Arghezologie 2. O biografie

Un articol de ION SIMUT

Mirel Anghel, Viata lui Tudor Arghezi, Editura ProUniversitaria, Bucuresti, 2012

 

Viata lui Tudor Arghezi, marcata de atâtea episoade controversate, e un subiect dificil pentru un cercetator tânar. Si, totusi, Mirel Anghel, aflat la prima lui carte, s-a învrednicit sa-l abordeze, asumându-si toate riscurile, deloc putine sau neimportante. Poetul si-a ascuns copilaria si adolescenta, chiar si le-a detestat („Este cea mai amara vârsta a vietii. N-as mai voi sa fiu o data copil“ – afirma contrariant scriitorul) – e un fapt prea bine cunoscut, o atitudine suspectata de multi exegeti si considerata cel putin ciudata, stârnind curiozitatea: de ce îsi detesta Arghezi copilaria? Raspunsul e simplu: pentru ca a fost o copilarie nefericita, care nu s-a bucurat de protectia si dragostea parintilor. Cum s-a întâmplat acest lucru e tocmai rostul explicatiilor unui biograf, iar Mirel Anghel face aceasta operatiune. E prima mare întrebare la care raspunde, restituind un trecut ocultat, atât cât e accesibil azi. Revolta adolescentina e actul fondator al biografiei argheziene asumate. Informatia si interpretarea aferenta au devenit locuri comune. „Din cauza necunoasterii copilariei si adolescentei sale – comenteaza Mirel Anghel – orice demers biografic în privinta lui Tudor Arghezi începe, practic, de la vârsta de 16 ani, cu anul 1896, când îsi fac debutul furios pe scena literaturii române cu poezia plina de amaraciunea frustrarii «Tatalui meu». Aceasta poezie îl pune pe tânarul poet sub semnul revoltei, al polemicii“ (p. 12). Nu e un lucru nou, dar trebuia spus. Însa, în finalul biografiei, exegetul da o alta turnura interpretativa acestui aspect: „La 14 iulie 1967, se sfârseste o viata care nu a avut un început. Copilaria lui nu a existat, caci a refuzat-o“ (p. 347). E o speculatie riscanta, dintr-un sir de patetisme care afecteaza viziunea critica a istoricului literar, relevând emfazele suparatoare, supralicitarile.
C. Popescu-Cadem repovestit
Biografii au constatat confuzii (în acte si în confesiunile poetului) în privinta identitatii parintilor. Cine e mama lui Ion N. Theodorescu, viitorul Tudor Arghezi? Maria Theodorescu, consemnata în actul de nastere al scriitorului, sau Rozalia Arghesi, menajera din vecini, o relatie aventuroasa ascunsa a cofetarului Nae Theodorescu? În anii 1975-1980 s-au iscat controverse în aceasta privinta, nestinse pâna azi, gazduite în principal de revista „Manuscriptum“, dispute la care au participat Constantin Popescu-Cadem (deschizatorul dosarului biografic în 1975, cu documente noi prezentate din 1976 pâna în 1980), Vasile Sega (documente si replici publicate în „Ramuri“ în 1975), Mircea Zaciu (continua discutiile în „Tribuna“ tot în 1975, an fierbinte pe tema originilor argheziene). Bibliografia problemei este valorificata copios de Mirel Anghel, nici nu avea de ales, nu putea sa o evite, dar nici nu aduce documente noi. Ulterior, C. Popescu-Cadem va reveni asupra punctului sau de vedere, sub influenta contra-argumentelor, si-l va corecta si limpezi (mai ales în privinta confuziei dintre cei doi N(icol)ae T(h)eodorescu, sergentul major si cofetarul, ca tati posibili ai lui Arghezi, confundati într-o singura persoana) în volumul publicat mult mai târziu, „Document în replica“, p. 219-240, Editura Biblioteca Bucurestilor, 2007 (volumul poate fi consultat în arhiva electronica a editurii, cu acces liber). E referinta esentiala, chiar sursa principala a tânarului biografist. Alte contributii au completat portretul arghezian de-a lungul timpului, de la retrospectivele memorialistice ale lui Gala Galaction si C. Beldie, la examinarile documentare întreprinse de Serban Cioculescu (eminentul arghezolog e campionul participarii la toate controversele), Gh. Pienescu, Teodor Vârgolici, Pavel Tugui, Florea Firan (cei mai importanti investigatori ai biografiei argheziene).
Daca Serban Cioculescu (într-o veritabila epopee critica argheziana întinsa pe câteva decenii), Florea Firan (într-o explorare biografica reluata în trei editii, ultima în 2012) si Dimitrie Vatamaniuc (în ampla si docta biobliografie din 2005, în doua volume masive) s-au interesat de întreaga personalitate a scriitorului, ceilalti (la care îi putem adauga pe Sorin Toma în privinta anilor 1948-1950 si numerosi intervievatori ai poetului în anii 1960) s-au referit preferential la anumite episoade si secvente temporale. Mirel Anghel are meritul de a repune sistematic toate interogatiile si de a încerca sa dea câte un raspuns plauzibil la toate întrebarile privitoare la viata lui Tudor Arghezi, chiar daca uneori reformuleaza raspunsuri cunoscute si reface trasee documentare deja parcurse si elucidate. Poate ca uneori exagereaza fara sa-si dea seama, atunci când pare sa-si aroge merite de descoperitor când nu e decât un explorator pe urmele altora. Dar, repet, e important ca Mirel Anghel sistematizeaza o biografie nebuloasa, extrem de complexa, si repune toate problemele care au agitat spiritele critice confruntate cu un subiect rebel, refractar la rezolvari facile.
Un biograf sceptic
Tânarul istoric literar ricaneaza uneori inutil si inabil: „Aceasta e viata lui Tudor Arghezi, o pagina alba, o existenta putin cunoscuta“ (p. 11). Din anii 1975, de când Constantin Popescu-Cadem a pornit o campanie documentara pentru a delimita „legenda si adevar în biografia lui Tudor Arghezi“ nu mai putem vorbi de pastrarea „unui amestec de realitate si fantezie“. Proportia de fictiune biografica promovata derutant de poet a tot scazut. Mirel Anghel însusi titreaza victorios prima secventa din capitolul privitor la familia scriitorului: „Mama lui Tudor Arghezi: un mister elucidat“. Pe aceleasi cai sever documentare ale istoriei literare sunt elucidate si alte asa-zise mistere sau obscuritati din biografia argheziana. Ma intriga si patetismele puerile din final, dupa 350 de pagini de investigatie biografica. Mirel Anghel pare sa-si conteste propria munca de documentare, sinteza si interpretare realista: „Viata lui Tudor Arghezi nu exista cu adevarat. Ea este literatura, fantezie, plasmuire. (…) Viata sa reala nu prezinta atât de mult interes, însa viata pe care si-a creat-o în imaginatie este cea mai frumoasa dintre operele pe care poetul le-a scris. Niciun volum nu ar putea sa o cuprinda“ (p. 349). Pare o forma de scepticism profesional: orice biografie e inutila. Dar, citind mai atent tristetea exegetului, întelegem ca biograful vrea sa redea misterului biografia pe care a încercat sa o elucideze în datele cele mai concrete, mai realiste, mai documentabile. Sau ca vrea probabil sa spuna ca nu conteaza viata reala a unui scriitor, ci viata lui inventata, proiectia compensatorie, adica opera. Sau poate ca, pur si simplu, vrea sa privilegieze într-un mod paradoxal fictiunea autobiografica, inventiile (minciuna) scriitorului despre sine. Dar gestul e pueril. Odata demistificata, biografia nu mai poate fi remistificata credibil. În sfârsit, Mirel Anghel este un biograf care se îndoieste de sine însusi, ca si de misiunea întreprinderii sale „stiintifice“. E o forma de modestie. El simte ca nu a reusit sa insufle creator suficienta viata noului sau personaj, în care el însusi, biograful, nu crede îndeajuns pentru a-l face sa capete independenta. E principala deficienta a cartii lui Mirel Anghel: deficitul de viata insuflata noului sau personaj, supus unei examinari prea sever stiintifice, examinare care a rupt legatura epica dintre episoade, continuitatea de viata, suflul vital al unui destin. Acelasi lucru îi reprosa George Neagoe în cronica din numarul 13 din acest an din „Cultura“: nu reuseste sa sugereze un destin dincolo de viata terna, prozaica si de aceea recenzentul considera, pe buna dreptate, ca „Arghezi îsi asteapta biograful cu personalitate“. Verdict sever, dar, din pacate, în mare masura justificat. Venerabilul si absconsul Tudor Arghezi si-a învins tânarul si lucidul sau biograf. Dupa zeci de pagini de analiza documentara, Mirel Anghel declara în final, poate obosit si timorat, ca prefera în continuare legenda Arghezi în locul adevarului pe care a încercat sa-l dezvaluie.
O multime de întrebari si tot atâtea raspunsuri, provizorii sau definitive
Mirel Anghel reafirma încrederea mai mare în legenda Arghezi dupa zeci de pagini documentare, interviuri, confesiuni si investigatii sistematizate, pe urmele unei bibliografii întotdeauna valorificate cu onestitate. Ar fi de repovestit multe raspunsuri la problemele controversate, mereu reiterabile, privitoare la biografia si opera lui Tudor Arghezi. Aleg si sintetizez câteva, lasându-ma prada anecdotismului frivol ce afecteaza reconstituirea oricarei biografii. Formulez o întrebare-ciorchine. Câte mame, câti tati, câti frati, câte iubite, câte sotii, câti copii a avut Tudor Arghezi? Fisele biografice din dictionarele sau istoriile literare aflate la îndemâna nu ne raspund cu claritate sau evita problemele spinoase.
Ion N. Theodorescu a avut doua mame: una reala, naturala, ascunsa de tata si de fiul devenit celebru: Rozalia Arghesi, cu o biografie partial cunoscuta, menajera la familia bacanului Manole Pârvulescu, locuind pe Calea Victoriei nr. 132-134, care-i va deveni sot si cu care va avea un copil, si o mama oficiala, declarata în acte, Maria Theodorescu (nascuta Iliescu), despre care se stiu putine lucruri.
Era sa aiba doi tati: unul real, Nae Theodorescu, originar din Târgu Carbunesti, mutat de tânar în Bucuresti, într-o casa pe Soseaua Kiseleff, si devenit cofetar, apoi „comersant“, despartit timpuriu de Maria Theodorescu si recasatorit cu Vasilichia Delibacali, mult mai tânara decât el, cu care va avea un fiu – si un al doilea tata, inventat în focul documentarii (de C. Popescu-Cadem) si abandonat ulterior de documentaristi, tot cu numele de Nae sau Nicolae Teodorescu (fara h), sergent major, o confuzie lamurita ulterior.
Deci, Ion N. Theodorescu are doi frati vitregi: unul pe linie materna, avocatul Alexandru Pârvulescu (care a si oferit în anii 1975 documente Academiei, scrisorile adresate Rozaliei si Aretiei), si altul pe linie paterna, Nicolae N. Theodorescu, pensionat colonel (care a intervenit în lamurirea paternitatii cu explicatii date lui Florea Firan, incluse în monografia acestuia). Arghezi se lauda cu un „frate de lapte“, pictorul Jean Steriadi, care ar fi fost alaptat simultan cu el de „doica“ Rozalia Arghesi.
Câte iubite a avut Ion N. Theodorescu înainte de prima casatorie ar fi mai greu de lamurit, dar sunt documentabile cel putin doua: „siderala“ Lie, cu o identitate necunoscuta, invocata în „Agatele negre“, careia îi deplânge moartea, si studenta Aretia Panaitescu, cu care, în anii 1901-1906, întretine o corespondenta ierodiaconul, apoi diaconul Iosif, aflat la Manastirea Cernica, apoi la Mitropolie, restituita de Barbu Cioculescu în 1982.
Câte sotii? Doua: Constanta Zissu, profesoara de stiinte naturale si poeta, cu care întretine relatii sentimentale în paralel cu Aretia; cu Constanta are un fiu, Eliazar, nascut în 1905, stabilit la maturitate în Elvetia si devenit fotograful notoriu Elie Lotar;  se casatoreste cu ea abia în octombrie 1912, dar divorteaza la scurt timp, în februarie 1914 si se casatoreste în noiembrie 1916 cu Paraschiva Burdea, cu care va întemeia paradisul de la Martisor.
Câti copii a avut Tudor Arghezi e acum mai usor de raspuns. Trei: Eliazar, mai putin cunoscut si mai putin invocat; de Barutu si Mitzura stie toata lumea. Cei doi sunt posesorii unor arhive partiale ce ar trebui reunite. (Barutu Arghezi a donat partea sa de arhiva Universitatii „Vasile Goldis„ din Arad, oras în care s-a repatriat din Elvetia si unde a murit la 25 august 2010.)
Dar mai sunt, desigur, si alte întrebari. A fost Arghezi mai mult gorjean sau mai mult bucurestean? – disputa insolubila. De ce s-a retras tânarul Ion N. Theodorescu la manastire – din „patima cereasca“ sau doar pentru a obtine un adapost? De ce a plecat în Elvetia, unde sta din 1905 pâna în 1910? A avut oscilatii de credinta între ortodoxism si catolicism? Ce au însemnat pentru scriitor cele doua experiente ale închisorii, una dupa primul razboi, alta dupa pamfletul „Baroane“? Cum a strabatut Arghezi anii grei ai izolarii, anii 1948-1953? Cât de mult a întârziat reconsiderarea poetului episodul cu arestarea lui Barutu din 1949 pentru tiparirea unor pagini politice ostile regimului? (episod foarte putin cunoscut; Arghezi intervine cu succes pe lânga Ana Pauker la începutul anului 1950 pentru eliberarea lui Barutu? Nu e ciudat ca are credit si influenta? Poate ca, dimpotriva, episodul a favorizat revenirea poetului în actualitate, obligându-l la compromis). Si multe altele…
Nu am nicio îndoiala ca viata reala a lui Tudor Arghezi bate fictiunea autobiografica. Dupa o revizuire stilistica, absolut necesara (pentru a îndeparta prea multele neglijente de redactare), imprimând un suflu nou epicului biografic, încercând sa iasa mai elegant din unele speculatii si hatisuri documentare, sistematizând mai clar ceea ce valorifica din bibliografia cunoscuta si ceea ce descopera pe cont propriu din arhivele Sigurantei si ale Securitatii, cartea lui Mirel Anghel ar deveni mai interesanta si mai atractiva. E un subiect spectaculos. A murit în 2012 Gh. Pienescu, un editor si un arghezolog împatimit, dar, din fericire, a aparut altul, Mirel Anghel, un biograf pus la grea încercare. Ar fi bine sa fi câstigat un arghezolog de cursa lunga.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper