„Aminteste-ti, poporul meu, ca te-am iubit…“ (III)

Un articol de OLGA SANDU

Implicarea Reginei Maria în pregatirea si desfasurarea Primului Razboi Mondial trebuie privita, cercetata si relevata sub toate aspectele în care a avut loc: diplomatic, social, national, general uman etc., toate la fel de importante, toate la fel de antrenante, toate acaparând-o pe de-a-ntregul si toate având urmari politice, subsumându-se politicului: am putea spune fara sa gresim ca regina nu a desfasurat decât o intensa activitate politica. Si totusi, desi nu ne-am propus sa inventariem gesturile de daruire pentru care a ramas în constiinta publica, vom aduce în discutie câteva dintre ele, atât cât spatiul ne va permite: din mai multe motive, asupra carora nu vom insista acum.
România a intrat în razboi la 14/27 august 1916. În acea zi, regina nota în jurnalul sau: „M-am desteptat azi-dimineata stiind ce are sa fie. Stiam de saptamâni. Am purtat în mine îngrozitorul secret, fara sa vorbesc de el, caci trebuia ca altii sa nu stie“. Si n-a aflat nimeni, nici macar personalul de serviciu. Dar cu aceasta a început calvarul, în acelasi timp acesta a fost primul pas spre împlinirea visului de veacuri, great Romania dream, dupa cum scrie în jurnalul ei de foarte multe ori, ca si în scrisorile catre mama sa. Pentru împlinirea acestui vis, tara a pus la dispozitie o armata de 833.600 de oameni, o participare umana uriasa, o buna parte a lor intrând în Transilvania, pentru ca acesta era sensul participarii noastre la razboi. Regina „a onorat pornirea noastra la lupta“, îsi aminteste Horia Lazar în jurnalul sau, si nici nu putea fi altfel, pentru ca toti credeau în justetea cauzei pentru care trecusera muntii; acolo unde mai aparea câte o nedumerire raspundea frumusetea reginei, dupa cum scriu contemporanii, victorioasa pâna în acel moment. „Tendinta ei era sa ia în derâdere aceasta descurajare si sa nu ascunda supararea pe care i-o pricinuieste. Se ocupa de spitalul ei de la Palatul Regal. Pe Dragalina l-a îngrijit cu un deosebit devotament. În genere se ocupa de raniti. Aducea pretutindeni un cuvânt de îmbarbatare si de mângâiere“, noteaza si I.G. Duca. Era firesc, ea stia ca „one day all the Romanians shall be united under one crown“ si îi împartasea si mamei sale credinta aceasta, înca din 1916.
Nu insistam asupra a ceea ce a urmat – înfrângere, suferinta, durere, pierderea micutului Mircea – tribut de viata si de moarte pe care Casa Regala l-a asezat la temelia statului care se desavârsea –, retragerea în Moldova, tifosul si toate celelalte. Regina a încurajat, a vizitat, a daruit, s-a implicat. Si a scris. În jurnalul ei apar (aproape) toate cele pe care le-a facut. Însa între atâtea grozavii, una i-a atras atentia în mod deosebit. Marti, 2/15 mai 1917, a vizitat convalescentii regimentului 11 infanterie, carora le-a dus tigari, iar a doua zi s-a adresat Directiei Generale a Cailor Ferate pentru a construi un sanatoriu pentru bolnavii de tifos de la Galata, pe care îi descoperise cu putin timp în urma, pe când se întorcea de la colonelul Rosetti, bolnav si el de tifos, undeva, într-un sat din zona Iasului.
Scena pe care a descris-o, sfâsietoare prin mizeria, prin suferinta si prin tragismul sau, merita sa fie cunoscuta, pentru ca, suntem siguri, nu era singulara. Si poate ca din timp în timp este bine sa ne amintim, ca sa stim mai exact înaltimea piramidei de vieti pe care stam confortabil acum si de pe care peroram despre cât de rau ne face recursul la trecut. Asadar, scria regina*:
„Aranjaseram astfel încât în drumul spre casa sa gasesc în satul Galata alta masina, în care era un cazan plin cu supa buna si hranitoare pe care aveam de gând s-o împart unor nenorociti flamânzi si zdrentarosi ce-i descoperisem într-un biet adapost darapanat, pe jumatate azil de noapte, pe jumatate spital; un loc plin de cea mai neauzita mizerie. Când ajunsei acolo se facuse complet întuneric si în casa nu era nici pic de lumina; totusi am intrat împreuna cu cei ce ma urmau în acest loc de groaza si am început sa hranesc cu supa fierbinte nenorocitele aratari omenesti.
Neînchipuita mizerie si murdarie a acestui loc întrecea orice descriere. Epavele pe care le-am gasit înghesuite acolo aproape nu mai puteau fi numite fiinte omenesti. Unii dormeau pe niste mese, altii dedesupt, mortii înghesuiti la un loc cu muribunzii, toti victime ale îngrozitorului tifos. (…) Ceea ce am vazut reprezenta cea mai grozava mizerie, ultimele ramasite ale unei omeniri decazute si chinuite. Deoarece era complet întuneric, am întors farurile masinii ca sa lumineze interiorul baracii. Lumina orbitoare ne dezvalui o priveliste dureroasa.“
Nu ni se pare firesc sa comentam în vreun fel descrierea aceasta, întrucât nici regina nu o face. Am redat integral pasajul pentru ca este o imagine clara a ceea ce poate fi la un moment dat viata fiecaruia dintre noi. Însa precizam ca în toate paginile pe care le-am citit pâna acum si care poarta semnatura ei am întâlnit o rezerva în a comenta în vreun fel suferinta; mai degraba o tacere demna pare ca se asaza peste rândurile acestea si o invitatie la reflectie, la neuitare si la rugaciune razbate din ele; ea, care fusese prezenta acolo unde mizeria si deznadejdea, foametea si boala sau abandonul în ghearele mortii pareau ca s-au înstapânit pentru vecie, a trecut cu o atitudine demna peste toate, pentru a pasi apoi victorioasa în lumina izbânzii. Care a venit cu împlinirile si cu dezamagirile cunoscute, dar care nu a împiedicat-o a-si continua activitatea caritabila.
Astfel, la scurt timp dupa întoarcerea în Capitala, vineri, 27 iunie 1919, regina a însotit Crucea Rosie Americana prin câteva sate unde a împartit hrana, zahar, sapun si haine. „Am oprit într-un loc între Pitesti si Curtea de Arges – noteaza în jurnal –, multi tarani foarte saraci si zdrentarosi. O femeie foarte batrâna, deosebit de aparte, într-o veche camasa brodata, cu o «catrinta» (în original, în jurnalul reginei – n. a.) veche si zdrentuita înfasurata în jurul coapselor si cu un fel de turban alb legat în jurul fruntii, deasupra basmalei de pe cap, era usor nebuna ca urmare a pelagrei acute. Mi-a placut foarte mult, în gesturi extraordinar de expresive, ea mi-a descris nenorocirea sa, descheindu-si camasa rupta sa ma lase sa vad si sa simt cum îi batea inima. Camasa ei era umpluta cu ierburi verzi pentru alinarea durerilor. Avea aerul unei regine detronate si ajunse în sapa de lemn, nimic nu putea fi mai demn si mai trufas. În fata mea ea însa s-a înclinat adânc ca în fata unei zeitati, totul ea l-a tratat cu inimitabilul gest al nebuniei. În cele din urma, cu un gest atât de plin de dramatica simplitate ce nu poate fi usor de descris, ea mi-a bagat în sân o legatura înfasurata într-o pânza veche brodata, ca si cum, într-o ultima abandonare a sperantei, mândriei si a tot ce face viata vrednica de a fi traita, îmi daruia tot ceea ce poseda. Foarte curioasa, am desfacut legatura si am gasit înauntru un ciudat amestec de obiecte care apartinusera fiului ei ce fusese ucis. Apoi, ca unul care si-a daruit totul, ea si-a lasat fruntea chinuita pe umarul meu si lacrimi mari, mute, grele îi curgeau pe obraji. Am fost foarte miscata de aceasta scena si am tras-o spre mine pe batrâna femeie, la care ea imediat m-a sarutat (…).“**
Ce ar mai fi de adaugat? Poate tacerea ar trebui lasata sa cada ca o cortina grea peste durerile, peste dramele, peste suferinta demna pe care el, poporul de atunci, a înteles sa cladeasca tara.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper