„Scrisoare către guvernanţi“

Un articol de C. STANESCU

Un amarât de jurnalist naiv, dintr-aceia, putini, în buzunarele carora fluiera vântul, un „scârta-scârta pe hârtie“ care crede si nu crede ca vorbele nu mai fac nici doi bani, dar le pune pe hârtie si le da drumul la tipar, un poet, în fine, un poet „cu capul în nori“, despre care se zice ca nici nu stie pe ce lume traieste si nici macar daca el cu adevarat traieste în epoca pretinsilor sai contemporani – poetul acesta sare dintr-o „debara“ si, recent, trimite o scrisoare indignata guvernantilor. Iata „Scrisoarea catre guvernanti“ pe care i-o publica unul din cele câteva jurnale independente ce-au mai ramas asa în România ocupata pe dinafara si pe dinauntru: „Când epoca patriotismului de porunceala va disparea în întunericul veacului, precum se cuvine sa ne asteptam, când ramura batuta de unde a ilustrului poet va prinde adânci radacini si la umbra ei s-o adaposti numai suflarea senina a tarii legale, atunci generatia timpului, deschizând cronica neamului la pagina vestejita consacrata individualitatilor politice de neagra memorie, va citi c-un sentiment amestecat de indignare si amaraciune cam cele ce urmeaza:
În primavara anului de la Hristos (…) se paru ca si elementele naturii pactizara cu silintele ce-si dadeau putinii barbati cu sentimente nationale care reusisera, ca reprezentanti ai natiunii, a exercita un control asupra guvernantilor si a le dovedi degradarea morala a administratiei… Toti aveau constiinta de necesitatea de a se repara si consolida calea ferata. Pentru aceasta douazeci de milioane lei fura acordate guvernului. Cu toata destinatia categorica trecuta în legea prin care se încuviinta creditul, nimic pentru ameliorarea liniei nu se lucra. Ceva se facu: banii se cheltuira. Trecura luni, trecu un an, ziarele protestara, se ceru de catre deputatii independenti prezentarea socotelilor; la toate se raspunse cu amânari la care le da concursul mutismul obisnuit al gazetei oficioase de pe atunci. La întrebarea continuu repetata: «Ce s-a facut cu cele 20 de milioane» publicistica independenta era unanima în a raspunde: «s-au cheltuit de ministri în risipe inutile si în daruri deghizate», însa vocea acesteia era acoperita de zgomotul asurzitor al declasatilor platiti din iubitul buget proportional cu insultele si vociferarile lor…
Noi platim si azi cu greutatea aurului slabiciunea controlului parintilor nostri; da, parintii nostri au fost vinovati, ei au permis ca niste financiari improvizati sa dispuna dupa plac de viitorul generatiilor de azi; da, ei au îngaduit ca niste datorii ce expira peste 10-20 de ani sa le preschimbe în altele superioare în procent si în capital si în durata. Voi, iubiti lectori de astazi, munciti ca sa platiti indolenta autorilor vostri de acum 30 de ani; ca sa rasplatiti osanalele cântate pe altarul bugetului acoperit cu fituici emise pe termen fix si perpetuate în urma ad infinitum de cei ce siliti erau în situatii sa arate ca evaluarile înflate întrec c-o patrime încasarile, iar în ziare înaltau pâna la ceruri prosperitatea financiara. Daca de mizeriile acestea ar fi suferit numai predecesorii nostri, ne-am multumi sa controlam ca a fost un timp când tributul turcesc îsi schimbase numele, dar sub o alta forma era platit de tara de 30 de ori mai sporit unor bancheri straini: – dar din nenorocire consecintele funeste se gusta de noi; posteritatea noastra chiar ne va blestema. Iata limbajul cu care urmasii nostri vor zugravi starea în care ne gasim astazi.“
Ma întreb întâi daca în România exista ori vor mai exista cititori, pardon!, receptori adecvati unei asemenea „Scrisori catre guvernanti „carora li se prezice blestemul posteritatii. O mare parte dintre ei sunt cititori analfabeti cu diplome cu tot, chit ca sunt luate de pe internet sau de la vreun butic universitar. Analfabetismul ascuns sub foile dosarului parlamentar al baietilor destepti de acolo gireaza „darurile deghizate“ din „Scrisoarea catre guvernanti“. În privinta lor nu-i nimic de facut. O chestiune careia n-am izbutit sa-i dau de capat se refera la adresantul Scrisorii: cui se adreseaza publicistul, pentru cine scrie jurnalistul respectiv? Senzatia, sâcâitoare, e ca acela care scrie priveste de sus si peste capetele cititorilor sai din vremea în care scrie. Pe adresa cui îsi trimite el „Scrisoarea“, cine pot fi contemporanii, cititorii lui de azi? Guvernantii? Parlamentul? Presedintia? Parlamentul e plin de insi cu doctorate pe puncte si cu buzunarele doldora de diplome ce nu le folosesc la nimic. Îndreptându-ne urechea spre Presedintie, auzim si acum de acolo strigatul patriotic dintr-o celebra campanie electorala de odinioara: „Aici sunt banii dumneavoastra!“ Aici, adica în gropile nationale din soselele europene ale României de azi. „Scrisoarea“ nu-i pentru surzi. Nu-i nici pentru patriotii de porunceala. E, pare-se, pentru niste parinti vinovati ai viitorilor copii, nenascuti, pentru cei de mâine si de poimâine care vor plati întruna „ad infinitum“ indolenta declasatilor platiti din „iubitul buget“. Oricum, va mai curge multa apa în albii si albiile poate vor seca pâna când „Scrisoarea“ sa-si gaseasca adresantul precis, definitiv si sanctionabil… Cine-i autorul ei, desigur, ati ghicit: poetul M. Eminescu din „debaraua“ filozofului, jurnalistul „retrograd“, cu o viziune politica, filozofica si civica „totalmente nula“ în ochii altui filozof de astazi. Exista si opinia ca nu doar scoala, dar si exegeza de specialitate sa dea la o parte, ca netrebnice ori prapastioase, productiunile jurnalistice ale lui Eminescu, efemere si caduce: poetul sa ramâna doar Poet, nici mai putin, dar nici mai mult. Curat „apolitism“! Si cine a scos la iveala acum aceasta „Scrisoare catre guvernanti“?! Nu-i putin meritul, as zice ca e patriotic!, al celui ce s-a nevoit sa dezgroape articolul („Când epoca patriotismului…“, Timpul, 21 mai 1881) si sa gloseze pe marginea lui si a altor comentarii eminesciene: poetul Cassian Maria Spiridon, într-un serial plin de puncte de vedere de o „inactualitate“ strigatoare la cer, publicat în „Convorbiri literare“ nr. 1 si 2 din 2013 sub titlul „Eminescu si opiniile sale economice“. Din nefericire, analfabetii nostri stiutori de carte nu-l vor citi, încât eforul patriotic al poetului de la Iasi ramâne ca un strigat în pustiu. Sceptici în aceasta privinta, ne facem totusi datoria de a mai reproduce din Eminescu doar câteva „inactualitati“. Una e aceasta: „Politica de concesii, înstrainare, rascumparari si datorii îsi arata roadele în cifre statistice ce nu au pereche în nici o tara din lume, a carei prosperitate economica este vadita, cum zice oficiosul nostru. E vorba ca sistemele trec, popoarele ramân. Iata contrariul, caci, ca la noi la nimenea. La noi poporul trece si sistemul patriotismului de industrie ramâne“. Cumplit de „inactuala“ este si opinia publicistului Eminescu despre viciile capitalismului bursier: „Va sa zica oameni care au banii lor plasati în înscrisuri ipotecare, în efecte ale statului român, tot efecte sigure, vând aceste efecte sigure spre a cumpara actiuni neexistente ale unei societati neexistente. Nimeni nu stie nici ce va face societatea viitoare, nici ce soi de întreprindere va încuraja – totul e cuprins în haosul viitorului. Dar tocmai pentru ca nimic nu e sigur, tocmai pentru ca nesiguranta absoluta da loc la sperante exagerate, specula a si pus mâna pe fictiune si o vinde drept bani buni. E cu totul indiferenta pentru speculatori valoarea intrinseca a viitoarelor titluri. Ei stiu ca la orice noua emisiune patronata de nume cunoscute se naste hausse în piata si cestiunea principala e de a vinde cât e hausse. Deci, precum vede oricine, ei nici nu au titluri în mâna. Mai mult! N-au nici bani necesari pentru a le cumpara, adica n-au nimic, nici bani, nici efecte, dar cu toate astea câstiga bani. Rugam pe oricine sa aprecieze aceste împrejurari si a-si face o judecata despre natura lor“. Gustul riscului neacoperit, haiducia speculativa proprii unui capitalism salbatic nu scapa ochiului expert al poetului „cu capul în nori“… Prevazator si îngrijorat de viitorul neamului sau, poetul cu pana publicistului în mâna pune pe hârtie aceste rânduri disperate scrise pentru orbi: „Ramas îndarat din cauza nestatorniciei istoriei sale, trebuind sa deprinda a priori si prin scoala oarecum ceea ce alte popoare au deprins prin traditie si experienta proprie, fara putere de a rezista în afara, subminat de o imigratie lacoma, numeroasa si dispretuitoare de tara, guvernat chiar de elemente straine, pentru care patrie si nationalitate sunt nu convingeri, ci pretexte de a parveni, acest popor este condamnat la o sigura pieire, precum este condamnat la mizerie. Dar se vor mai inventa înca zece, douazeci de ani decoratii pentru tradatori si pornografi, dar se vor mai improviza demnitati publice pentru nulitati si pentru naturi catilinare, dar se vor mai vinde tarani în piata pentru a hrani pe acesti oameni, în sine vorbind, istoria românilor se încheie în secolul acesta poate pentru totdeauna.“ Ca si
I.L. Caragiale, în alt registru, acest „persan“ picat din Luna a privit în destinul si în viitorul poporului sau cu un ochi de laser, „scriindu-ne“ istoria pentru o lunga perioada. Care nu s-a încheiat înca, dar sta mereu sub semnul profetiei lui si al perceptiei catastrofice a celui ce „simtea enorm si vedea monstruos“: amândoi putându-se revendica de la „Perit-au dacii?“, interogatia retorica a lui Hasdeu. Cine are timp sa astepte va afla daca posteritate va mai fi, iar blestemul jurnalistului Eminescu se va împlini.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper