„Aminteste-ti, Poporul meu, ca te-am iubit…“ (II)

Un articol de OLGA SANDU

Pentru ca am vorbit, în primul episod al acestui serial, despre gesturile de iubire ale Reginei Maria, trebuie sa ne referim si la perioada Primului Razboi Mondial. Fara cunoasterea activitatii ei în Marele Razboi orice discutie despre rolul unei personalitati în sustinerea moralului soldatilor, ca si al celor din spatele frontului, este inutila. Mai precis, în cele ce urmeaza ne vom referi la câteva ecouri ale faptelor ei, asa cum au fost percepute ele de catre cei din linia întâi. Pentru ca activitatea ei în aceasta perioada a fost mult mai complexa, mai ampla, mai plina de semnificatii si mai sustinuta. Vom reveni, în masura în care spatiul ne va permite. Se pune firesc, însa, întrebarea ce cauta Regina Maria, cea „care adauga stralucirii si tariei diamantului, transparenta cristalului, o inima de aur“, dupa cum o caracteriza ministrul Frantei la Bucuresti, în aceasta lume dura, care a fost implicata într-un razboi nimicitor ce s-a întins ca o molima, în aceasta lupta politica ce a antrenat întreaga ei fiinta, cuprinzând-o ca într-un corset ucigator, ce rol putea sa joace ea în aceasta lume cuprinsa de panica si de deznadejde, de boala si de lipsuri, de mizerie crunta si de saracie, de suferinte dintre cele mai greu de imaginat, în aceasta lume sluta, hâda, stupida, abrutizata de necazuri, de foamete, de umilinte?
Si de ce tocmai ea, printesa blonda, careia Constitutia nu-i harazise nici o sansa politica si nici un rol? Ce patimi puteau s-o mistuie pe ea, ce dorinti ascunse putea nutri tocmai ea, cea care spunea despre sine ca nu are nici o „ambitie personala“? Ea, care ar fi putut juca rolul zânei blonde, din când în când revoltata, dar aproape ofilita la umbra Tronului, se pregatise ea într-un fel anume pentru întâlnirea cu clipa istorica ce tocmai sosise? Da, statea fata în fata acum cu aceasta clipa! Regina Maria, rasfatata destinului, era destul de bine pregatita pentru aceasta confruntare?
Ea, care voia sa fie înconjurata de frumusete, ea, care oferea propria ei frumusete cu o generozitate cu adevarat regeasca, ea, care decela frumusetea din tot ce o înconjura, din clipa traita, din soapta naturii, ce cauta aceasta figura încoronata în siroiul de sânge care curgea peste tara pentru faurirea unui vis, un vis mare, a great dream, asa cum îi scria chiar ea mamei sale? Era visul tarii, iar ea era regina, ?i ar fi putut sta în palat, de unde ar fi trimis din când în când un cuvânt scris, o hainuta, la urma urmei, saracia fiind endemica, nimeni nu s-ar fi asteptat sa primeasca ceva.
Tenace, persuasiva, dar mai ales ambitioasa, regina nu a asteptat vreun ajutor când a fost vorba sa faca fata suferintei; suferinta a dat navala în viata ei, s-a trezit dusa de imensul val de lacrimi si de deprimare. Ce solutie putea sa aplice? Ea ce ajutor ar fi putut invoca, atât timp cât toata lumea îi cerea ei ajutorul? Dar de la cine trebuia sa astepte ajutor soldatul ranit, copiii orfani, saracii satelor trimisi sa moara în razboi, într-un razboi pe care ea l-a vrut (în timp ce ceilalti, ramasi acasa, au avut parte de un alt razboi, razboiul foametei si al bolilor)?
A avut o singura solutie si a aplicat-o – a oferit exemplul personal, ajutorul ei, propria ei nefericire, astfel ca în jurul personalitatii si al sacrificiului ei sa poata aduna puterile, ajutorul, sperantele tuturor: „Copiii Tarii… au fost copiii ei. Cine va putea s-o uite vreodata în mângâerea pe care o ducea pâna în transee? Si grija ei de ocrotitoare a obiditilor? Fiecare dintre noi, cei care am facut razboiul, stim mii de pilde“, scria soldatul Grigore Oprisan. Astfel de marturii nu sunt o raritate, pagini întregi se gasesc printre însemnarile celor care au fost pe front; între gândurile pe care acestia le-au lasat, cuvinte alese au fost scrise pentru „îngerul ranitilor“.
A avut un exercitiu serios în acest sens; nu de o astfel de anvergura, dar suferinta de la Zimnicea era greu de imaginat chiar si pentru cei obisnuiti cu tragediile vietii, cu marile ei dezastre, cu uriasele drame care schilodesc, care distrug mai ales suflete, care anihileaza omul, lasând loc, cu usurinta, acelor dezvaluiri ale fiintei care, în conditii normale, zac în stare latenta, fara sa poata fi banuite macar! Sau care fortifica, de ce nu?! Nu s-a spus despre ea ca are muschi de otel? Dar nu muschi, ci vointa mai ales, ca este voluntara, ca stie ce vrea, ca nu ezita, ca este consecventa?
Rezultatul a fost acela ca s-a trezit dintr-o data într-un ocean de suferinta care a inundat lumea, revarsându-se peste oameni si viata si maturând totul în cale; si toate acestea dupa ce atât de puternicilor ei veri tocmai despre asta le-a scris, ca tara sa doreste sa evite ocupatia. Iar acum? Nimic nu a scapat, totul a fost luat de apa neagra, învolburata a razboiului si dus, rupt, ucis. Cum ar putea fi refacut întregul când partile care-l compun au fost împrastiate în patru zari? Si cum s-ar numi gestul suprem, efortul, sacrificiul celui ce ar încerca sa adune, ca într-un puzzle urias, frânturi de suferinta pentru a redenumi speranta? „Ori unde se ivea ea, la gari, la serbari, la cazarmi ori în spitale, populatia îi esea pururea înainte cu flori si cu surâs de adevarata iubire. (…) Ci frumusetea sufletului ei înca mai mare era“. Asa au descris-o contemporanii.
S-au scris foarte multe pagini despre activitatea sociala a reginei, despre prezenta ei pe front, printre soldati, pâna în linia întâi, despre grija pentru raniti, despre organizarea spitalelor, despre supravegherea distributiei de alimente si de haine. Acolo unde nu a ajuns ea au ajuns daruri de la ea sau au ajuns la ea cereri de ajutor ale populatiei înfometate, cereri ale muribunzilor de a o avea la capul lor în ultima lor clipa, cereri ale unor mutilati de a fi vizitati în colibele lor, iar regina nu a ezitat sa le treaca pragul – stau marturie însemnarile unor veterani, memoriile ofiterilor, propriile scrisori catre mama sa, catre familia sa, în general. „Îmi este personal cunoscut cazul unui paralitic – îsi amintea Oprisan în însemnarile sale – din Razboiul cel Mare. La simpla chemare a lui, printr-o carte postala, Regina a venit în maghernita în care locuia.“ Ca sa nu se stinga focul sperantei nici în coliba lui.
Poetii i-au dedicat versuri, soldatii au numit-o „mama ranitilor“ sau „îngerul ranitilor“, au adorat-o, au venerat-o, au chemat-o si ea a venit, au asteptat-o si ea nu i-a uitat, a fost cu ei, lânga ei când îsi sapau transeele, alaturi de ei prin cimitire cântând „Hristos a înviat!“ sau în ograda unei biserici uitate de lume – suferinta lor si prezenta ei s-au împletit în cununa pe care au purtat-o împreuna în toti acei ani. „A fost mare în putinele bucurii… si înca mai mare în multele dureri ale noastre (…) Si în toate s-a facut una cu noi“ au scris veteranii acelui razboi, ca sa se stie.
Una dintre primele masuri pe care le-a luat la începutul razboiului a fost sa organizeze un spital pentru raniti într-o aripa a palatului. La 2 octombrie i-a scris marii ducese Maria Alexandrovna despre initiativa ei, 80-90 de locuri pregatite pentru cei grav raniti; printesele au servit masa si au discutat cu bolnavii, în timp ce ea a mers din spital în spital, în fiecare spital – in each hospital; iar, în timp ce ea i-a întrebat de ce sufera, ei au înconjurat-o sa-i spuna ca ea poate fi împarateasa tuturor românilor: „a întretinut flacara nadejdii celei mari a neamului“, au spus supravietuitorii groaznicului macel, cu prezenta ei lânga soldati a fost pilda si justificare, a dat haosului un sens si mortii o valoare morala.
Din pacate, numarul mare al ranitilor si problemele grele de sanatate cu care acestia se confruntau nu puteau fi rezolvate repede, pentru ca era nevoie de asistente si de internisti, dar ea, regina, a încurajat, a organizat, încât, practic, nu a avut nevoie decât de timp si de loc – de timp pentru a se ocupa de bolnavi, si de loc pentru a mai adauga câteva paturi unde acestia sa fie tratati.
A vizitat spitale, a dus daruri, a trimis medicul ei personal prin sate, acolo unde suferinta depasea cotele imaginabilului, a daruit, a încurajat, nu a ramas sat prin care sa nu fi trecut, a avut grija de refugiati, ca si de prizonieri, a trimis daruri în partea de tara ce fusese ocupata, nu a uitat nici populatia israelita si, desigur, pentru toate gesturile ei a primit si numeroase onoruri.
Dar, dincolo de toate onorurile si de recunoasterea incontestabila de care s-a bucurat, au ramas gesturile ei, unele simbolice, dar meritorii prin ele însele: Regina Maria nu a uitat pe nimeni, ea, regina tuturor românilor, s-a gândit la ei toti; acolo unde nimic nu a putut împiedica moartea, a oferit surâsul ei; acolo unde a ajuns cu mâinile goale pentru ca a împartit putinul pe care l-a avut, a încurajat – gesturile prin care a transmis curajul sau nu s-au epuizat niciodata.
Ce însemna prezenta reginei pe toate dealurile Moldovei, traversând viile satenilor, aproape de fiecare data ocolind drumul pentru a trece prin ograzile lor, daca nu semnul cert al prezentei ei acolo, printre ei, cu ei, alaturi de ei în fiecare clipa? Nu era chiar semnul nadejdii ca vor învinge împreuna? Sau ca vor împartasi împreuna aceeasi soarta, indiferent care va fi ea!
Am amintit doar câteva dintre initiativele reginei, câteva dintre gesturile ei, uneori simbolice, alteori generoase, ele, toate, se gasesc în jurnalul ei, în presa vremii, în marturiile contemporanilor. Nu ne-am propus sa le inventariem, ar fi imposibil si nu ar da decât imaginea „cantitativa“ a daruirii. Dar toate acestea risipite în miile de suflete ale copiilor sau ale soldatilor, ale muribunzilor care au fost acoperiti de flori si de surâsul ei, ale satenilor din toata Moldova, de la Botosani pâna dincolo de Focsani, cu cât înmultesc dragostea fata de tara si fata de regina lor? Toate, dar absolut toate aceste clipe au avut o puternica semnificatie politica, au adunat poporul în jurul Tronului într-un moment care nu era favorabil institutiei monarhice din aceasta parte a continentului.
Putem afirma fara teama de a gresi: Primul Razboi Mondial a fost pariul Reginei Maria, marele ei pariu. Mai mult decât Conferinta de Pace de la Paris, care a fost un triumf, a fost apogeul carierei ei, razboiul a fost pariul ei cu viata si cu moartea, cu deznadejdea si cu frica, cu speranta si cu neuitarea, cu mizeria crunta si cu disperarea. Conferinta de Pace a asezat-o în lumina reflectoarelor, razboiul a dezvaluit-o lumii întregi cu ceea ce avea mai bun si mai minunat, mai cald si mai vrednic de iubire – preaplinul sufletului ei pe care l-a risipit fara sa pregete. Conferinta de Pace a fost punctul culminant al carierei ei politice, razboiul (fiind în acelasi timp un câstig politic pentru ea, care l-a sustinut ducându-si poporul la victorie alaturi de o alianta în care a crezut dintru început) a fost deopotriva un succes politic pentru Tron si nu mai putin pentru tara întregita. Primul Razboi Mondial a fost triumful ei si al poporului ei asupra nu doar a potopului de urgii revarsate, ci a istoriei însesi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper