Un alt fel de voyeurism

Un articol de ALEX CIOROGAR

Andra Rotaru, Lemur, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012.

 

Scriam, nu demult, despre ultimul volum al lui Dmitri Miticov, poet al carui parcurs suferea nu doar o evolutie, ci si o metamorfoza identitara. Acesta debuta în 2006 la Editura Vinea, publicând, mai apoi, în 2010 la Paralela 45 cel de-al doilea volum al sau. În sfârsit, ultima carte de poezie aparea, anul trecut, la Casa de Editura Max Blecher. Aproape identic, desi s-a mobilizat ceva mai repede, e si parcursul Andrei Rotaru. Poeta debuta, iata, în 2005 tot la Editura Vinea cu volumul „Într-un pat sub cearsaful alb“ (volum tradus si în limba spaniola – „En una cama bajo la sábana blanco“, Bassarai Ediciones în 2008). Chiar daca, spre deosebire de cel al lui Dmitri Miticov, volumul ei a fost foarte bine primit si premiat (volum distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România – filiala Sibiu, Premiul National „Mihai Eminescu“ – Opera prima, premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si Premiul National „Tudor Arghezi“), cel de-al doilea sau volum apare tot la Paralela 45 si tot în 2010 („Tinuturile sudului“). Cel de-al treilea volum („Lemur“), însa, aparea anul trecut la Editura Cartea Româneasca. Probabil ca e vorba de vreo moda culturala sau de trenduri asupra carora nu vreau sa comentez. Merita însa notat un aspect: Casa de Pariuri Literare joaca acum rolul pe care îl juca Editura Vinea la mijlocul deceniului trecut.
Primitivism
Da, e greu de ignorat încarcatura mitologica a titlului (remarcata de Emanuela Ilie în revista „Convorbiri literare“, februarie 2013), dar, nevrând sa alunec în redundanta, o voi trece sub tacere, în spirit de solidaritate cu tonul general al volumului („îsi legase o pânza peste gâtlej sa nu se mai auda,/ urmarind gesturile femelelor/ si puilor leganati la piept“), semnalând, în schimb, aspectul de primitivism al acestuia. Se desprinde, din aproape fiecare vers, o morfologie disproportionata dintre un eu si un tu: „era o diformitate nu mai în vârsta de 13 ani./ cu mâinile apuca partile sale moi. … a tipat prima data. apoi a pipait“, „avea un par blond, un par cenusiu, un par negru,/ avea o piele moale, o piele uscata, o piele grea.“. Desigur, nu avem de-a face cu un studiu, cu o punere în pagina a unui exercitiu sau a vreunui experiment, ci cu întâlnirea nemediata a unei interioritati cu particularitatea sa animalica – „ne privim fata în fata –/ crusta de sânge ne leaga/ pâna la încheieturile mâinilor,/ buzele vor acolo,/ pentru câteva momente de incertitudine“, „îsi apropie buzele de fruntea mea,/ si buzele seamana cu niste piei de copil./ tin ochii închisi, îi deschid, si el se apropie tot mai mult“. La limita putem vorbi si de o transpunere, dar, indiferent de cum alegem sa o numim, experienta transfigurativa e reusita. Visceralitatea, cu care Andra Rotaru ne-a obisnuit deja, constituie conditia pentru ca acest exercitiu imaginativ sa-i iasa bine. Efortul ei e sustinut si de faptul ca întelegerea se bazeaza aici pe o gândire ancorata în prezent, în moment, deci tot animalica: „avem amândoi picioarele prea lungi:/ cânt tu ti le încolacesti în jurul trupului,/ eu fac la fel … când îti asezi mâna pe umarul meu,/ când ma tragi înspre tine, iar corpul meu/ se micsoreaza înspre trupul tau// apoi invers: simt cum devorarea începe/ acolo.“. Comportamentul lemurului, vehementa sau îndârjirea agresiunii aduc aminte de William Carlos Williams din „The Desert Music and Other Poems“. Pâna la urma se negociaza – sigur, sub aspect poetic –, granita cenusie dintre uman si non-uman.
Iluzia contactului
Mult discutat, coregrafiat si premiat, volumul Andrei Rotaru se constituie ca o interogatie asupra a tot ceea ce înseamna pe de o parte exterioritate, chiar daca spatiul e, de cele mai multe ori, cel din proximitatea unui „torso“ si, pe de alta parte, asupra a ceea ce poate fi numit o zona a sub-umanului – „când hranesc torsul, hranesc guri umede./ mihite, boturile adapostesc dinti deformati.“, „si iata, pentru prima data,/ laptele se scurge din noi,/ un sânge rau,/ în trupuri îndelung cunoscute.“. Poate prea mult spus personaj, lemurul e o prezenta; lemurul e alteritatea ce traieste si atrage experiente stranii, inexplicabile. Înteles ca strain, instanta liminara si tutelara a volumului, lemurul este o entitate greu descifrabila, nu (doar) pentru ca e conturat prin intermediul coordonatelor unui regn animal, ci si pentru ca, prin aparitiile sale, pare a fi ceva mai mult si, totodata, mai putin decât o fiara; din unghi retoric, o placa turnanta între o poetica modernista si una postmodernista. Spun asta pentru ca, dupa cum remarca si Ioan Es. Pop pe ultima coperta a cartii, criza e omniprezenta; ambiguitatea e de natura ontologica. Filonul existentialist acopera întreg volumul. Si da, Andra Rotaru e de plasat si în neo-expresionism: „când greata, e si un trup./ din acesta nu mai poate fi dat la o parte.“, „te vad într-o lumina albastra ca si cum ai aprins/ o lanterna sub tesuturi./ stinge-o, e prea multa frica“.
Fara sa poti preciza care dintre cele trei cicluri ale volumului e mai bun, te poti pronunta, fara rezerve, asupra diferentelor specifice dintre acestea. Daca primul calup (I. 75de mg) decupeaza, prin concretetea lui, un anumit tip de sensibilitate tensionata, pe de o parte, de sentimente de frica, de angoasa („m-a surprins în pat, cu bluza de pijama largita,/ cu genunchii la gura“, „tremurul bratelor si al capului,/ transpiratia emanata, dâra de lapte care supureaza de la încheieturi.“) si sectionata, pe de alta parte, în ipostaze ale ipohondriei sau claustrofobiei („când au început miscarile cu pumnii/ de abia mai respira. I se spusese/ ca acelea sunt gesturile unei pasari în colivie.“), cel de-al doilea grupaj (II. Astfel începe) da seama, în linii mari, de elementele constitutive ale acestei lumi destructurate si recompuse cu ajutorul unei harti interioare. Aici se exercita si capacitatea autoarei de „îmblânzi“ (a se citi poetiza) lemurul: „eram într-o cusca în care exersam miscari noi:/ ne priveam organele în oglinzi/ si dezveleam pe rând/ alte bucati de carne.“). În sfârsit, ultimul ciclu (III. Plimbarea) e parca o repetare, în registru minor, a primelor doua, aici fiind reluata minimalist, sintetic, toata substanta lirica a volumului: „nu exista nici un pic de armonie./ mici broboane albe se strâng în jurul gurii“, „corpurile mici le pun pe partea colorata./ pe cele mari, pe partea fara culoare“.
Uneori, simplitatea stilistica, fixata pe teme grave, crude, da nastere unui registru delicat lasând impresia ca, oricât de corporale, poemele ei „cocheteaza“ doar cu iluzia contactului: cu epiderma, cu blana ce se naste între trupuri: „între doua trupuri care se ating cu blândete,/ o blana aspra“. Sartre poate fi invocat si atunci când trupul  (ghipsul) e vazut ca o închisoare ce produce nimic altceva decât greata.
Palimpsestic, poeta se traduce, de fiecare data, în aproape acelasi limbaj. Spun aproape pentru ca, de fiecare data, ceva e inedit – combinatiile sintagmatice tinând parca de o logica a hazardului: „nu poate sa stie, iar atunci nu raspunde./ pare sa fie unul dintre jocurile periculoase/ în care animalele stau de o parte si de alta/ a sârmei ghimpate“, „dizolva pe pamântul de frunze 75 de mg/ si adulmeca./ în aer mirosul de medicament./ îsi apropie capul de peretii putului,/ pastilele se aud înfundat,/ sunt macerate împreuna cu compostul“, „întinde o haina pe pamânt, o batatoreste. textura/ frunzelor putrede. lignit se face, în timp ce/ duce un deget/ la gura, îl umezeste. un gust nou, de hoit“. Ultimul ciclu al volumului transeaza, prin reducere eidetica, carnea poemelor. Custi, colivii, trupuri, torso-uri, sânge, încheieturi, genunchi, lapte, par, blana, dimineti, zile, guri, lapte (din nou) –, iata caramizile lingvistice si sonore ale Andrei Rotaru.
Chiar daca nu e o capodopera, „Lemur“ e, în schimb, un volum usor exportabil si – dupa cum s-a vazut din experienta americana – extrem de usor coregrafiabil.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper