C. Stere si aplanarea conflictului dintre „tinerii oteliti“ si comitetul Partidului National Roman din Transilvania (VII)

Un articol de VICTOR DURNEA

De natura conjugal-politista sau nu, „scandalul lui Oncu“ a existat si a avut implicatii politice destul de grave. Nu este exclus ca acestea sa fi fost în legatura cu finantarea de catre guvernul liberal condus de Ioan I. C. Bratianu, cu ocazia alegerilor din Ungaria din 1910, atât a comitetului national, cât si a „tradatorului“ V. Mangra, pentru acesta din urma canalul ales fiind tocmai Banca „Victoria“. În aceste conditii, pentru ca „scandalul“ sa nu aiba consecinte internationale, e perfect verosimil ca seful Partidului Liberal sa-i fi dat un mandat imperativ lui C. Stere, care a executat sarcina cu promptitudine. Numai el putea sa-l determine pe „comanditarul“ principal al „Tribunei“ N. Oncu sa cedeze comitetului national proprietatea ziarului. Mai mult, câteva zile mai târziu, în 7/20 martie, „Românul“ publica demisia acestuia din functia de director al Bancii „Victoria“, iar o zi mai târziu, în 8/21 martie, o scrisoare adresata lui Teodor Mihali prin care îi aducea la cunostinta ca „renunta atât la intrarea în comitet (retragerea, de fapt, a demisiei anterioare, V.D.), cât si la intrarea în consiliul de administratie al ziarului“, lucru motivat de „starea (lui) sanitara“. (La banca si, probabil, în administratia ziarului, locul sau era preluat de adjunctul Sava Raicu.) Si Letitia Oncu si-a dat curând demisia din functia de presedinte al Reuniunii Femeilor Române din Arad.
Revenind la solutionarea „chestiei financiare“, se cuvine a observa ca „procesul-verbal“ de „predare“ a ziarului „Tribuna“ nu a fost adus la cunostinta opiniei publice a doua zi dupa semnare, adica în 22 februarie. Înainte de aceasta, a fost nevoie de validarea ei prin consimtamântul celui ce fusese totusi exclus de la „pertractari“, al „izolatului“ O. Goga, obtinut în urma discutiilor ce au durat doua zile, cu angajamente pe care C. Stere stia ca nu avea cum sa le tina.
Unul din aceste angajamente era „fuzionarea ziarelor «Tribuna» si «Românul» într-un organ al comitetului national“. Initial, fusese vorba de „un alt organ“ (asadar, cu titlu diferit), în care sa intre redactorii amândurora, cu un alt director decât Vasile Goldis. În fapt, „organul“ a ramas „Românul“, cu acelasi director si fara vreun redactor de-al „Tribunei“. Conform scrisorii lui Il. Chendi catre O. Goga din 19 martie 1912, directorul si redactorii „Tribunei“ au primit „retributii onorifice“ (un fel compensatii financiare pentru pierderea posturilor). Astfel, Sever Bocu „a capatat plata pe un an“ (de 12 ori câte 600 k.), redactorul Iosif Schiopul – 2.250 k., plus 1.000 k. „drumul la America“, Gh. Stoica – 900 k. Chendi însusi primeste suma de 600 k., desi lucrase la ziarul respectiv mai multa vreme decât toti ceilalti.
Cum averea „Tribunei“, cea predata comitetului, nu cuprindea prea multe „lichiditati“, iar „Românul“ era într-o situatie financiara si mai grea, având doar 300 de abonati, fata de cei 2.000 pe care-i avusese ziarul advers, plata unor „retributii onorifice“ pare destul de improbabila. Ea a avut totusi loc, conform marturisirilor târzii ale lui Vaida Voevod. În „Memoriile“ sale, în doua rânduri, fostul deputat declara ca „pentru lichidarea «Tribunei»“ s-a facut un împrumut la Banca „Victoria“de 100.000 koroane, girat de el, împreuna cu Teodor Mihali si Aurel Vlad („banii trebuind urgent pentru lichidarea personalului si datoriilor „Tribunei otelitilor“„) „Mihali primind asigurarea lui Stere ca îi va trimite suma“, evident, „donatorul“ fiind autoritatile de la Bucuresti. (În 1917-1918, ramasesera neachitate 50.000 de k. si, adauga Vaida, „a trebuit sa-l amenint (…) ca-l voi da în judecata, ca sa obtin declaratia lui Mihali ca datoria îi apartine lui si ca eu sunt scos din cauza“!)
Odata cu aceasta, rezolvarea „chestiei financiare“ era ca si încheiata. În ziua de marti, 28 februarie/ 12 martie apare ultimul numar al „Tribunei“. În acesta, o buna parte din spatiul tipografic e ocupata de texte ce apar si în numarul din acea zi al „Românului“. Sub titlul de pe pagina I, „Înfratirea sufletelor“, sunt cuprinse: Procesul-verbal de predare a ziarului „Tribuna“, „Comunicatul comitetului executiv al Partidului National Român“, articolul „Pacea“, iscalit de C. Stere, „De vorba cu O. Goga“, iscalit C. Sarcaleanu (interviul pomenit mai sus, luat la Seghedin), scrisoarea lui Sever Bocu adresata lui
C. Stere si raspunsul acestuia si „Sarbatoarea fratiei“ – o dare de seama asupra banchetului care a avut loc la Arad, în restaurantul Hotelului „Crucea alba“.
Articolul „Pacea“ debuta cu constatarea încheierii conflictului, act în care ambelor tabere li se atribuie „un rol frumos“: proprietarii „Tribunei“ „s-au înaltat pâna la abnegatie personala în interesul unitatii si solidaritatii nationale“, iar conducatorii comitetului au aratat ca „nu sunt animati decât de dorinta consolidarii actiunii nationale“, ca atare, toti fruntasii „s-au putut strânge în jurul comitetului national, fiecaruia recunoscându-i-se locul la care îi da dreptul trecutul sau de cinste si de munca“. Nu era însa momentul „unei repauzari pe lauri“, conducatorii având ca „prima datorie (…) a starui la vindecarea ranilor“. Pacea instaurata, sublinia autorul articolului, „îsi va da roadele numai când se va restabili echilibrul între actiunea tineretului «razvratit» si aceea a comitetului“. În final, se reamintea „datoria“ celor dintâi, de a consolida unitatea si solidaritatea, precum si aceea a ultimului, „de a strânge în jurul steagului pe toti aceia care dau dovada de energie în lupta“.
În consonanta cu ideile exprimate aici erau unele din interviul luat lui O. Goga (se preciza în corpul lui: în 22 februarie/6 martie), îndeosebi acelea care facusera obiectul „negocierilor“ purtate prin scrisorile schimbate si în timpul vizitei de la Seghedin. Poetul a tinut totusi sa sublinieze un aspect al actului încheiat la 21 februarie, anume „reabilitarea morala si politica a proprietarilor «Tribunei» de catra comitetul national“ (cei care fusesera necontenit acuzati de tradare si de „mangrism“), precum si ca „nici (el), nici prietenii (sai) nu (s-au) departat de la principiile fundamentale ale programului national“. Si în legatura cu ultima afirmatie, e de retinut comentariul final al „reporterului“ C. Sarcaleanu: „Un gând ma tortura: pe fondul acesta de idei formulate de Goga, atât de simple, atât de – as putea spune, daca nu m-as teme sa fiu rau înteles – de banale, încât nu este «batrân», oricât de «ruginit» si de «autoritar», care sa le poata respinge, lupta trecuta mi-a aparut ca o neînteleasa monstruozitate. Cum, pentru aceasta s-a oprit în loc toata activitatea nationala aproape doi ani? Pentru aceasta atâtea sfâsieri si atâtea suflete ranite? Nu e un cosmar? Ce blestem a cazut pe capul neamului nostru? Bine ca s-a sfârsit. Putina bunavointa, putina îngaduinta va lumina toate cugetele si va aduce pacea sufleteaca“.
Ideile din „Pacea“ si din interviu se regasesc si în cuvântarea rostita de C. Stere la banchet. În preambulul darii de seama nu se precizeaza în ce zi a avut loc, ci doar ora. Probabil, fusese duminica, 26 februarie/10 martie, zi în care se tinuse si sedinta comitetului executiv. Deschizând festivitatea, Teodor Mihali a multumit pentru participarea într-un numar atât de mare si a observat ca, dupa atâtea luni de încrâncenare, fetele tuturor arata ca a venit, în sfârsit, ceasul de înseninare. Mai arata împrejurarile extraordinare prin care trecea comunitatea româneasca, fapt care facea ca înlaturarea „motivelor de despartire“ sa însemne „o adevarata minune“. La aceasta, afirma vorbitorul mai departe, au contribuit „din toate partile“, membrii comitetului national si altii, dar „cel mai mare merit este al d-lui
C. Stere“. În consecinta, cerea voie sa exprime multumirea si admiratia fata de oaspete, subliniind ca este „prima data când un frate se intereseaza asa de aproape, jertfindu-si interesele si timpul“. În numele celor de fata, dar si, prin extensie, al întregului neam, îi oferea un dar – o ramura de maslin de argint, cu inscriptia: „Împaciuitorului românilor din Ardeal, C. Stere, din partea românilor ardeleni, recunoscatori. Arad, 22 februarie“, declarând ca, în viitor, daca si când se vor mai ivi disensiuni în sânul partidului, imaginea fratelui cu ramura de maslin în mâna va fi un memento viu.
A luat cuvântul în continuare C. Stere, care a început prin a constata ca adunarea este mai impunatoare decât s-a asteptat. Prezenta sa în fata ei, desi e la capatul unei sederi de doua luni în Ardeal, continua el, se datora unei întâmplari, anume faptului ca, în cursul banchetului de la Iasi, s-au exprimat asteptari de „împacare“ totala si definitiva, ce l-au facut sa ia hotarârea de a veni si de a ramâne pâna va izbuti. Era pregatit sa faca fata multor dificultati si, spunea el, „nu e meritul (sau), daca împacarea s-a facut cu atâta usurinta“. Si adauga: „M-am gândit atunci ca amorul propriu, singurul care constituie o piedica pentru pasul ce se dorea si de o parte, si de alta, n-are ce cauta într-o chestiune de suprem interes national“ (subl. n.).
A urmat expunerea ideilor cunoscute asupra rostului deosebit al Partidului National Român, „de avantgarda a neamului întreg“, completate prin afirmatia noua, dupa care ivirea neîntelegerilor în sânul lui s-a datorat unei duble confuzii, una „relativa la principiile de organizare a partidului“ si alta „relativa la conditiunile de viata a unui partid“. Orice partid fiind o „organizatie de lupta“, aparitia conflictelor de idei în sânul lui e fireasca. „Dar daca într-o organizatie – avertiza de asta data profesorul iesean – nu se gaseste mijlocul de a restabili armonia, neîntelegerile pot merge pana la anihilarea ei. Si oricare ar fi dragostea de a mentine integritatea sufleteasca a organizatiunii voastre, daca nu se produce o schimbare în metoda ei de procedare, aceste neîntelegeri iar ar putea sa reapara.“ Si mai mult, „un partid e un organism viu, în care este o necontenita reînnoire a sângelui (…) primenirea este o lege fatala, dar daca este asa, atunci nu se poate contesta propaganda, critica, actiunea de idei. În ele consta viata si posibilitatea lui de adaptare fata de împrejurari.“ C. Stere venea aici si cu un exemplu din chiar istoria Partidului National Român, care era, pe deasupra, si foarte recent, anume disputa dintre „pasivisti“ si „activisti“. Ca atare, recomanda el din nou, trebuie sa existe întotdeauna „un echilibru“, „armonie între nevoia de primenire si între nevoia de autoritate“, care, nefiind realizate, „acest partid a fost paralizat“.
Abordând si prezentarea neîntelegerilor ca o lupta între generatii, C. Stere observa: „Sunt batrâni a caror inima este vesnic tânara si care sunt cu mult mai tineri decât aceia care-si istovesc fortele sufletesti în cafenele si sunt tineri care pot fi socotiti între batrâni. Nici batrânetele, nici tineretele nu pot constitui un motiv de neîntelegere si de vrajba. Dar este nerabdarea, dorinta, poate, de a face mai degraba binele care produce de multe ori frecari. Este datoria comitetului de a sti sa puie o cumpana la toate aceste porniri si de a face ca partidul sa fie rezultanta tuturor ideilor si simtimintelor care strabat viata unui neam. Nu uitati ce se întâmpla cu revolutionarii când sunt pusi în situatia de a purta raspunderea guvernarei“.
Neîndoielnic, o parte (destul de mare) din cele de mai sus nuantau mult si semnificativ cele spuse de C. Stere dupa ce trecuse muntii. Daca toate acestea ar fi fost rostite înainte de decembrie 1911, cu destula tarie, foarte probabil, criza n-ar fi atins paroxismul cunoscut. La sfârsitul lui februarie 1912, nu mai puteau avea acelasi efect. Ar fi sa-l consideram însa extrem de naiv pe C. Stere, daca ne-am închipui ca nu-si dadea seama de acest lucru si ca, într-adevar, credea în valoarea preventiva a „lectiei“.
Dupa C. Stere a luat cuvântul Al. Vaida, care, observând ca „noi n-avem rutina scolii diplomatice“, a voit sa dea o explicatie atât a agravarii în timp a neîntelegerilor, cât si a succesului avut de profesorul iesean. Reliefând apoi înca o data „rolul frumos avut de C. Stere“, a tinut sa-i prezinte succint „bogata activitate, ca literat, economist, sociolog si om politic al României“.
Multumindu-i lui Vaida Voevod pentru aprecierile formulate, C. Stere a adaugat câteva fraze, parte redate, parte rezumate în ziar: „Viata este o serie de razvratiri, dar când ajungi la maturitate constati nevoia ideii de autoritate. Ureaza ca energia tineretului sa-si gaseasca o tinta mai nobila decât aceea de a lovi în comitetul national“. Va fi avut imboldul irepresibil al unei marturisiri (de fost razvratit) sau a realizat ca în parerile formulate initial deviase prea mult de la linia pe care mersese?
„Sarbatoarea fratiei“ de la Hotelul „Crucea alba“ nu a fost singulara. A doua zi a avut loc o „agapa în onoarea lui Iuliu Maniu“, la care au participat membrii comitetului national, C. Stere, intelectuali aradeni, prilej cu care avocatul blajean a primit în dar de la T. Mihali o calimara de argint masiv cu inscriptia „Luptator neîntrecut, iubitor de pace“. (Reporterul ziarului aradean preciza ca profesorul iesean „a toastat pentru d. dr. A. C. Popovici, punând în lumina înaltele sale însusiri intelectuale si politice“.) O „atentie“, informeaza acelasi ziar în 3/16 martie, a oferit comitetul national (în alta „agapa“?) lui Vasile Goldis, constând într-un „condei de aur în forma penei de gâsca“, cu inscriptia: „Sentinelei noastre“.
Toate aceste banchete, „agape“ si daruri (platite oare din banii împrumutati de la Banca „Victoria“?) constituiau, ca si cele de la Budapesta si de la Iasi, manifestatii colective în favoarea „împacarii“, în ultima instanta, pentru comitetul national. Lor li se alaturau, mimetic sau nu, alte tentative. În aceeasi directie aveau efect darile de seama asupra evenimentului de la Arad, care au fost inserate în aproape toate cotidienele mai important din Tara, cu fragmente din cuvântari, fotografii etc. Elogierea conducatorilor comitetului national si îndeosebi a mediatorului de la Iasi a mai facut obiectul zecilor, daca nu sutelor de telegrame gazduite în presa. Un singur exemplu va fi, credem, destul de elocvent, anume telegrama trimisa lui C. Stere de un grup de locuitori ai Beiusului (intelectuali, dar si comercianti si „proprietari“), în frunte cu poeta Viora din Bihor, telegrama în care se spunea: „Slava celui ce ca un Mesia a adunat la un loc turma dezbinata“ (subl. n.).
S-au mai adaugat curând si interventiile în acelasi sens ale unor personalitati de seama, precum A.C. Popovici si A.D. Xenopol, amândoua apartinând formatiunilor conservatoare, primul – într-un interviu acordat ziarului „Viitorul“, unde atragea atentia reporterului sa releve „sufletul de mare român“ al lui C. Stere, care „a obtinut un succes foarte mare, a savârsit un mare act de patriotism“, cel de-al doilea – într-un articol publicat în „Românul“ sub titlul „Ramura de maslin“, un elogiu adus comitetului national si colegului iesean care a mediat „împacarea“.
Negresit, totul trebuia sa pecetluiasca rezultatele demersurilor de la Arad. La întrebarea „Fi-va pacea durabila?“, A.C. Popovici raspundea: „Garantez cel putin 12 ani. Azi fruntasii de peste munti sunt în perfecta întelegere; nimic nu-i va mai putea desparti si nimic nu-i va putea paraliza în lupta lor…“ (Se întelege: chiar si atunci când angajamentele luate fata de Goga si de tovarasii sai nu ar fi fost tinute!)
Unul dintre aceste angajamente implica, precum s-a vazut, deplasarea urgenta a poetului la Bucuresti, imediat dupa iesirea lui din închisoare, pentru o întrevedere cu Ion I.C. Bratianu. C. Stere insistase mult, inclusiv pe lânga Hortensia Goga, pentru o plecare directa la Bucuresti, fara vreo oprire la Sibiu. Motivul, neîndoielnic, era sa nu-i dea ragaz pentru discutii cu sibienii (socrul Partenie Cosma, N. Ivan, Oct. C. Taslauanu, O. Ghibu si ceilalti), discutii în care se putea eventual stabili o strategie a gruparii. Desigur, O. Goga a trebuit sa accepte conditia, încât la trei zile dupa iesirea din temnita, survenita la 3/16 martie, era în Bucuresti. Despre rezultatele întrevederii cu seful Partidului Liberal nu a vorbit niciodata sau cel putin în ceea ce s-a transmis posteritatii.
Despre mersul împlinirii altor angajamente avem un ecou într-o scrisoare trimisa de Goga, la 27 iulie 1912, lui Il. Chendi, în care, dupa marturisirea faptului ca „(îl) stapâneste tot mai mult o resemnare dureroasa cu renuntarile ei crescânde“, îi comunica ultimii pasi facuti si planurile lui: „Eu m-am pus în legatura cu Maniu. Am stat de vorba… A ramas ca zilele astea sa ne întâlnim cu Mihali la Sibiu, sa croim o formula definitiva. I-am cerut în schimbul trecerii noastre la «Românul» urmatoarele: 1) Retragerea lui Goldis; 2) Intrarea noastra (patru insi) în comitetul de redactie al «Românului»; 3) Intrarea a cinci insi, afara de mine, în comitetul national. Acuma sa vedem, din discutia cu Maniu, pe care-l stii cât e de sincer, am ales doar atâta, ca si ei ar dori o revenire si ca sunt cam plouati (…) Bocu a fost pe la Timisoara si ei ar putea aduna un capital de 100.000 coroane pentru a deschide o noua gazeta. I-am spus sa astepte doua saptamâni si daca nu putem ajunge la vreun rezultat cu «Românul», ne grupam cu totii la gazeta asta noua. În doua saptamâni se alege totul…“
În fapt, planul lui Bocu era iluzoriu, întrucât depindea de un sprijin din Tara intermediat de C. Stere, care, gândea fostul director al „Tribunei“, i-ar fi datorat moralmente acest sprijin, pentru sacrificiul facut în februarie, iar „pertractarile“ cu comitetul national aveau sa mai dureze câteva luni. E foarte probabil ca fruntasii comitetului national, având nevoie de colaborarea tinerilor si dorind-o, întelegeau sa o conditioneze de o declaratie colectiva a lor, menita, pe de-o parte, sa preîntâmpine acte de „indisciplina“ (insubordonare) si, pe de alta, sa conteze ca o noua si plenara „manifestatie“ în favoarea „unitatii si solidaritatii nationale“. În tot cazul, „pertractarile“ au luat sfârsit prin sedinta comitetului national, tinuta la Arad în 28 octombrie 1912. În comunicatul dat cu acest prilej, se anunta ca „(s-a) luat cu placere cunostinta de hotarârea d-lui Octavian Goga de a relua activitatea de reorganizare în partid si în special de a colabora la presa oficiala a partidului national român“ (subl. n.). În consecinta, „(s-au) întregit comitetele de redactie ale ziarelor «Românul» si «Poporul român» cu d-nii: Ioan Lupas, I. Agârbiceanu, dr. Ghivu(lescu?), Gheorghe Pop si Vasile Osvada“. Odata cu acest comunicat, se dadea publicitatii o declaratie (i se dedica în întregime prima pagina), datata 26 octombrie/8 noiembrie si iscalita de 29 de intelectuali dintre fostii „tribunisti“, în care se proclama „credinta nestramutata ca poporul român trebuie sa se gaseasca într-o singura tabara, care e PARTIDUL NATIONAL ROMÂN, ale carui principii au fost întotdeauna temelia convingerilor (lor) politice si a carui unitate (ei) o socot(esc) o dogma politica“, precum si aceea ca, „în cadrele partidului, se pot manifesta si toate curentele de gândire, câta vreme nu se împotrivesc adevarurilor programatice ale vietei noastre politice si unitatei de actiune a partidului national“.
Desigur, manifestatiile marcând „împacarea definitiva“ au urmat de îndata atât în oficiosul partidului, cât si în alte publicatii din Transilvania si din Tara. În acelasi numar al „Românului“, C. Stere dadea la iveala articolul „Într-un ceas bun!“, în care declara: „Sunt fericit ca ea (pacea sufleteasca) este astazi desavârsita. «Acum slobozeste pre robul tau, Doamne…»“, pentru ca apoi sa exprime „recunostinta (lui) adânca pentru clipele de înaltare sufleteasca pe care le-a avut în contactul cu multi fii alesi ai neamului: Mihali, Maniu, Goga, Vaida, Vlad si atâtia altii“.
Probabil ca toate partile implicate, comitetul national, fostii „tribunisti“ si însusi Stere, erau constiente ca „pacea sufleteasca“ era departe de a fi „desavârsita“, ca intrarea celor patru tineri în redactiile celor doua ziare nu însemna ca aveau un cuvânt de spus acolo, nu însemna ca ar fi avut posibilitatea sa continue, fie si în mica masura, campania lor de „primenire“ a vietii politice ardelene si ca ar fi putut promova în structurile de conducere ale partidului, „pe cât le dadea dreptul capacitatile intelectuale si munca fiecaruia“.
Revenind la acuzatia pe care o aducea C. Stere în „Documentarile…“ sale din 1930, trebuie sa o corectam, deci, în câteva puncte esentiale. În decembrie 1911 – martie 1912 a avut loc nu un „asasinat moral“ vizându-l pe Goga poetul, ci o „tentativa de asasinat moral“ a omului politic Goga, iar vinovat de aceasta nu este numai si nici macar în primul rând Iuliu Maniu, ci si Al. Vaida Voevod, A.C. Popovici si, într-o masura mai mica, alti membri de vaza ai Partidului National Român. Dar printre vinovati se numara si C. Stere însusi, care a trecut atunci, mai întâi, sub tacere o calomnie grava si, apoi, a contribuit decisiv, mai întâi, la deposedarea lui Goga si a tovarasilor sai de principala lor arma de aparare si propaganda – „Tribuna“ si, apoi, la îndepartarea poetului de pe câmpul de lupta, o îndepartare „de catifea“, consimtita, prin calatoria în strainatate ce i s-a oferit în 1913.
În „Raportul“ sau, Stere facea la un moment dat, în legatura cu actul lui Vaida Voevod, observatia dupa care „realitatea si-a batut joc de deductiile logicei“. Dar acest lucru s-a întâmplat si cu el însusi. Cel care, în ianuarie 1912, condamna tabara „otelitilor“ (pentru „razvratire“) avea sa se gaseasca peste abia doi ani si câteva luni exact în aceeasi pozitie fata de Partidul National Liberal, din care facea parte, mai întâi ca organizator al Ligii Reformelor, apoi ca partizan al intrarii României în razboi de partea Puterilor Centrale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper