Toate impreuna

Un articol de STEFAN BAGHIU

Adrian Popescu, Costumul negru, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2013

 

Adrian Popescu este, înainte de toate, un poet cuminte. Nu doar volumul „Costumul negru“ (iata, o noua carte de poezii îi apare anul acesta poetului cu una dintre cele mai longevive activitati culturale din România), ci si scrierile anterioare au tradat mereu „teama“ lui de a depasi zona confortabila a liricii saptezeciste, în „coada de cometa a generatiei lui Nichita Stanescu“, dupa cum numeste Ion Pop prezenta echinoxistilor timpurii. Ceea ce nu e neaparat o problema. Pentru ca, desi în mare parte poetica lui Adrian Popescu bate în retragere exact atunci când i s-ar impune explozii conceptuale, ea recupereaza mereu prin desele diastole discursive. Iar aceasta formula neo-modernista docila ramâne un pact literar interesant tocmai prin raritatea exagerarilor si prin acuratetea constructiei.
Supra-controlul l-a costat mereu pe Adrian Popescu, atât în judecatile criticii de întâmpinare cât si în plasarea sa în ierarhiile literare. Si, desi nu a fost taxat niciodata dur, locurile principale în topurile literare ale ultimelor decenii i-a fost mereu luat de scriitorii care au jucat mai „la risc“. Pentru ca poetul care promite sa construiasca – daca se potriveste comparatia – mallarmeian (curat, stilizat, închegat) pare greu de receptat tocmai în momentele sale definitorii. Nu numai ca „Istoria critica“ a lui Manolescu vorbeste despre poezia sa (între cuvintele de lauda, ce-i drept) ca fiind exangua, dar majoritatea antologiilor poeziei postbelice îl trateaza pe autorul „Umbriei“ mereu dialectic: pe de-o parte se vorbeste despre talentul (evident, as adauga) al lui Adrian Popescu si, pe de alta parte, poezia sa este acuzata printre rânduri de prudenta excesiva. Cam cea mai limpede formulare în legatura cu aceasta ambivalenta interpretativa îi apartine lui Marin Mincu în „Panorama critica“: „La o lectura prima, impresia de artificialitate si sterilitate, de seceta a trairii este foarte puternica, facând din aceasta poetica o adevarata sarbatoare a stilului. Cât timp se ambitioneaza sa scrie o poezie a realelor si nu a realului, Adrian Popescu ramâne un remarcabil manierist“.
Subtilitati comportamentale
Totusi, greu de explicat de ce va fi ramas o problema în discutia critica aceasta maniera Adrian Popescu. Pentru ca, în fond, generatia ’70 – fara a intra prea mult în discutii de context socio-cultural – este una care a mizat mereu pe o anumita maniera estetica. Chiar Al. Cistelecan a realizat ca nu poate depasi o recurenta terminologica în discutia critica despre debutul lui Adrian Popescu (dupa cum remarca Stefan Borbély în prefata reeditarii volumului „Umbria“): lirica de tip imnic. Acea „puritate a receptarii lumii“, dupa Ion Pop, „lirica beatitudinii, poetica gratiosului si a transparentei“, dupa Eugen Simion, „reveria si meditatia“, dupa Ioan Moldovan, este metoda criticii de a acoperi termenul dur al lui Mincu: „manierismul“. Imnica, poemele religioase, elogiile aduse naturii (Adrian Popescu este secvential unul din poetii rari ai bucuriei), nostalgia vârstei, toate înca retin în 2013 ceva din schemele timpurii ale poetului. Însa ultimul volum continua, de asemenea, linia cu adevarat autentica a autorului: priza la mici subtilitati comportamentale.
Poemele din debutul volumului „Costumul negru“ sunt, totusi, mai degajate. Iar aceasta formula va înconjura miezul estetizat pentru a reveni în poemele de calatorie si în cele din finalul cartii. Se pare ca într-o încercare de a se reinventa tehnic, Adrian Popescu renunta secvential la formulele livresti, la elegiile intelectualizate si face loc unei poetici extrem de realiste, resemnate si umanizate pâna la confesiune directa: „Stiu ca multi de vârsta ta, nu a mea,/ Au început sa-si piarda cu chimioterapia/ Ba ficatul, ba pancreasul, ba marul lui Adam,/ Iar tinerele pe care le admiram pe strada,/ Sau în cafenele, îsi pierd, mai toate, sânii,/ Dupa metoda profesorului american Halsted s…t Acum suntem o pereche cam bizara,/ Tu, carnea, o batrâna stafidita,/ Eu, un adolescent./ În holurile unui hotel de 5 stele.“, „carbuni pe sprâncene, ca de mult,/ disperarea care ia chipul veseliei/ la nemtii cu care calatorim.“, „Nu-i nimic grav, numai ca semnele/ ca-i aproape capatul devin clare:/ se raresc în tender lemnele,/ trenul arhaic se face mic si dispare…/“, „Bântuie moartea pe valea Viseului,/ pe Ion Flora l-a cules, pentru herbarul ei,/ unde e somnul în culcusul copârseului,/ ca în bratele unei femei“.

Aceasta angoasa este specifica poemelor puternice ale lui Adrian Popescu din volumul „Costumul negru“. Pentru ca, de la nostalgie amoroasa la reamintirea copilariei (chiar „costumul negru“ este pretextul tematic al unei reîntoarceri în locurile natale), momentele cu adevarat impresionante sunt cele ale unei griji comune, ale unei confesiuni poetice de mare anvergura: „Acum ne descoperim uscati de vântul sec,/ de parca am fi stat în pustiul Karantaniei,/ suferind de foame si de sete,/ patruzeci de zile,/ dar nu e decât vârsta care,/ vrând-nevrând, ne-aduce/ putina, ori multa întelepciune“.
O reusita partiala
Ciudat, dar în volumul „Costumul negru“, cel mai impresionant ton este acela al detasarii de lumea culturala pe care autorul tine neaparat sa o materializeze poetic. Nu „Elegie la pierderea Casei Scriitorilor“ – care, fie vorba între noi, e mai mult o încercare esuata de a dramatiza din interior o situatie cu impact extrem de redus –, nu imnurile religioase sau sonetele descriptive îl readuc pe Adrian Popescu în atentia discutiei literare cu acest volum, ci momentele discursive degajate, poemele ample de meditatie si scurtele diastole discursive despre care vorbeam în debutul cronicii. Pentru ca altfel, schemele poetului sunt previzibile si vetuste, cu toate ca, în repetate rânduri, introducerea unui termen cotidian pare sa mai reduca din lipsa generala de autenticitate: „A înviat, exact, precum a spus,/ Si mâna ta a înghetat pe mouse./ Pe cer, nu pe ecran, cu oaste/  De îngeri, cel ranit în coaste,/ Ioshua-i, Domnul meu, Isus.“, „A saptea-i ziua Învierii,/ E ziua laptelui si-a mierii,/ Se simt si vraja si mirosul,/ Acestor zile de dumineci,/ A opta însa e prinosul,/ Adie lin, de te cumineci“.
Daca unul din factorii principali pe seama carora un poet cu o activitate atât de îndelungata ramâne în atentia publicului de poezie este capacitatea de a se racorda permanent actualitatii literare, atunci „Costumul negru“, sub aspectul eterogen si inegal, este o reusita partiala. Desigur, este deja o presupunere îndrazneata faptul ca Adrian Popescu se poate sa-si fi dozat poemele pentru a multumi segmente diferite din publicul de carte, însa aceasta e aproape singura explicatie (în afara gustului personal al autorului pentru anumite registre) a faptului ca poeme ca „Dimineata în Urbe“ (si sunt multe alte exemple) nu primesc atentia necesara din cauza micilor schematisme secventiale.
Poetul Adrian Popescu încearca sa dovedeasca în ultimul volum ca poate lucra cu ustensile multiple (chiar daca, probabil, totul are legatura de fapt cu gustul pentru registre diverse), însa multe din aceste „vârste poetice“ au fost exploatate cu mult mai bine în volumele sale anterioare. Si cum „Curtea medicilor“ sau „Suburbiile cerului“ nu pot fi rescrise la nesfârsit, poemele care conteaza cu adevarat în noul volum pentru reactualizarea poetica se pierd usor printre experimentele si atitudinile artistice prea atent supravegheate si construite.
Însa acesta a fost dintotdeauna parcursul lui Adrian Popescu: un poet de real talent si, simultan, un împatimit al formulelor clasice care si-a cenzurat mereu avântul. Lucru care se poate vedea cu ochiul liber, contrastând puternic în momentele în care poezia îi scapa benign de sub control.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper