Scripta manent… Farmecul discret al scrierilor nonfictionale (I)

Scrisul, care nu este, cum ar putea parea, la o privire superficiala, o inventie a modernitatii, i-a servit omului, de milenii, la eternizarea, pe tablite de lut, pe papirus, pe coji de copac, pe piei de animale, pe matase etc., a gândurilor si cunostintelor, la învesnicirea evenimentului trecator din viata celor de sus (regi, împarati, conducatori de osti) sau a celor umili, implicati, vrând-nevrând, în întâmplarile timpului lor. Truda scribilor, copistilor, logofetilor de altadata a fost preluata, de la Gutenberg încoace, de munca tipografilor care au transformat în carti, ziare, reviste, almanahuri ceea ce era pus pe hârtie, pe un suport material oarecare, de cel ce tine stânga pe hârtie „si cu dreapta-ncepe-a scrie“ ori de inspiratul ce lasa, testamentar, fiului sau, „drept bunuri dupa moarte/… un nume adunat pe-o carte“. De scris s-a scris dintotdeauna, cu betisoare, cu pana, cu condeiul, cu plaivazul, cu tocul înmuiat în calimara de cerneala (toate aceste cuvinte care denumesc unelte de scris îngrosând, cu timpul, lista arhaismelor) si cu stiloul, cu pixul, la masina de scris, acum pe calculator, pe telefonul mobil – efemerele SMS-uri, pe tablete si pe cine stie ce ne mai asteapta în viitorul nu foarte îndepartat.
Suportul scrisului s-a modificat de-a lungul timpului, de la, cum ziceam  mai sus, tablitele ceramice la hârtia inventata cu mii de ani în urma. Dar s-a scris si se scrie pe suprafete neasteptate – pe piele, pe ziduri, pe peretii tavernelor, pe cer, la propriu si în sens metaforic, pe frunte, „pe fata perinii“ etc.
Cert este ca scrisul nu a fost si nu este apanajul strict al scriitorilor, al literatilor, al artistilor cuvântului (poeti, prozatori, dramaturgi, eseisti si ce vor mai fi fiind ei), nici al altor meseriasi ai scrisului (gazetari, grefieri, functionari, dar si oameni de stiinta, savanti, cercetatori) care îsi câstiga din scris existenta si îmbogatesc cu însemnarile lor infinitul bagaj de cunostinte al umanitatii.
Cu timpul, ceea ce apartinea, cândva, unui grup de alesi, de initiati, unor elite, unor profesionisti a devenit un bun comun al întregii umanitati (macar ca statisticile arata ca în diferite locuri de pe mapamond analfabetismul continua sa existe în proportie de masa, iar în societatile supertehnologice de astazi numarul celor care nu mai stiu literalmente sa scrie (analfabeti functional) e în continua crestere).
Calitatea esentiala a ceea ce este scris o reprezinta „fixarea spatiala“; vorba rostita este evanescenta, zboara, dispare, scrisul ramâne, adesea în forme neschimbatoare, ceea ce confera formelor scris o functie de conservare, de arhivare a trecutului, de memorare a acestuia. În aceasta ipostaza, „scrierile“ de orice tip au intrat în atentia istoricilor, a etnologilor si antropologilor, a culturologilor care le-au transformat în „documente“ pentru epoci mai îndepartate sau mai apropiate din istoria umanitatii sau a colectivitatilor în care au fost produse.
Jurnale personale, memoriale, amintiri, scrisori, însemnari ocazionale, înscrisuri oficiale – procese verbale, decizii judecatoresti, cereri de gratiere, memorii catre autoritatile statului – au facut si fac obiectul unor cercetari pur si simplu fascinante, initiate de „mentalisti“, de cei grupati în Scoala de la „Annales“ si de continuatorii lor de astazi, precum, e.g., Natalie Zemon Davis, „Fictiunea în documentele de arhiva. Istorisirile din cererile de gratiere si povestitorii lor în Franta secolului al XVI-lea“ (trad.  rom., Nemira), 2003 sau Laure Adler, „Casele de toleranta între 1830 si 1930. Viata cotidiana“ (trad. rom., Corint, 2004), titluri demne de retinut prin insolitul lor…
Asemenea recuperari nu lipsesc nici din cultura româneasca actuala, unele realizate din perspectiva istoricului precum, din nou ca un exemplu, cele realizate de Marian Stefan, fost, vreme de câteva decenii, redactor la „Magazin istoric“, editor (v. Radu
D. Rosetti, Pagini de jurnal, 1993, Elisa Bratianu – Ion C. Bratianu, „Memorii involuntare“, 1999, Constantin Xeni, „Figuri ilustre din epoca României Mari“, 2009),  memorialist redutabil el însusi (v. „Traite, vazute, auzite 1967-1989“), Editura Oscar Print, 2004), monograf devotat al localitatii natale, careia îi ridica, ori de câte ori are prilejul, câte un mic monument (v. „Fierbinti-Târg. Orasul dintre razoare“, 2007), coautor al unui documentar extraordinar despre Banca Nationala (v. Cristian Paunescu – Marian Stefan, „Legendele batrânei doamne“, editia a III-a, 2009) si al unei exceptionale reconstituiri documentare privind una din „enigmele“ istoriei noastre recent („Tezaurul Bancii Nationale a României la Moscova“, editia a II-a revazuta si adaugita, cuvânt înainte de Acad. Mugur Isarescu, comentariu istoric si editie de Cristian Paunescu – Marian Stefan, 2011),  autor al unei originale, ca mod de asezare în pagina, istorii în documente a României moderne („Din vremea lor“… 2012),  poet si prozator daruit (v. „Nucul de la vie“, amintiri transpuse în forma literara), o prezenta vie în peisajul publicistic românesc (în ultima vreme contributii dense în revista scriitorilor ialomiteni „Helis“ de la Slobozia). Iar scrierile lui, care, adunate, fac o mica biblioteca, adauga pretioase informatii despre oameni si evenimentele vietii lor, conjugate cu acelea ale istoriei mari, a tarii si a lumii.
Oricare dintre volumele mentionate mai sus poate sustine cele afirmate mai inainte. Ma opresc la „Însemnari din viata si documente omenesti“, „jurnalul“ lui A.C. Cuza, întins, cu întreruperi, pe 40 de ani, din 1888 pâna în 1928. Personalitate complexa – om politic, deputat, ministru, profesor universitar, academician, editor al operei lui Mihai Eminescu, aflat în imediata apropiere a lui Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Octavian Goga, consilier regal si parlamentar al regelui Carol II, având opinii politice ferme, consecvent de dreapta, poet, epigramist, înrudit sau apropiat cu marile familii din protipendada româneasca a epocii, nepot de var al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pentru care are un adevarat cult – A.C. Cuza contureaza în „însemnarile“ sale un tablou viu al timpului sau. Observator atent al vietii, iubitor de bârfe si cancanuri, unele provocate de el însusi, un personaj incomod, dar primit cu bratele deschise în societatea vremii, autorul are vocatia anecdotei si multe din însemnarile sale vor fi circulat ca atare, ca anecdote adica, în saloanele si cafenelele Iasiului. Transcriu una, notata pe 5 octombrie 1889: „Pe când Alecsandri scrisese imnul gintei latine, care a fost premiat, din toate partile îi veneau telegrame si scrisori de felicitare care pe dânsul se întelege ca trebuiau sa-l maguleasca, dar spunea ca nu se mai poate odihni de atâta corespondenta. Edgar Aslan, care pe atunci traia în Roman, unde Alecsandri venea adesea sa-l vada, vrând si el la rândul lui sa-l necajeasca, îi telegrafie urmatoarele versuri: „Frunza verde lacrimioare/ Sa traiesti privighetoare/Si din cuibu-ti din Mircesti/ Ginta latina s-o mândresti“. Poetul, facând aluzie la copilul ce i se nascuse lui Aslan cu câteva zile mai înainte, raspunse: „Viata fie-va senina/Copilasi faceti mereu/Sa-nmultiti «Ginta latina»/Ca sa am ce cânta eu“ (p. 63).  Fara comentarii, desi cititorul de astazi ar avea nevoie de o serie de „glose“ pentru a întelege de ce a retinut A.C. Cuza schimbul de replici în versuri dintre cei doi contemporani ai sai  (1)…
Si astfel de anecdote, istorioare, fapte diverse abunda în paginile (pseudo-) jurnalului lui A.C. Cuza, invitând la lectura si, de ce nu, la reflectie, pentru ca istoriile, istorisirile, anecdotele consemnate de autor, la cald, cele mai multe din ele, se vor regasi, ca atare sau amendate de alte documente, în istoriile literare sau politice ale acelor vremi.

 

Nota:
1. Poetul Vasile Alecsandri primise premiul felibrilor, la Montpellier, pentru „Cântecul gintei latine“,  în 1879, eveniment primit cu entuziasm în tara, dar A. C. Cuza face referire la acesta abia în octombrie 1889, zece ani mai târziu. Ar fi, evident, important sa stim când se nascuse copilul cuplului Aslan din Roman, pentru a data mai exact schimbul de replici, daca el se va fi întâmplat cu adevarat atunci. Un Aslan, Edgar Th. (1866 s1963t – 1908) figureaza în „Bibliografia Nationala Retrospectiva“, Biblioteca Academiei Române, cu lucrari de drept, proze, traduceri, chiar cu libretul unui balet, „Ielele“, pe muzica lui Fr. Spetrino, 1892. Despre Aslan, „neam boieresc din Moldova“, înrudit cu Hrisoverghi, greci dupa nume, ceea ce „e însa putin probabil“, scrie Octav-George Lecca, „Familiile boieresti române. Istorie si genealogie (dupa izvoare autentice)“. Editie de Alexandru Condeescu, Muzeul Literaturii Române, (f.a.), p. 588
Acordarea premiului respectiv lui Alecsandri pare sa fi fost cel mai de seama eveniment monden al vremii – cel putin asa îl consemneaza un alt contemporan, Iacob Negruzzi, „Amintiri din Junimea“: „iar momentul culminant în gloria sa de poet a fost acel în care s-a aflat de catre români ca el, dintre toti poetii latinitatii, fusese încoronat si premiat la Montpellier pentru «Cântecul gintei latine». În toate partile s-a simtit atunci ca acestui barbat românii îi datoresc o mare recunostinta si ca prin el se înalta întregul nostru neam. s…t  Era o miscare generala si fiindca de multe ori lucruri mici caracterizeaza o situatie mai  bine decât cele mari, voi cita – scrie Iacob Negruzzi –  pe un barbier din Iasi, Neculai Clatinos, care aflând din jurnal despre premierea «Cântecului gintei latine», se puse, în emotia sa, sa alerge ca un nebun prin tot orasul, cu jurnalul în mâna, oprind pe trecatori, ca sa le comunice aceasta stire si strigând tare pe ulita: «Asta e lucru mare, e o grozava onoare, pentru noi Românii, bravo Alecsandri, acum zic si eu ca e întâiul poet din Europa!»“. Tot atunci, noteaza acelasi Iacob Negruzzi, mare amator de calambururi, „se formase un fel de mit în jurul Bardului de la Mircesti“. Numai ca, unele „persoane din public, ce nu cunosteau cuvântul bard, îi ziceau tot brad, închipuindu-si ca este o greseala de pronuntare. Am auzit însumi pe d. Neculai Gheuca, proprietar batrân din Iasi, ridicând la un banchet un toast în onoarea Bradului de la Mircesti!“
Pentru a respecta deviza junimistilor, „anecdota primeaza“, îmi amintesc si eu o inspectie de gradul întâi la Colacu, lânga Racari, înainte de ’89, când protocolul cerea sa ne prezentam la secretarul cu propaganda,  care era si vicepresedinte al Consiliului Popular local, pentru a da încuviintarea de a face inspectia speciala. Ne conformam, intram, suntem primiti de un tovaras cam negricios, cu mâinile cât lopetile, care îsi da acordul,  zicând la plecare „va doresc sa se încheie cu biro“. Ion Diaconescu, cu care eram în comisie, îsi acopera fata cu batista, mimând un stranut, iesim, îl întreb contrariat ce a vrut sa zica acela. „Cum, n-ai înteles?“
„Nu, zic eu.“ „- Cu brio“, zice I. D., râzând cu lacrimi.

Un comentariu pentru “Scripta manent… Farmecul discret al scrierilor nonfictionale (I)”

  1. mai 27, 2013 la 10:14 am

    Este bine că mai ard
    dup-atâta revărsare
    a Danubiului în mare
    „vreascurile” despre bard
    Despre „bard” sau despre „brad”,
    înţeleagă cine poate
    noi le-om savura că,poate…
    Ionescu de la Brad
    Deci,cu har sau fără har,
    scripta manent,orice-am zice.
    Te felicită,amice,
    Bardul(Donchi) din Dejagaskar.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper