Arghezologie – Perspectiva

Un articol de ION SIMUT

Ma întrebam alta data, nu cu multa vreme în urma, în 2004 (dar, iata, ca se fac aproape zece ani de atunci!) despre momentul actual al posteritatii argheziene: traverseaza opera argheziana o criza prelungita a receptarii, trece personalitatea proteicului scriitor printr-un con de umbra? (în „România literara“, nr. 27 din 14-20 iulie 2004, un articol despre „Cota lui Arghezi“).  Raspundeam atunci afirmativ, adaugând ca Arghezi, ca si Sadoveanu, se afla într-o depresiune evidenta a interesului public – întelegând prin aceasta atât criza receptarii critice, cât si criza lecturii. Astazi as disocia receptarea critica de lectura publicului larg, dar si cazul lui Arghezi de acela al lui Sadoveanu. Nu mai sunt convins ca e corect sa vorbim, în 2013, în privinta lui Arghezi, de o criza a receptarii critice, uitându-ne în urma si luând în seama realizarile ultimului deceniu. Opera argheziana si biografia scriitorului nu au fost uitate sau neglijate. Noua istorie literara si-a exercitat curiozitatile si investigatiile într-un mod semnificativ si în acest domeniu, al clasicilor interbelici. Alaturi de G. Calinescu, aflat tot timpul în centrul atentiei în ultimele doua decenii, fie si prin referinte negative, dar cu constiinta marii personalitati, Tudor Arghezi pare aproape un privilegiat, fata de care interesul criticii si istoriei literare profesioniste s-a urnit mai greu. În orice caz, merita sa ne gândim mai atent la ce se întâmpla cu posteritatea marilor nostri scriitori, într-un context atât de tulburat cum este cel actual.
Nu stiu cum se desfasoara Festivalul „Tudor Arghezi“ de la Târgu-Jiu si Târgu-Carbunesti, sustinut consecvent 33 de editii (din pacate pentru mine, nu am participat niciodata), nu stiu care este nivelul interpretarilor critice în cadrul simpozionului dedicat scriitorului, dar e bine ca exista aceasta institutie capabila sa întretina cultul unui mare scriitor. Nu se poate sa fie fara consecinte pozitive, ca si în cazul festivalurilor „Lucian Blaga“ (de la Cluj) sau „G. Calinescu“ (de la Onesti). Din nefericire însa, rezultatele (culegerile de studii editate, daca exista) nu razbat prea departe. Dar, totusi, nu aici sta marea miza, nici în cazul lui Arghezi, nici al celorlalti scriitori a caror posteritate beneficiaza de un festival anual. Conteaza cartile, cercetarile pe cont propriu, individual, si alte operatiuni de critica si istorie literara (antologii, reeditari etc.) pentru întretinerea si înnoirea unei traditii.
Ce am avea de consemnat despre editarea operei argheziene si despre interpretarile critice ale operei, ca bilant al ultimului deceniu? (Completez ce spuneam în 2004, referindu-ma atunci la întreaga perioada postdecembrista de pâna în acel moment.) Ce ar fi de adaugat, nu fara a avea perspectiva ultimului sfert de secol din posteritatea argheziana?
Editii de referinta,
texte inedite si antologii
Cu volumul 46 se încheia în 2006 editia de autor „Scrieri“ Tudor Arghezi, începuta în 1962 si continuata cu multe dificultati si sincope de-a lungul a peste patru decenii. Volumul cuprinde traducerea romanului „Amintiri din Casa mortilor“ de Dostoievski. Volumul anterior, 45, aparut în 2005, restituia poezia argheziana de la „Cadente“ (1964) ce nu fusese cuprinsa în primele patru volume de „Scrieri“ (1962-1963), ulterioara acestora. Avem la finele volumului 46 un sumar complet, descriptiv-analitic, al editiei integrale de „Scrieri“ si o explicatie a lui Traian Radu despre „avatarurile editiei de autor Tudor Arghezi“. E o poveste complicata, ce ar merita comentata separat. Semnalez faptul ca aceasta editie este depasita, afectata în structura si fidelitatea ei fata de evolutia operei argheziene din doua pricini: interventiile cenzurii în volumele aparute înainte de 1990 si reorganizarea întregului material publicistic de catre autor, dupa un criteriu tematic.
În 2000, Mitzura Arghezi si Traian Radu au început o noua editie, nici aceasta critica în adevaratul înteles al cuvântului, dar cu un progres vadit fata de editia de autor. Initiatorii o numesc „editie de referinta“. Primele doua volume cuprind versurile, inclusiv o serie de inedite, dintre care ce a mai ramas necunoscut si nedistrus din „Agate negre“.
De la volumul III începe editarea sistematica si cronologica a publicisticii argheziene. Cu volumul X, aparut în 2011 la Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, se încheie editarea publicisticii, izbânda demna de un elogiu pe masura si capabila sa stimuleze alte cercetari ale domeniului, cercetari care sa iasa din sfera artistica a pamfletului înspre aspecte mai pregnante de continut ideologic si politic. Pamfletarul Arghezi trebuie înteles pe un fond ideologic si într-un context politic ce trebuie restituite cu mai multa constiinciozitate decât s-a dat dovada pâna acum. Noua istorie literara îsi poate fixa aici un obiect de studiu extrem de interesant.
O noutate este înfiintarea la Arad, în cadrul Universitatii „Vasile Goldis“, a unui Centru de cercetare a literaturii argheziene, inaugurat la 21 mai 2009, în ziua de nastere a poetului. Evenimentul are drept suport arhiva donata de familia Doina si Barutu Arghezi; fiul poetului s-a întors în tara din Elvetia si a decedat între timp la Arad. Un prim rezultat a fost volumul „Anii tacerii“, aparut în 2010 la editura universitatii aradene, restituind, în fotocopii (nu destul de clare) si în transcrieri (nu destul de corecte), manuscrise argheziene din anii 1948-1954, de excluziune a scriitorului din viata publica. O mare parte dintre poeme si alte însemnari au fost pastrate de Barutu Arghezi într-un dosar cu aceasta inscriptie: „Caietul scoartelor negre, la fel de negre ca si anii pe care-i cuprinde în versuri de durere, suspin, lacrima si moarte. Pagini din anii tacerii, din vremi grele pentru condei, familie, casa si gospodarie. Sunt anii de temnita fara gratii, de osânda fara judecata … 1948-1954-1955“. Editia este coordonata de Doina si Barutu T. Arghezi, are un cuvânt înainte de prof. univ. dr. Aurel Ardelean, tehnoredactarea si prelucrarea imaginilor sunt realizate de Cezara Lazarescu si Ioana Nistor. Volumul este însotit de note si studii semnate de Mirel Anghel, un cercetator al biografiei si operei argheziene, a carui pricepere si al carui devotament le-am descoperit de curând materializate într-o carte surprinzatoare consacrata scriitorului. Din pacate, volumul nu a ajuns în mâinile specialistilor în domeniu, decât, probabil, cu totul întâmplator, nu a fost luat în seama cât se cuvine, fiind afectat si de disensiunile care au existat între Barutu si Mitzura Arghezi. Cei doi urmasi ai poetului au scindat arhiva, iar reunirea ei într-o singura viziune si valorificare critica ramâne dificila. O editie de „Opere“ trebuie sa cuprinda si aceste inedite (sunt câteva zeci de poeme nefinisate sau în stadii diferite de finisare). Dar, în stadiul în care se gaseste acum, editia de „Opere“ va trece, cu volumul XI, aflat în pregatire, la editarea romanelor argheziene. Asa încât sarcina unificarii arhivelor Barutu si Mitzura Arghezi, ca si a altor surse documentare, ramâne pentru un alt tip de editie, într-un viitor neprecizat.
O idee buna a fost realizarea unei antologii a poeziei argheziene pe un principiu tematic de evolutie interna si dezvoltare a viziunii poetice, asa cum este volumul „Printre psalmi“, într-o editie îngrijita de Roxana Sorescu, la Editura Art, în 2010, antologie prefatata de un text critic interesant si înnoitor în interpretare. Din argumentul Roxanei Sorescu retinem „propunerea de lectura personala a unei opere“, prin intermediul unei „selectii a textelor dirijata de evidemtierea cautarilor spirituale în opera lui Arghezi“. Este adevarat ca „selectia si gruparea textelor reprezinta un act de interpretare“. Un precedent de acest fel fusese antologia „Între doua nopti“ pe care am realizat-o dupa o organizare tematica pe secvente distincte, procedând pentru prima data în acest mod, antologie publicata în 1994 la Editura Fundatiei Culturale Române, o referinta trecuta sub tacere de Roxana Sorescu, din orgoliu sau din ignoranta.
Noile interpretari ale
operei si ale biografiei
Interpretarile critice ale ultimului deceniu consemneaza importante capitole de istorie literara în sinteze intrate în uzul publicului larg. Nicolae Manolescu si Eugen Simion consacra doua imagini memorabile ale operei argheziene. În „Istoria critica…“ din 2008, Nicolae Manolescu reconsidera cliseul personalitatii proteice prin apropierea lui Arghezi de Pessoa, similitudine ce a fost în general evitata pâna acum pe motivul versatilitatii morale a scriitorului nostru. „Proteismul face din Arghezi un poet-orchestra“, afirma Nicolae Manolescu, un poet capabil de virtuozitati stilistice la toate instrumentele, parcurgând spectaculos cele mai diverse registre si tonalitati. În articolul Tudor Arghezi din „Dictionarul literaturii române“, aparut în 2012, Eugen Simion reia o mare parte din ideile critice formulate în 2000 în prefata la editia de „Opere“. Criticul studiaza atent iesirea lui Arghezi din simbolism si identifica marile mituri organizatoare ale operei: mitul estetic, mitul htonic, mitul universului mic, miracolul germinativ, viziunea apocaliptica, solitudinea cautatorului de rost al existentei, teroarea mistica, patima cereasca, mitul erotic, infernul existential. Eugen Simion ne revela convingator, din toate compartimentele unei opere vaste, „personalitatea cea mai puternica din literatura româna a secolului al XX-lea“. Un reper pentru critica universitara ramâne eseul monografic din 2004 al lui Dumitru Micu, o lectura noua fata de mai vechea sa monografie din 1965. Consonând într-un fel cu Nicolae Balota, Dumitru Micu afirma ca „sursa întregii opere a lui Tudor Arghezi este atractia spre principiul generativ absolut, metafizic, spre Tatal“. Criticul opteaza pentru un Arghezi poet religios nu numai într-o zona delimitabila a operei, ci în întreaga lui creatie. Subiectul e un teren de disputa probabil niciodata încheiata, situându-l de o parte, oarecum izolat, pe Nicolae Manolescu, singurul care a sustinut raspicat ideea unui Arghezi poet nereligios, iar de cealalta parte pe Pompiliu Constantinescu, Nicolae Balota si Dumitru Micu, încrezatori într-un Arghezi cu o viziune fundamental si integral religioasa.
Trebuie neaparat consemnata „Bibliografia Tudor Arghezi (1880-1967)“, realizata de D. Vatamaniuc în doua volume masive si publicata în 2005 la Editura Institutului Cultural Român.
Vechea istorie literara face aici o opera de eruditie si o performanta din înregistrarea traditionala, absolut necesara, a informatiei literare. Fara acest instrument de lucru, care cruta eforturile de initiere si de defrisare ale altora, nu vad cum ar fi posibile progresele scontate si interpretarile critice viitoare, care au o baza documentara asigurata.
În sfârsit, o surpriza recenta vine dinspre generatia tânara cu o noua biografie: „Viata lui Tudor Arghezi“ de Mirel Anghel, volum aparut în 2012 la Editura Pro Universitaria din Bucuresti. Marea îndrazneala a acestei tentative a fost înregistrata deja, inclusiv de o cronica, moderata în aprecieri, a lui George Neagoe, într-un numar anterior din „Cultura“. Voi reveni asupra subiectului. Florea Firan si-a retiparit în a treia editie biografia de alta factura consacrata poetului, sub titlul „Tudor Arghezi, treptele devenirii“, Editura Scrisul românesc, Craiova, 2012. Cine va avea curiozitatea sa faca o comparatie între cele doua va observa diferenta dintre ceea ce se recomanda ca o biografie spirituala (cartea lui Florea Firan), preocupata de formatia si evolutia scriitorului, si o biografie documentara (cartea lui Mirel Anghel), strict limitata la faptele de viata ale omului Arghezi si minimal sau precaut raportata la creatie.
Prin urmare, daca ar fi absorbite în constiinta critica aceste referinte din ultimul deceniu, suficient de bogate în interpretari noi, în revizuiri, în explorari si în dezvaluiri documentare, nu am avea motive sa ne nelinistim de posteritatea vie a operei si a personalitatii lui Tudor Arghezi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper