Tradarea cititorului

Un articol de ION CRETU

Titlul ascunde o capcana în genul celei din titlul binecunoscutului eseu al lui Julien Benda: nu cititorul este subiectul acestei sintagme, ci scriitorul; mai precis, nu lectorul este cel care tradeaza, ci, autorul. Pentru a limpezi, sper, o posibila nedumerire despre ce intentionez sa spun, voi da, pentru început, doua exemple din literatura europeana de data relativ recenta, desi clasice, as zice: Barbusse si Knut Hamsun, doi scriitori uriasi, nu insist. Ambii si-au compromis cariera literara – fireste, timpul vindeca multe rani –, tradându-si cititorul în favoarea unei himere politice, unul dându-se pe mâna rusilor, celalalt pe mâna nazistilor, ambii ignorând ca scriitorul nu are decât o singura datorie, din clipa în care asterne pe coala de hârtie primele slove: datoria fata de cititor. Cineva, intentionând sa faca un joc de cuvinte, a spus ca scriitorul trebuie „sa moara de gât“ cu cititorul asa cum doctorul trebuie sa „moara de gât“ cu pacientul. Faptul ca scrie poezie, proza, teatru – bine, rau –, conteaza mai putin, de fapt, nu este treaba lui, generatiile viitoare vor avea grija de acest aspect. Asa s-au înteles lucrurile de la romantici încoace. S-a învatat ceva din aceste experiente, altfel, graitoare? Que non!
Ce este rau în acest tip de „tradare“?, se va întreba lumea. Oare scriitorul nu este si el om, nu are si el sentimente, nu are si el dreptul la optiuni politice, asemenea oricarui alt cetatean etc.? Cu siguranta, doar ca un raspuns afirmativ nu duce automat si la rezolvarea unei probleme: scriitorul, ca particular, poate crede ce doreste, poate sa voteze pe orice lista pofteste, necazul începe în momentul în care se hotaraste sa-si transfere autoritatea câstigata în câmpul literar într-un domeniu în care nu are, practic, nici o competenta, domeniul politic; respectiv, se coboara dintr-un simplu cetatean votant într-un agent de influenta, dintr-un eventual-posibil lider spiritual într-un propagandist ordinar.
Dupa 1989, în peisajul literar românesc s-au petrecut numeroase astfel de tradari greu de calificat: critici cu autoritate si-au oferit, senini, serviciile ca portari la Cotroceni, intelectuali cu staif au stat capra în fata scrumierelor prezidentiale, etc. Ce credit mai pot sa acord eu, cititorul, unor astfel de minti atât de putin boieresti, luciditatii judecatii lor? Acestea sunt elitele noastre?!!
Dar mai exista un fel de tradare a cititorului, la fel de paguboasa, desi oarecum mai soft, cea care în termeni populari s-ar putea numi „cine iubeste si lasa“. Unui astfel de pacat i-a cazut prada, de pilda, Petru Dumitriu. Nicolae Breban începuse sa alunece si el, la un moment dat, pe o astfel de panta, când a hotarât sa ramâna în strainatate(1971). Din fericire, si-a dat seama la timp de multiplele si gravele implicatii ale gestului sau sinucigas si si-a corectat rapid traiectoria. El si-a sacrificat, în cele din urma, cariera politica (cu mari costuri fizice, nervoase etc.), în mod întelept, în favoarea (re)numelui literar.
Un caz oarecum mai special este cel al lui Petru Popescu (n. 1944), copilul teribil al literelor românesti din anii ’70. Dupa cum se stie, romanele lui de mare priza la public, „Prins“ (1969) si, mai ales, „Dulce ca mierea este glontul patriei“(1970) au facut din autorul lor un veritabil idol al cititorului cu precadere tânar. Provenind dintr-o familie de literati (cu priza politica), vorbitor de engleza, într-o vreme când limba lui Shakespeare devenise foarte chic, poet, chipes, cu priza la sexul frumos, bursier Herder, stagiar la Iowa în celebrul program de creative writing, cu o cariera politica ascendenta etc… Într-un cuvânt, lumea, se parea, era la picioarele lui.
Este greu de gasit un alt scriitor nascut sub o stea atât de norocoasa. Si totusi, Petru Popescu se satura repede de atâta bine si ia drumul strainatatilor. Niste interviuri pe la Europa Libera, în care, printre altele, blama limba româna pentru posibilitatile ei reduse de expresie etc., îi pecetluiesc trecutul/ viitorul, scotându-l definitiv din atentia publicului de acasa.
Asemenea celor care au ales exilul, pâna la momentul 1989, nu s-a mai auzit mare lucru despre el. Se auzea ca n-o duce tocmai rau, ca a facut o casatorie benefica pentru cariera sa literara, ca a cazut în mrejele Hollywood-ului, ca ar fi publicat câteva carti, una dintre ele bucurându-se de un oarecare succes, într-un cuvânt, ca s-a descurcat. Departe însa de succesul pe care-l avusese în tara, departe, foarte departe de sutele de mii de cititori pe care-i abandonase. Asemenea lui, la urma urmelor, mai erau/sunt numerosi alti profesionisti ai scrisului în Statele Unite care nu o duc tocmai rau. Nimic însa, cum spuneam, din statutul de star de prima marime la care se ridicase în România.
Momentul 1989, marcheaza, surprinzator, încercarea lui Petru Popescu de a reveni în atentia publicului românesc, parasit din calcul politic (egoist, mai degraba). Am asistat, prin natura obligatiilor redactionale, la cel putin doua dintre tentativele lui de a-si înnoda biografia fracturata: conferinta de presa de la Rompres din 1990 (1991?), la prima revenire în tara, si o întâlnire cu cititorii de la Casa Vernescu, din anii 2000; am citit relatari de la alte întâlniri ale sale cu fostii si mai noii lui cititori – între timp i s-au retiparit unele dintre romanele sale de succes etc., toate menite sa-i înlesneasca recuperarea timpului pierdut. La întâlnirea din Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor am avut chiar sansa sa stau alaturi de sotia lui, care se foia pe scaun dezorientata de primirea putin ospitaliera de care se bucura scriitorul Petru Popescu cu aceasta ocazie („Dar ce au, domnule, cu Petru?“, se mira ea obsesiv, crezând, banuiesc, ca este vorba de invidie, rautate si alte asemenea sentimente, socotite românesti). Numitorul comun al tuturor acestor demersuri de marketing l-a constituit nedumerirea, aproape obsesiva, a unora dintre cei care s-au înscris la cuvânt legata de hotarârea Petru Popescu de a parasi tara lui; nedumerirea lor si raspunsul total neconvingator al scriitorului, care proba, în cel mai bun caz, ca nu întelege nimic din ceea ce i s-a întâmplat în urma cu mai bine de 20 de ani, ca nu este dispus sa-si asume trecutul, cu bune si cu rele. Daca nedumerirea parea, totusi, legitima, raspunsul nu era nici pe departe menit sa limpezeasca în vreun fel apele. Mai mult, lamuririle lui Petru Popescu, aceleasi de fiecare data, dovedeau ca el nu poate pricepe deloc ca parasirea tarii, normala, poate, în cazul unui cetatean obisnuit, satul de realitatile României comuniste, nu-si gasea în nici un fel o justificare satisfacatoare în faptul ca Ceausescu era un dictator sângeros, ca Zoia, fiica acestuia, se tinea de capul lui, ca nu i s-ar mai fi permis sa scrie cum ar fi dorit etc. Admitând, admitând ca aceasta era realitatea pura, raspunsul care îti vine imediat în minte este: OK, sa zicem ca lucrurile chiar asa stateau, ca nu mai vedeai nimic durabil pentru care sa merite sa traiesti în România ca scriitor, dar, atunci, ceilalti confrati, atâtia, cum au reusit sa scrie? Unii sa scrie chiar foarte bine. Si mai ales, ai încercat sa scrii si nu ti s-a permis? Sau presupusa (anticipata) interdictie pe care o invoci era o scuza convenabila pentru un drum fara întoarcere? În sfârsit, împingând lucrurile în extrem, întrebarea: de ce nu ai încercat sa fortezi mâna Puterii cu scrisul tau? Aveai oricând de ales solutia martiriului, nu-i asa? Daca, sa zicem, ai fi fost închis, torturat, ars pe rug în piata Victoriei sau alungat din cetate – cum au fost alungati Hugo sau Soljenitîn –, nu ti-ai fi asigurat în memoria concetatenilor un viitor aere perenius?
Cramponat în unele explicatii care nu conving pe nimeni, continuând sa creada în justetea infailibila a gestului sau, Petru Popescu a transpus si în roman esafodajul fragil al explicatiilor vehiculate prin conferintele de presa si interviuri. Rezultatul nu s-a dovedit nici pe departe convingator, probând ca nu doar omul Petru Popescu a iesit sifonat din confruntarea cu timpul, dar si (mai ales) scriitorul. Suficient sa citam o singura fraza dintr-o cronica a lui Daniel Cristea-Enache, din 2010, cunoscut prin echilibrul comentariilor sale, la romanul „Supleantul“: „Vocea lui se aude fals, strident, în aproape toate minidiscursurile si pseudoanalizele pe care le monteaza în carte“. Si este firesc sa fie asa. Nu doar minciuna are picioarele scurte, ci si tradarea; tradarea cititorului cu precadere. Ca o paranteza: nu l-am auzit niciodata pe Popescu preocupat, macar la nivel declarativ, de soarta sutelor de mii de cititori „sedusi si abandonati“, care, spera el, nevinovat, ar fi trebuit, nu-i asa, sa-l astepte cu bratele deschise; doar el îsi luase portia de libertate (si) în numele lor. Discursul lui se învârteste, monoton, în jurul aceleiasi scuze fragile, echivalenta frazei rostite din vârful buzelor de sotul adulterin: attends, que je t’explique!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper