi scoate peruca. Cu parul usor grizonat, ramâne într-un costum simplu, alb. Mai târziu se va îmbraca, din nou, elegant. Viul si naturalul tobelor, plus socialul conotat de vestimentatie, în sfârsit, rolurile diferite ale aceleiasi identitati se încruciseaza continuu. Dansul sau are functie introspectiva. Aceasta este prima parte. A doua consta într-un moment de improvizatie, alaturi de contrabasistul Tetsu Saitoh. Jazz curat! Muzicianul cânta cu arcusul, bate cu palmele în instrument, îl mângâie, apoi îl asterne pe jos pentru a-l pune la încercare scotând alte sunete nastrusnice. Dansatoarea NAM Jeongho, profesoara de coregrafie, se misca în ritmurile improvizate de el. O incursiune de 37 de minute în spatiul cultural coreean de azi.
Saptamâna viitoare, câte ceva despre alte delicii: teatru si circ.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper