„Boema“ si „Werther“ la Opera de Stat din Viena

Un articol de COSTIN POPA

Saptamâna în care am vazut la Viena spectacolele cu „Don Carlos“, „Evgheni Oneghin“ si, imediat, „Boema“ si „Werther“ a avut cea mai mare concentrare de mari vedete mondiale din toata stagiunea Operei de Stat. Cântaretii Anna Netrebko, Dmitri Hvorostovsky, George Petean, Piotr Beczala, Roberto Alagna, Elina Garanca au dat stralucire si maxima atractivitate unui afis care valideaza o data în plus teatrul de pe Ring drept una din cele mai importante scene ale lumii. Numelor enuntate le voi mai adauga unul emergent si voi povesti imediat despre cine este vorba.
Anita Hartig în rândul vedetelor
Pentru „Boema“, montarea vieneza a lui Franco Zeffirelli (autor de regie si decoruri, cu costume semnate de Marcel Escoffier) este cea istorica, de la Teatro alla Scala, si dateaza de exact cincizeci de ani. Spectacolul pe care l-am vazut poarta numarul 399, probabil un record al Operei de Stat si ramâne un monument al clasicismului regizoral, valabil si astazi prin veridicitatea redarii, minutiozitatea expunerii, abundenta detaliilor, alura de productie filmica, coerenta umplerii spatiului scenic, naturaletea si vivacitatea atmosferei în primele doua acte, tristetea si apasarea în celelalte. Mâna lui Zeffirelli este prezenta peste tot, atenta si de neuitat.
Nu-l mai vazusem în direct, în sala, pe polonezul Piotr Beczala, ci numai în transmisii live cinematografice, deci cu sonorizare prin microfoane si difuzoare. M-au impresionat amploarea vocii cu care domina auditoriumul, articularea energica, registrul central impunator, usurinta si penetranta notelor extrem acute. Cu frumos glas liric, tenorul a zugravit un Rodolfo mai mult narator decât poet, cu o unda de concretete în discurs si poate numai în finalul zguduitor a regasit intensa traire.
Partenera în rolul Mimì i-a fost letona Kristine Opolais, o surpriza placuta prin timbralitatea vocii lirice sopranile cu buna consistenta, un glas condus cu cursivitate în frazare. A privit de multe ori de la distanta spiritul puccinian daruit si rascolitor, fara sa îl înzestreze cu rafinamente de expresie sau subtile nuantari.
Chiar daca a interpretat personajul Mimì la Scala si Covent Garden, Viena si Hamburg, înainte de a-l cânta în stagiunea urmatoare la Metropolitan si Paris, Berlin si München, tânara Anita Hartig a dorit sa-si completeze repertoriul si cu rolul Musetta. Urmarisem cu atentie parcursul artistic al sopranei originare din Bistrita în câteva repere: debut la Opera Nationala Bucuresti în 2008 cu Mimì, mare câstigatoare a Premiului I si Premiului Special MELOS la Concursul International de Canto „Maestrii artei lirice – Magda Ianculescu“, Bucuresti 2009, solista merituoasa în concertul aniversar „Ioan Holender“, Timisoara 2011, îi observasem realizarile ca solista a ansamblului Operei de Stat din Viena si pe importantele scene internationale. O singura concluzie. Vocea, emotionalitatea si stilistica în cânt ale Anitei Hartig sunt bijuterii din aur. Asa le-am regasit si acum, într-un rol mai scurt, în care talentul a fost evident de la prima fraza a ariei „Quando me’n vo“, construita cu stiinta exprimarii inteligente, cu atentie la fiecare inflexiune pe care Puccini a picurat-o în desenul melodic. Anita Hartig a încalzit expresiv arcele muzicale, a cântat maiestrit, fluid si nuantat iar proiectia de sunet cu care a dominat ansamblurile si tirada lui Marcello (actul secund) a fost absolut admirabila. O Musetta insinuanta, mai mult cerebrala decât frivola, mai mult rationala decât dracoasa. La cei treizeci de ani ai sopranei, o includ cu curaj în rândul vedetelor lumii. Anii care vor urma îmi vor confirma optiunea, sunt convins.
Glasuri valabile au aratat baritonii Marco Caria (Marcello) si Eijiro Kai (Schaunard), alaturi de basul Dan Paul Dumitrescu (Colline cu o interpretare plina de caldura a ariei „Vecchia zimarra“).
În fosa, cu sensibilitate, excelentul Andris Nelsons a condus un spectacol radiant de tinerete.
Andrei Serban si lirica franceza
Dupa montarea pe scena vieneza, la începutul anilor ’90, a operei „Povestirile lui Hoffmann“ de Offenbach, productie devenita legendara, Andrei Serban a fost solicitat în anul 2005 de directorul de atunci, Ioan Holender, pentru un nou titlu din repertoriul francez, „Werther“ de Massenet. (Si daca ma gândesc ca, ulterior, în 2007, marele regizor a fost chemat si pentru montarea operei „Manon“ de Massenet“, sa cred ca Ioan Holender l-a asociat în mod iremediabil cu lirica franceza? Iata o tema de colocviu…)
Dupa simbolistica amanuntit gândita pentru opera lui Offenbach, în care fiecare element de decor stilizat avea o cheie aparte, Andrei Serban a dimensionat „Werther“ în tusa monumentala. Scena este dominata de un arbore secular, al carui frunzis îsi schimba culoarea si bogatia în fiecare act, de la verde intens la ruginiu, pentru ca la deznodamântul tragic sa ajunga desfrunzit, descarnat, uscat, cu ramurile precum cangi sinistre. Un final anuntat înca de la început de convulsiile înfricosatoare ale uriasei coroane. Este arborele vietii sub veghea caruia eroii traiesc, iubesc, se zbuciuma, se sting… Regizorul a mutat actiunea în anii ’50 ai secolului trecut, cu televizoare, fumuri de tigara, dichis: decoruri Peter Pabst, costume Peter Pabst si Petra Reinhardt.
Farmecul vocii lui Roberto Alagna, caldura timbrala, rostirea în limba materna seduc. Chiar daca tenorul se arata prudent fata de rolul titular si cânta fara poezie intensa aria de intrare „O nature, pleine de grâce“. Cresterea implicarii a fost însa evidenta pe parcurs si, în duetul cu Charlotte din cel de-al doilea act, s-a daruit total, îmbinare de tandrete cu durere, de patos cu triste implorari. „Lacrima“ din glasul lui Alagna, rara calitate expresiva, este întotdeauna tulburatoare, pasiunea izbucneste din fiecare fraza sau declamatie. În celebra arie „Pourquoi me réveiller, ô souffle du printemps?“ (actul al III-lea), din nou, tenorul a parut mai putin concentrat sau, mai bine spus, prea preocupat de dificultatile tesaturii vocale. Asa încât, în pofida unei frumoase frazari, primele versuri din fiecare strofa au sunat sub tonul corect iar necesarele moliciuni au fost înlocuite, pe alocuri, cu falsetto. Usor aspre, acutele (La diez) au fost sigure si patrunzatoare. Si, din nou, sensibilitatea lui Roberto Alagna a fost cheia de bolta a tabloului final, „Moartea lui Werther“.
Frumoasa mezzosoprana letona Elina Garanca are un glas de substantiala calitate, catifelat, bogat în armonice, cu care a înzestrat luxos discursul melodic al lui Massenet. Omogenitatea pe ambitus este impecabila, sonoritatea, princiara. În consecinta, demersul sau, inclusiv cele doua arii, „a scrisorilor“ si „a lacrimilor“, a fost fara repros din perspectiva vocala. Ca personaj, mi s-a parut putin contrariant. Charlotte – Elina a fost rece si neimplicata emotional, chiar în situatiile limita, când s-a aflat la patul lui Werther ranit mortal.
În alte roluri au cântat Daniela Fally (Sophie fara personalitate, cu glas mic, depasit uneori de volumul orchestrei), Tae-Joong Yang (Albert cu voce placuta), Andreas Hörl (Le Bailli), Thomas Ebenstein (Schmidt), Hans Peter Kammerer (Johann).
Colorist de finete, dirijorul Bertrand de Billy nu a aratat însa aceeasi fermitate si preciziune în atacuri, asa cum îl gasisem cu câteva seri înainte, când condusese „Don Carlos“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper