Struto-camila domnului profesor Mihailescu

Pe domnul profesor Vintila Mihailescu, distins antropolog, îl citesc de ani de zile cu mare interes. Ideea domniei sale ca taranul român nu mai exista mi se pare pe cât de socanta, pe atât de adevarata. La analiza procesului prin care acesta a trecut într-o faza anterioara, faza industrializarii, subscriu. Natura lui dedublata, care îl facea în acelasi timp si proletar si muncitor agricol, este o realitate. Acea struto-camila, cum o numeste profesorul, „muncitorul agricol“, a intrat pe scena ultimelor decenii. În tara. Si-n afara ei.
Ma întâlnesc zi de zi pe strazile strainatatii cu struto-camila domnului profesor Mihailescu, în emigratie. Nu mai este taran. Nu mai este muncitor în industrie, deci proletar. Este fara calificare, sau cu o calificare rapida, legata de locul pe care reuseste sa se strecoare, pe o piata de munca unde bastinasii refuza sa mai munceasca. Acolo unde munca este grea. Statut de încadrat scapat de sub controlul normelor legale. Plata la mica întelegere. Contractul de munca, vag sau absent.
Si totusi, fostul taran român îsi pastreaza caracteristicile de struto-camila. Care dobândesc însa, în cadrul emigratiei, alta semnificatie. Fostul locuitor al satelor noastre plecat în strainatate traieste acum o alta dedublare: el este sluga în afara tarii si domn în vacante.
El s-a încadrat în emigratie de cele mai multe ori în lumea oraseneasca. Iar în vacante, se întoarce în sat.
Lumea oraseneasca are si ea diversele ei paliere. Asa cum domnul profesor vorbeste despre „necrozarea extremitatilor“ în cazul satului românesc (prin aparitia unor zone nelegate de transportul public si deci fara sanse de dezvoltare), si lumea oraseneasca a tarilor în care fostul taran român a emigrat are extremitati necrozate.
Tin minte ca în urma cu ani, când lucram într-un institut de cercetari în sociologia emigratiei din Olanda si am luat contact cu conceptul de „paralizare psihologica“, am trait o stare de intoleranta emotionala. Conceptul se referea la cartiere în care se aglomerasera emigranti din fostele colonii. Unde saracia se perpetua de la o generatie la alta, ea era sedimentata, „solidificata“. Unde lipsa de educatie era deplina, somajul imposibil de eradicat. Si unde, spuneau autoritatile, nu mai avea sens sa se investeasca, fiindca locuitorii intrasera într-o forma de „paralizie psihologica“, adica nu mai stiau ce înseamna sa-ti doresti altceva.
În asemenea cartiere, în momentul de fata, locuiesc si majoritatea muncitorilor emigranti din tarile noastre. Doar ca ei nu sufera (înca!) de aceea forma de abulie sociala circumscrisa de conceptul în cauza. Ei sunt „struto-camile“. Traiesc niste luni în tara gazda si niste saptamâni în satele lor din România. Ei penduleaza între a fi slugi în afara tarii si „domni“ în vacante.
În tara gazda se lipsesc de mijloacele de existenta elementare. Muncesc zi-lumina, locuiesc la gramada, mânânca te miri ce, pun ban peste ban. Si îsi cumpara o masina. Cu care pleaca-n vacante. În satele din care provin si unde îsi construiesc case cu cele mai moderne utilitati, în curtea batrânilor. Se întorc în România încarcati de cadouri de la bazarele din Occident. Dau de baut la tot satul. Cununa. Boteaza. Aduna pe la porti lumea non-migrantilor ramasi în sat, când se urca ei dimineta în masina parcata în curte si-o pornesc prin satele învecinate. Ca sa se stie în toata zona ca-s domni.
Sufleteste, traiesc doar pentru acele câteva saptamâni pe an, în care sunt „domni“. Scapara tot anul sa se întoarca. Si trebuie sa le vezi fetele, când revin la lucru. În tara gazda, în care s-au încadrat, unde muncesc si-si iau banii, constienti însa de aspectul „necrozat“ al adaptabilitatii lor. Fiindca ei stiu ca primesc acesti bani doar atâta timp cât locurile de munca nu vor fi ocupate de bastinasi. Atâta timp cât tara nu va ajunge la ananghie si nu-si va forta locuitorii sa accepte si ceea ce se numeste „munca murdara“. Fiindca, e lucru stiut, nici o societate nu poate functiona fara o clasa sociala care sa efectueze si munca murdara. Acea clasa trebuie perpetuata neconditionat. Acum ea este formata din emigranti. Criza care zguduie lumea valutei va schimba însa probabil kalimera.
Pâna atunci însa… este vremea struto-camilei. Si metamorfozele ei sunt uluitoare.
Când muncitorii români se întorc din vacante, nu stii cum sa te porti cu ei. Barbatii asculta muzica disco în masini decapotabile si sunt îmbracati cu haine second hand, dar de marca. Femeile au unghiile lungi si date cu lac, parul coafat si vopsit în suvite, ultimul racnet. Au în ei o stare de bine, pe care dau sa o mai prelungeasca macar pentru câteva zile, câteva ore… Pâna când îsi fac primul bilant financiar si constata ca s-au întors cu buzunarele goale. Ca acesta domnie i-a costat de i-a frânt. Fiindca domnia lor a fost cumparata cu bani. Alta forma de domnie pentru ei nu exista. Pozitie sociala în tara de emigratie nu au reusit sa câstige. Scoala nu au si nici nu se dau în vânt dupa vreo calificare. Scoala, au înteles si ei, nu mai asigura nimanui vreo „domnie“. Respectul de sine, cu atât mai putin.

Citesc într-un ziar publicat în diaspora ca un tânar de prin Moldova a fost omorât la o margine de oras, în Italia, de doi concetateni. Baiatul le era dator. Împrumutase în urma cu câteva luni 150 de euro, sa plece-n vacanta în România. Se întorsese. Si nu le înapoiase banii. Le ceruse o amânare. Le daduse amanet un ceas. Dar trecuse si termenul amanetului. Si el tot nu se prezentase cu datoria. Asa ca pagubitii, ce sa faca si dânsii?
Au luat doua bâte. L-au pândit într-o seara pe un drum neaglomerat. Si l-au palit în cap. Datornicul a murit pe loc. Dorise si el sa fie câteva zile domn la el în comuna. Si uite cu ce s-a ales. Cu o bâta-n cap. În tara unde el era destinat sa functioneze ca sluga.
Cercetati de justitie, cei doi faptasi si-au regretat fapta. S-au jeluit la tribunal. Pentru 150 de euro, cu care a plecat vecinul lor în vacanta, nu merita sa faca ei puscarie, spuneau.

Mi-ar face placere sa discut odata cu domnul profesor Vintila Mihailescu cum vede dânsul, ca antropolog, faptul ca societatile moderne nu mai pot functiona în afara banului. Mai mult spus, ca speta umana este singura specie din natura care a inventat banul, ca forma suprema de subzistenta. Si ca, prin aceasta inventie, în loc sa se umanizeze, aceasta specie s-a dezumanizat. Deci si-a inventat singura moartea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper