Cazul Nicolae Breban (IV)

Un articol de ***

Continuam dezbaterea pe marginea cazului Nicolae Breban, publicând texte de Virgil Nemoianu, Virgil Tanase, Basarab Nicolescu si I. Buduca. În numerele anterioare din „Cultura“ am reprodus Sentinta civila nr. 4430, data în sedinta publica de la 02.07.2012, în Dosarul nr. 3084/2/2012, în care CNSAS cerea Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de „colaborator al Securitatii“ în cazul lui Nicolae Breban, pledoaria de recurs a lui Sergiu Andon, avocatul lui Nicolae Breban, precum si texte de Paul Goma si Aura Christi.
În numarul viitor veti putea citi pe aceasta tema un editorial de Augustin Buzura.

 

Breban in context

Virgil Nemoianu
Nu stiu prea multe despre justitia româna actuala, nici nu am deplina încredere în competenta ei profesionala sau în etica ei. Am în schimb anume pareri despre modul în care „autoritatea publica“, mediile de comunicare, „vocile autorizate“ (celebra „societate civila“!) trateaza trecutul (înca) relativ apropiat. Le-am exprimat pe acestea într-un eseu gazduit de distinsa revista lunara ieseana „Convorbiri Literare“ (11/2012) Am sa reiau câteva din ideile si pasajele înfatisate acolo: cred ca sunt relevante pentru situatia ridicata artificios, cred eu, în jurul romancierului acad. Nicolae Breban.
Începeam acolo cu o scurta referire la o mentalitate mai veche, mai adânc înradacinata în imaginarul si în practica comunitatii de la Dunare si Carpati. În istoria acesteia o trasatura constanta a fost eliticidul. De la Miron Costin la Nicolae Iorga, de la Barbu Catargi la I.G. Duca, de la Armand Calinescu la Iuliu Maniu, de la Virgil Madgearu la Mircea Vulcanescu si Gheorghe Bratianu, cu mâna dreapta, cu mâna stânga, în fond nu mai e nevoie sa repetam lucruri stiute. Lucrurile au fost observate: în schimb nu s-a observat ca eliticidul a fost mai mult de o data însotit si de necrofagie. Întelegem prin „necrofagie“, uciderea, nimicirea postuma a unor personalitati de frunte si de merit, cu înfaptuiri, a prestigiului si a stimei acordate acestora.
Vorbeam în eseul meu despre conceptul de prioritizare, sistematic, aproape suprarealist trecut cu vederea în desfasurarile politice de dupa 1989. Vârfurile, conducatorii si initiatorii macro-criminali au fost ignorati si iertati de minunata „societate civila“ si mai ales de purtatorii ei de cuvânt; la fel si executantii efectivi, fizici, tortionarii, ale caror nume sunt (în România) adesea cunoscute, citate în carti, în ziare. Ca un soi de compensatie, focurile atentiei s-au concentrat obsesiv asupra „auxiliarilor“, adica a informatorilor utilizati de aparatul represiv pentru controlul maselor. La drept vorbind, aceasta categorie ar fi cuprins chiar întreaga populatie si chiar s-a cautat, sub regimul Ceausescu, în etapele sale cele mai înfloritoare, sa se gaseasca forme legale pentru asigurarea acestei cvasi-unanimitati informative.
Astfel, de pilda, cei „eliberati“, fostii puscariasi, stiau prea bine ca sunt în stare de provizorat, de pura suspendare. Sufereau de traumatizare pe termen lung si simultan se gaseau, în mod insistent subliniat, în stare de provizorat. Cum de nu se spune niciodata ca era o conditie a eliberarii sa semnezi niste formulare de renuntare la libertatea de actiune personala? Nici unul dintre acestia nu pot fi, asadar, încadrati integral în legitatile etice firesti. Aceste lucruri ar trebui sa fie evidente pentru orice bun simt, pentru orice ratiune normala. Aici intervine însa tranzitia lina de la eliticid la necrofagie. Cine au fost cei urmariti si blamati cu furie si tenacitate dupa 1989? Au fost aproape exclusiv oameni de înalta, de maxima substanta. Câteva nume: Adrian Marino, Alexandru Paleologu, Dr. Balaceanu-Stolnici, D. A. Lazarescu, Stefan Aug. Doinas, Oskar Pastior, Sorin Antohi, IPS Nicolae Corneanu, altii de acelasi nivel si valoare. Practic nu exista studii sau analize despre Mihnea Gheorghiu si Ion Dodu Balan, Eugen Jebeleanu sau Veronica Porumbacu, V. Em. Galan sau Zaharia Stancu, Pavel Tugui sau Mihai Novicov sau sutele de culturnici si dirijori culturali care au desfigurat, au obidit si în buna masura au nimicit cultura româna, toti acesti mici Eichmanni culturali ai negrelor decenii. Unde sunt monografiile despre lideri proeminenti ca Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Eugen Barbu, sau chiar Marin Preda si Nichita Stanescu? Dar cele despre dirijori de mare forta, precum Roller si Crohmalniceanu? Adoptarea unei modalitati de analiza unidimensionale este un adevarat dezastru. Publicul credul si ignorant, pierdut în negura groasa a confuziilor pare sa creada azi ca tocmai cei mai buni si cei mai crunt pedepsiti reprezentanti ai creativitatii sociale sunt cei vinovati de crimele de la Pitesti, de la Sighet si Aiud, sau de la Canalul Dunare – Marea Neagra.
În continuarea eseului respectiv am schitat pe scurt dimensiunile întelegerii care lipsesc. Printre cele enumerate ar fi tipologia. Asadar, categoriile foarte diverse de raspunsuri la avansurile si/sau presiunile Securitatii. Multe din aceste categorii erau de fapt potrivnice interogatoriilor. Apoi ar fi utilizarea sarcasmului. Si aici exemplele sunt numeroase, amuzante.
O alta dimensiune este utilizarea dublelor standarde. Inchizitorii autodefiniti ca atare peroreaza adesea înfierbântati împotriva unor fapte care nu difera prea tare de episoade din propria lor viata. Poate cea mai importanta dimensiune ignorata, din nestiinta sau chiar deliberat, legata clar de toate cele însiruite este contextualizarea. Cuvântul se cere înteles în dublu sens. Unu: raportarea omului si a faptelor sale la împrejurarile social-istorice în care este plasat, întelegerea psihosociala. Doi: raportarea unui act, a unui incident, a unei declaratii punctuale, momentane, la ansamblul actiunilor, procesului si opiniilor aceleiasi persoane de-a lungul unei întregi cariere, a unei vieti în întregimea ei. Ma refeream acolo atât la cazuri cu radacini din anii ’30, cât si din anii ’50-’60.
Printre cele cinci dimensiuni însiruite de mine în acel eseu se numara însa si utilizarea acelor contacte pentru influenta politica. Acum vreau sa citez direct din „Convorbiri Literare“ tocmai pentru ca e vorba de un text scris cu vreo opt luni în urma, pe când nu stiam nimic despre procesul deschis de prozator, nici de sentinta data. „E limpede ca multi dintre cei vizati cautau prin viclesug (naiv poate) sa exercite un anume impact asupra împrejurarilor politice. Mie mi se pare fascinant modul în care Doinas se metamorfozeaza treptat din victima în actor cu veleitati de presiune politica: cel putin asa ne spune o lectura obiectiva, care din pacate nu este si cea a autorului „demascarilor“, un doctorand pe cât de harnic, pe atât de reductionist si monocrom. Dar cazuri cu adevarata pondere sunt cele ale matematicianului Mihai Botez si ale romancierului Nicolae Breban. Acestia, cu un curaj aproape iresponsabil, jucau pe doua tablouri. Foloseau relatiile lor cu securitatea si cu alte înalte autoritati pentru a încerca pur si simplu sa modifice sistemul existent în România, pentru a îndulci sau chiar a rasturna dictatura. Probabil ca puneau la dispozitie informatii, dar simultan foloseau toate pârghiile posibile pentru a se infiltra în sistem. Judecata etica devine extrem de complicata în astfel de cazuri. Eu zic ca de fapt era un joc politic atât cât se putea el efectua în orânduirea strâmba, contorsionata, în care traiau. Un soi de straniu politicianism subteran – straniu pentru ca asa îi impuneau circumstantele sociopolitice“.
În fine, textul meu de atunci se încheia cu anume observatii despre populatie în ansamblu, precum si cu unele despre viitor. Citez din nou. „Ce vad eu lipsind din analizele actuale? De ce insist asupra nevoii de pluridimensionalitate? Absenta este o anume capacitate de discriminare, de întelegere a distinctiilor, a nuantelor, a psihologiei sociale. În aceste conditii sa nu ne miram ca nu mai putem nominaliza adevaratele victime, adevaratii vinovati. Se instaleaza o ceata nociva deasupra societatii, deasupra mintilor, în masura în care mai putem vorbi de ele. Realitatile se vad rasturnate, de fapt, de-a dreptul inversate. Se instaleaza la putere o gândire justitiara, simplista. În România de azi, observ de la distanta, metodologia pe care un apropiat al meu a numit-o perfect «dubla înjunghiere». Adica acei înjunghiati o data de catre opresori se vad înca o data înjunghiati (necrofagic adesea, cum ziceam!) de catre satelitii si epigonii acelora, poate unii dintre ei întristati ca nu au putut participa la prima înjunghiere. Cel dintâi maestru al acestor strategii s-a numit cred Târnacop (semna Artur Silvestri): el a scris prin anii ’80 în «Luceafarul» un lung ciclu de glose pe marginea dosarelor de Securitate la care avea acces. A devenit astfel patriarhul unei scoli abundente. Se poate pune întrebarea: ei si? Ce importanta au toate aceste dispute pe plan mai general? În mersul societatii? Din pacate au, ba chiar au o importanta mare. Priviti comentatorii publici (televiziune, presa tiparita) si comparati-i cu comentatorii de pe internet (Contributors, Hyde Park, În Linie Dreapta, Vox Publica, chiar CriticAtac): cei din urma, acesti «neoficiali» sunt incontestabil mai buni, mai patrunzatori, mai articulati, mai clar informati decât cei dintâi, adica decât «oficialii». Sa largim însa perspectiva. De ce se plânge lumea aproape în unanimitate de calitatea deplorabila, joasa, a paturilor politice din România? Nu cumva, zic eu, tocmai din cauza decimarii salbatice a elitelor, continuata prin auto-exilarea valorilor nationale? Iar mai apoi prin actiunea feroce de «dubla înjunghiere» azi în plina desfasurare? Cum se face ca loviturile abuzive, violente, s-au îndreptat si se îndreapta prin excelenta împotriva generatiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în secolul XX? Cât de periculoasa este stârpirea valorilor în numele unor adevaruri inchizitoriale simpliste si totodata cam dubioase? Iata întrebarile reale de la care ar putea începe o autentica asanare a vietii publice românesti.“   (aprilie 2013)

 

Declaratie

VIRGIL TANASE

Ma numesc Virgil Tanase si locuiesc la Paris, la numarul (…) din arondismentul XIV. Iau azi cunostinta cu o imensa stupoare (e un eufemism) de o hotarâre judecatoreasca din 2 iulie 2012 data de dna Mirela Monica Ciobotaru – îmi fac o datorie din a-i mentiona numele întru bucuria celor care scriu istoria anecdotica a literaturii române, îmbogatita astazi cu un nou episod.
Aceasta hotarâre „constata calitatea de colaborator al Securitatii“ a scriitorului Nicolae Breban, unul dintre foarte putinii camarazi de front pe care i-am avut în lupta împotriva totalitarismului românesc. Nicolae Breban nu numai ca nu mi-a „îngradit drepturile si libertatile fundamentale“, dreptul „la viata privata“, dreptul la „libertatea de opinie, religioasa, etc.“, ci, din contra, mi-a fost un sprijin de nadejde într-o confruntare istorica care a dus la instaurarea libertatilor civice de care se bucura azi cei care-i aduc învinuirea de a fi colaborat cu Securitatea. Aceasta în pofida faptelor pe care, fie-mi îngaduit a o spune, le cunosc mai bine, pentru a le fi trait alaturi de Nicolae Breban, decât cei care le-au aflat doar din dosare întocmite de functionari de politie a caror marturie trebuie cercetata cu o diligenta pe care nu o gasesc la acuzatorii scriitorului.
Mai întâi ar trebui sa se stie ca lupta noastra (Nicolae Breban, Dumitru Tepeneag, Dorin Tudoran, într-o oarecare masura Paul Goma, si alti câtiva din tara si dinafara ei) nu era politica, ci literara. Considerând, dupa probe istorice concludente: Berlin 1952, Budapesta 1956, Praga 1968, Varsovia 1981, ca regimul politic românesc nu se poate schimba atâta timp cât este sus-tinut de Uniunea sovietica, am considerat de datoria noastra de a da culturii române (sau nu-mai literaturii) temeiuri care s-o mentina în concertul european. În aceasta confruntare adversarii nostri nu erau numai totalitarismul din tara, ci si dogmatismul ideologic al câtorva vârfuri ale vechii emigratii, în frunte cu doi simpli jurnalisti literari, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Acuzele pe care le aduce Nicolae Breban în discutiile mentionate în hotarârea judecatoreasca citata sunt cele pe care eu însumi le afisam la Paris. Refuzam, de pilda, sa particip alaturi de ei la emisiunile de radio sau de televiziune la care eram invitat (v. Virgil Tanase, „Leapsa pe murite“, Editura Adevarul, 2011, p. 314 si urmatoarele) – total necunoscuti în spatiul cultural francez unde n-au fost în stare sa patrunda publicând fie si numai o brosura în tradu-cere franceza, sotii Ierunca se agatau de notorietatea noastra, a mea sau a lui Nicolae Breban (cu doua romane publicate la Paris), ca sa-si faca cunoscute opiniile. Aceste opinii erau cele ale postului de radio ai carui salariati erau si care propaga o ideologie pe care o consider si azi la fel de închistata si de nociva ca si cea pe care o combatea – si pe care o combateam si noi, dar de pe alte pozitii.
Întorcându-ne la dosar: a-i reprosa lui Nicolae Breban ca în discutia cu generalul Plesita a „denuntat“ opiniile sotilor Ierunca sau ale lui Eugène Ionesco e ca si cum i s-ar reprosa cuiva ca „denunta“ (în prezenta sau absenta „lucratorilor Securitatii“, nu conteaza) pisica pentru ca manânca soareci. Notez ca Nicolae Breban nu face în discutiile cu pricina nici o referinta la „viata personala“ a sotilor Ierunca (despre care, prin mine, stia destule), nici despre alcoolismul lui Eugène Ionesco (informatii care ar fi fost mai utile Securitatii pentru a-i denigra sau santaja decât cele privind opiniile lor, de notorietate publica).
Cât priveste îngradirea libertatii de expresie, nu am senzatia ca în urma discutiilor lui Nicolae Breban cu generalul Plesita, sotii Ierunca au fost împiedicati sa-si trâmbiteze ideile (în numele carora cenzurau cu o sârguinta demna de cea a Directiei presei de la Bucuresti propriile mele opinii – obligându-ma sa renunt la colaborarea cu Monica Lovinescu, un alt redactor al Europei Libere, Max Banus, asigurându-mi libertatea de opinie si de expresie pe care nu o mai avea în emisiunea susmentionatei). În aceeasi ordine de idei (a presiunii nefaste exercitata de sotii Ierunca) mentionez ca, solicitat de Mircea Eliade sa-mi spun parerea mea despre o eventuala vizita a sa în România, l-am sfatuit s-o faca stiind ca, stapân pe opiniile sale, nu va cautiona regimul si ca va aduce un extraordinar îndemn la libertatea de gândire tuturor celor care, claditi ca mine, nu avusesera norocul sa fie invitati sa paraseasca tara si sa-l poata întâlni, ca mine, la Cluny; aproape convins de justetea argumentelor mele, Mircea Eliade a renuntat la aceasta calatorie sub presiunea vechii emigratii si îndeosebi a sotilor Ierunca.
În legatura cu paragraful 3 pagina 10 a hotarârii judecatoresti din 2 iulie 2012 tin sa precizez ca atât Nicolae Breban, cât si eu, si nu eram singurii printre „disidentii“ din tarile de dupa Cortine de fier, consideram – si se vadeste, cred, azi, ca aveam dreptate – ca e o atitudine daunatoare de a nu recunoaste realizarile concrete ale regimului de „democratie populara“. O spuneam deschis, distingându-ne astfel de vechea emigratie. Negarea acestor realitati împiedica o analiza exacta a sistemului si, implicit, gasirea unor solutii adecvate (degradarea deja vizibila a societatilor occidentale lasându-ne sa credem ca „democratia burgheza“ este istoric depasita si ca revine noilor generatii de a cauta un alt ideal politic). Este cel putin abuziv sa ni se faca un capat de acuzare din faptul ca recunosteam, lucid, alaturi de hibele sistemului politic pe care-l denuntam, meritele sale încercând sa convingem cu argumente, într-o discutie libera, pe cei care gândeau altminteri de justetea opiniilor noastre. Gândirea de stânga exista (chiar si azi) si a condamna un intelectual pe temeiul convingerilor de stânga exprimate la Paris în fata unor oameni de dreapta (pe care am fi încercat, ca agenti de influenta, sa-i atragem de partea regimului din România), aceastã condamnare este, îndeosebi ea si în deplinul sens al cuvântului, o „îngradire a libertatii de opinie si de expresie“. Contradictia e strigatoare la cer: cei care ne îngradesc azi libertatea de opinie si de expresie ne reproseaza noua de a o fi îngradit pe vremea când luptam pentru a le-o oferi.
Cum probabil îmi vor reprosa, consecventi cu ei însisi, ca îngradesc libertatea lor de opinie si expresie folosind hotarârea judecatoreasca despre care este vorba aici pentru a „denunta“ samavolniciile de azi cu nimic mai prejos, din punctul meu de vedere, decât cele ale epocii totalitar, riscându-mi viata, înainte de 1989 – de pe pozitii de stânga, e drept, pe care nu le reneg, daca Curtea îmi îngaduie.
Nu am nici senzatia ca discutiile lui Nicolae Breban cu generalul Plesita au stirbit cât de cât libertatea de opinie si de expresie a lui Paul Goma (dar poate ca, aflându-ma în vâltoarea evenimentelor pe care le provocasem la începutul anului 1977 – cel putin este ceea ce-mi reprosa Securitatea în documentele sale (1) –, prea implicat în „cazul Goma“ despre care am publicat în acel moment o carte (Virgil Tanase, „Dossier Paul Goma. L’écrivain face au socialisme du silence“, Editura Albatros, 1977), nu vad lucrurile cu limpezimea pe care o au, dupa aproape 40 de ani, judecatorii de azi de la Bucuresti!!!). Dupa stiinta mea, în contact telefonic regulat în acel moment cu Paul Goma, Nicolae Breban a încercat si a obtinut publicarea unui roman al acestuia care fusese interzis. Pentru noi, scriitorii, acesta este adevaratul act de libertate: trebuie sa i se recunoasca lui Nicolae Breban, în acest caz precis, de a fi obtinut o libertate cu mult mai însemnata decât cea de a critica „sindical“ regimul în presa occidentala (2). Din motive personale Paul Goma a renuntat la aceasta publicare, lucru pe care l-a facut stiut prin jurnalistii occidentali care au reusit sa-l vada si nimic nu ma lasa sa cred ca, dupa discutiile Breban-Plesita, spusele prietenului nostru Paul Goma au fost mai putin vehemente la adresa regimului de la Bucuresti decât înainte. O stiu pentru ca eram unul din cei care le faceau cunoscute presei occidentale.
De altminteri, nu ma pot împiedica de a ma considera eu însumi condamnat prin hotarârea dnei judecator Mirela Monica Ciobotaru – îmi fac o datorie din a-i repeta numele întru bucuria celor care scriu istoria anecdotica a literaturii române, îmbogatita astazi cu un nou episod. Într-adevar, în acel moment eu însumi îl „denuntam“ la Paris pe Paul Goma reetând în gura mare (pentru urechile Securitatii) si scriind negru pe alb în presa (pe care Ambasada o citea constiincios, exista probe) ca opiniile sale sunt profund ostile regimului de la Bucuresti. Cum sa nu ma simt înfierat de sentinta dnei Mirela Monica Ciobotaru – îmi fac o datorie din a-i repeta numele întru bucuria…, etc. – când eu însumi, dupa începerea persecutiilor împotriva lui Paul Goma, am cerut o audienta la ambasada noastra de la Paris (v. infograma no. 9510 trimisa în 22 februarie 1977 de catre Ambasada româna de la Paris, aflata în dosarul meu de la CNSAS), care mi-a fost acordata (nu cerusem azil politic si eram în continuare cetatean român), unde, împreuna cu Dumitru Tepeneag, am sustinut, invocând Declaratia de la Helsinki semnata de România, ca Paul Goma are dreptul sa critice orânduirea de stat (ceea ce dna Mirela Monica Ciobotaru considera un „denunt“ pentru ca vorbeam despre opiniile lui Paul Goma unui „lucrator al Securitatii“ – vezi p. 10 paragraful 2 al Hotarârii judecatoresti din 2 iulie 2013). Adaugam ca eventuala lui arestare ar fi o încalcare a obligatiilor internationale acceptate de România. Da, din acest punct de vedere, întrucât vorbeam de opiniile lui Paul Goma în prezenta unui „lucrator al Securitatii“, rog sa fiu considerat si eu „informator“ al Securitatii – asa cel putin se vor limpezi apele, sa se stie – de catre cei care vor scrie istoria anecdotica a literaturii române – cine unde se situeaza.
În legatura cu „îngradirea dreptului la expresie…, etc.“ adaug ca Nicolae Breban personal mi-a cerut sa-l sprijin pe poetul Dorin Tudoran (pe care nu-l cunoscusem în România). Aceasta recomandare a fost suficienta pentru a ma determina sa caut în presa franceza spatii unde Dorin Tudoran, aflat în tara, sa se poata exprima liber – obtinând chiar acceptul pentru un interviu de mari proportii în „Les Nouvelles littéraires“, interviu care nu a mai avut loc, Dorin Tudoran amânându-l iar eu „disparând“, ascuns timp de trei luni de zile de autoritatile franceze pentru a ma apara de cele de la Bucuresti care ordonasera asasinarea mea (v. Virgil Tanase, „Leapsa pe murite“, Editura Adevarul, 2011 si Liviu Tofan, „A patra ipoteza“, Editura Polirom, 2012). E cel putin ciudat sa constat ca cel despre care se pretinde azi la Bucuresti ca a ajutat Securitatea sa puna calus unor scriitori este cel prin care cel putin unul din cei foarte rari care cutezau sa înfrunte regimul totalitar a capatat, prin mine, la rugamintea lui Nicolae Breban, o tribuna pentru a-si exprima liber opiniile.
Dar mai trebuie oare argumentata lipsa de întemeiere a hotarârii dnei judecator Mirela Monica Ciobotaru – îmi fac o datorie din a-i repeta insistent numele întru bucuria celor care scriu istoria anecdotica a literaturii române, îmbogatita astazi cu un nou episod – când în ultimul para-graf al paginii 7 din hotarârea mentionata „reclamantul“ – al carui nume cei care scriu istoria anecdotica a literaturii române s-ar bucura sa-l stie – face un cap de acuzare din faptul ca în discutia cu generalul Plesita, Nicolae Breban mentioneaza opiniile dlui Eugène Ionesco „în cadrul unui interviu de care generalul Plesita nu avea cunostinta“. Acuzatia e halucinanta prin absurditatea ei: unu, Nicolae Breban ar fi trebuit sa stie ce stie si ce nu stie generalul Plesita si, doi, el ar fi trebuit sa se fereasca de a mentiona într-o discutie ceea ce Eugène Ionesco striga pe toate drumurile, opinii pe care le difuza nu în publicatiile nestiute ale exilului ci în ziarele cu cel mai mare tiraj din Franta! Acest „argument“ discrediteaza într-o asemenea masura demonstratia judecatoreasca încât el nu poate fi pus pe seama incompetentei (fereasca Dumnezeu!), ci numai a disperarii celui care dupa ce-a terminat de treierat îsi da seama ca n-are în caruta decât vânt si pleava si-atunci plesneste cu biciu-n gol a paguba.
Cum sa nu conchizi ca procesul intentat scriitorului Nicolae Breban de anonimii de la CNSAS este ceea ce se cheama în Franta „un procès de sorcellerie“ – sau, tradus, un proces politic de cea mai joasa teapa. Este ceea m-a îndemnat sa reiau stiloul si cerneala de-acum treizeci de ani pentru a denunta, dincolo de sentinta dnei Mirela Monica Ciobotaru – daca cumva nu i-ati retinut numele pentru propria dumneavoastra istorie anecdotica a literaturii române de azi –, pentru a denunta, spuneam, o nevolnicie a institutiilor de stat din România în care mi se pare ca recunosc tentatii totalitare (e un eufemism), incompatibile cu principiile comunitatii europene pe care România s-a angajat sa le respecte.
Paris, 27 aprilie 2013

Note:
1) A se vedea în acest sens o nota a securitatii reprodusa în Mihai Pelin: „Operatiunile Melita si Eterul“, Editura Compania, 2007,
p. 134: „În ultimul timp, (Paul Goma) este tot mai preocupat de evolutia miscarilor protestatare initiate de unii intelectuali din diferite tari socialiste. Paul Goma a fost solicitat, în acest sens, de Virgil Tanase, care, în prezent, se afla în Franta, de unde i-a reprosat ca «numai în România nu se întâmpla nimic»“. A se vedea si primele pagini ale cartii lui Paul Goma „Culoarea curcubeului“.
2) A se vedea în acest sens Milan Kundera, „L’Art du roman“, Gallimard, 1986, p. 29: „Expresie a unei lumi pe care prezenta omului o condamna sa ramâna ambigua si relativa, romanul este incompatibil cu societatea totalitara. Aceasta incompatibilitate este mai radicala decât cea care desparte un dizident de un aparatcic, un militant pentru drepturile omului de un tortionar, pentru ca ea este nu numai politica sau morala ci ontologica“.

 

 

 

Banalizarea raului

BASARAB NICOLESCU

Am citit cu stupefactie sentinta din 2 iulie 2012 a Curtii de Apel din Bucuresti în cazul Nicolae Breban. Pentru orice minte sanatoasa care analizeaza cu atentie continutul sentintei, este evident ca nu exista absolut nici un argument substantial, sprijinit pe texte si documente, în favoarea atribuirii infamantului titlu de „colaborator al Securitatii“ lui Nicolae Breban. Cum nu am nici un motiv sa pun la îndoiala competenta judecatoarei sunt obligat sa deduc ca legea este strâmba. Mai precis, definitia data de lege notiunii de „colaborator“ este atât de ambigua, încât permite interpretari delirante ca cea în cazul discutat. Aceste interpretari delirante conduc inevitabil la o banalizare a raului ale carei consecinte, pe plan social, pot fi incalculabile. Ca membru al exilului românesc din Paris, din 1968 si pâna în 1989, cunosc foarte bine zvonurile raspândite în Franta de Securitate privind colaborarea lui Nicolae Breban. Daca sentinta este corecta, acest lucru înseamna ca Securitatea îsi denunta proprii sai colaboratori. Rolul calailor si al victimelor se inverseaza, toti nevinovatii devin vinovati, iar adevaratii vinovati devin eroi. Cazul Nicolae Breban ar trebui sa constituie o alarma pentru forurile legislative care ar trebui sa adopte de urgenta o noua lege continând o definitie precisa (precum cea propusa de Gabriel Andreescu) a notiunii de colaborator.
Dincolo de aspectul legal, important este si aspectul etic al cazului Nicolae Breban. El ar putea deveni un caz de jurisprudenta, în virtutea caruia multi dintre intelectualii de marca ai tarii se pot trezi peste noapte calificati drept colaboratori. Cine dintre ei nu a avut o discutie în viata sa cu un capitan, maior, colonel sau general de securitate? Faptul ca Nicolae Breban discuta cu un general si nu cu un ofiter mai mic nu tinea decât de notorietatea romancierului si de importanta lui pe plan international. Într-o tara normala, sentinta din iulie 2012 (comunicata doar în aprilie 2013) ar trebui sa declanseze o miscare masiva de solidaritate cu marele scriitor. Cel putin Academia Româna, din care face parte Nicolae Breban, ar trebui sa exprime o pozitie clara de solidaritate, conforma prestigiului ei intelectual si moral.

 

Sofism judecatoresc

I. BUDUCA

Iata, în opinia mea, paragraful (argumentul) din motivatia sentintei prin care Curtea de Apel Bucuresti admite calitatea de colaborator al Securitatii în dosarul Nicolae Breban:
„Este foarte adevarat, si în opinia prezentei instante, ca daca într-o discutie purtata de pârât cu diverse persoane (Paul Goma ori Monica Lovinescu) acesta se adreseaza lor opinând ca «nu procedeaza bine când fac declaratii ostile tarii», o astfel de discutie nu se încadreaza în disp. Art. 2 lit. B din OUG nr. 24/2008 referitoare la furnizarea de informatii prin care se denuntau activitatile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist si care au vizat îngradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Însa când respectiva discutie este relatata de pârât unui lucrator al Securitatii, sunt pe deplin incidente dispozitiile legale mentionate“.
Acest limbaj lemnos trebuie transformat într-o secventa epica – daca vrem sa-l întelegem.
Asadar, scriitorul Nicolae Breban se afla la Paris, într-o perioada anterioara anului 1982 (când un ofiter al Securitatii, la Bucuresti, face un raport despre discutiile lui Nicolae Breban cu Paul Goma si Monica Lovinescu pe baza relatarilor orale ale scriitorului însusi). În discutiile de la Paris, Nicolae Breban opineaza (s. m., I. B.) – si instanta accepta ca avem de a face cu opinii – ca Paul Goma si Monica Lovinescu „nu procedeaza bine când fac declaratii ostile tarii“. Da, zice instanta, avem de a face cu opinii, asta e foarte adevarat, numai ca din clipa când aceste opinii personale au fost comunicate Securitatii, ele, opiniile acelea, s-au transformat în informatii, si anume în acel fel de informatii despre care legea de azi spune ca denunta activitati sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist si, prin chiar denuntarea lor, ele, informatiile acelea, vizeaza îngradirea unor drepturi si libertati ale lui Paul Goma si Monica Lovinescu.
Altfel spus, instanta româneasca a anului 2012 interpreteaza acest episod în felul urmator: la Paris, în fata lui Paul Goma si a Monicai Lovinescu, Nicolae Breban sustine ca nu e bine sa ai atitudini ostile tarii, iar la Bucuresti, în fata unui ofiter de Securitate, Nicolae Breban ar sustine (indirect) ca Paul Goma si Monica Lovinescu ar trebui sanctionati în drepturile si libertatile lor din pricina acelor atitudini ostile.
În felul acesta, relatându-si opiniile unui ofiter de Securitate, Nicolae Breban s-ar fi transformat în colaborator al Securitatii, adica într-o persoana a carei calitate devine aceea de furnizor de informatii cu anume urmari asupra drepturilor si libertatilor altor persoane.
Unde este ascuns sofismul?
Instanta poate considera ca opinia lui Nicolae Breban s-a transformat în informatie numai neluând în seama ca informatia aceea era deja publica de multa vreme si ca, prin „Europa libera“, beneficia de o mare notorietate. Care informatie? Faptul ca Paul Goma si Monica Lovinescu au atitudini ostile regimului comunist de la Bucuresti. Aceasta informatie n-avea cum sa parvina la Bucuresti prin Nicolae Breban câta vreme, de multi ani, milioane de români fusesera înstiintati, prin mass-media, ca Paul Goma si Monica Lovinescu au atitudini ostile regimului comunist. Nicolae Breban însusi aflase prin „Europa libera“ ce fel de atitudini au Paul Goma si Monica Lovinescu. Instanta presupune ca, în conditiile în care milioane de români detineau acea informatie, numai Securitatea nu o detinea si l-a asteptat pe Nicolae Breban ca sa o înregistreze din gura lui.
Dovada ca instanta româneasca a anului 2012 a deliberat asupra acestei absurditati se afla, de asemenea, în motivatia sentintei Curtii de Apel Bucuresti:
„Astfel, se remarca din discutiile pârâtului cu generalul Plesita informatiile furnizate acestuia din convorbirile purtate de pârât cu numitul P. G., inclusiv afirmatiile facute de acesta din urma dar si de numitul E. I. în cadrul unui interviu de care generalul Plesita nu avea cunostinta“.
Despre ce este vorba? Într-o convorbire telefonica cu generalul Plesita, în februarie 1977, Nicolae Breban îl întreaba daca a ascultat interviul dat, recent, de Eugen Ionescu la „Europa libera“. Instanta interpreteaza ca generalul Plesita n-ar fi avut cunostinta despre acel interviu si, prin urmare, Nicolae Breban i-ar fi furnizat aceasta informatie pretioasa pentru lupta Securitatii cu atitudinile ostile regimului comunist.
Conjectura instantei din 2012 cum ca generalul n-ar fi avut cunostinta despre aceasta informatie este o enorma absurditate. Daca n-ar fi avut cunostinta, generalul s-ar fi aflat în flagrant de incompetenta, dat fiind ca, în fiecare dimineata, serviciul de monitorizare a emisiunilor „Europei libere“ era dator sa-i prezinte raportul cu astfel de informatii.
Nicolae Breban nu putea fi atât de rupt de realitate încât sa nu stie ceea ce mii de români stiau, anume ca acel serviciu de monitorizare a emisiunilor „Europei libere“ îsi facea datoria si, prin urmare, nu el, Nicolae Breban, era în pozitia de a-l informa pe general cu astfel de informatii, care aveau, de altfel, un caracter deschis (public) din clipa când au fost emise de „Europa libera“.
Ce dorea Nicolae Breban – se vede clar în transcrierea acelei convorbiri telefonice – nu era sa-l informeze pe general, ci sa-i comunice o opinie personala despre opiniile lui Eugen Ionescu.
Acesta este locul din motivatie în care se vede clar ca instanta din 2012 era constienta de faptul ca opiniile nu sunt informatii, cu atât mai putin opiniile neostile regimului comunist – cum erau, în acea convorbire, opiniile lui Nicolae Breban. Tot acolo, în acel paragraf, mai sus citat, se vede clar ca pentru a putea utiliza sofismul potrivit caruia o opinie se poate transforma în informatie, instanta româneasca din 2012 a trebuit sa faca ipoteza ca generalul Plesita nu avea cunostinta de o anume informatie nesecreta în legatura cu care era obligat, prin juramânt, sa fie la curent.
* * *
Mai rea decât coruptia nu poate fi, în Justitie, decât incompetenta.
Sentinta Curtii de Apel Bucuresti în dosarul Nicolae Breban face dovada flagranta a modului în care incompetenta unor judecatori face praf si pulbere prestigiul simbolic al ideii de dreptate în România de azi.
Iar incompetenta asociata cu reaua-credinta, cum este cazul în sentinta pronuntata în acest dosar de Curtea de Apel Bucuresti, face vorbire despre mentalitatea care a fost cultivata ani de zile în societatea româneasca cum ca orice fel de contacte cu Securitatea ar fi fost de natura sa compromita moral. N-am avut niciodata o dezbatere realista despre miile de contacte ale cetatenilor români cu Securitatea în urma carora constiinta morala a acestor cetateni a ramas intacta. Acesta ar fi trebuit sa fie rolul Justitiei – daca n-a putut fi rolul onestitatii noastre intelectuale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper